Blogul de stiri

În zilele noastre se vorbeşte tot mai mult despre personalitatea unui om şi impactul acesteia asupra societãţii.Întâlnim frecvent întrebãri ca acestea: Cât de multe date trebuie sã avem despre cineva pentru a-i cunoaşte personalitatea ? Pe ce aspecte trebuie sã ne bazãm pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduitã ale omului la explicarea cauzalitãţii lor. La nici una dintre ele rãspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici.
Spre deosebire de fizicã, astronomie sau chimie, în psihologia personalitãţii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodatã rectilinie şi corespondenţa niciodatã perfectã. La nivelul personalitãţii condiţionãrile şi relaţiile se desfãşoarã sub semnul posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalitãţi liniare.
Personalitatea este o dimensiune supraordonatã, cu funcţie integrativ-adaptativã a omului, care presupune existenţa celorlalte dimensiuni ? biologicã şi fiziologicã - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivã a conţinutului acestora.
În cadrul omului real putem delimita relativ douã blocuri funcţionale de bazã: individul şi personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificialã şi inutilã, mai ales cã, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind* anumite criterii cele douã noţiuni se raporteazã la entitãţi calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.
Prin ?individ? se înţelege acea totalitate a elementelor şi însuşirilor, ereditare sau dobândite, care se integreazã într-un sistem pe baza mecanismului adaptãrii la mediu. Individul se asociazã cu unicitatea. Noţiunea de individ este în aceeaşi mãsurã aplicabilã tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstã şi nivel de dezvoltare.
Domeniul propriu al psihologiei este conduita. Personalitatea reprezintã o unitate de comportament. Factorul ereditar genereazã un anumit tip de conduitã, acesta având o mare importanţã în procesul de structurare a personalitãţii. În acest sens pot spune că zestrea ereditară m-a ajutat să-mi formez o personalitate puternică cu convingeri sănătoase despre lume şi viaţă, despre muncă şi relaţiile interumane. Insa influenţa pe care o exercitã societatea asupra individului este colosalã. Personalitatea este consideratã de cãtre unii un individ socializat. Cercetãrile lui Malinowski şi ale Margaretei Mead au demonstrat cã cea mai mare parte a conduitei care era descrisã ca expresie categoricã a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii. Sunt de acord în această privinţă, deoarece consider că în fiecare individ se regăsesc influnţe ale mediului familial, sociocultural şi nu lipsit de importanţă, ale mediului şcolar în care s-a format profesional.
Literatura sociologicã şi antropologicã distinge, în formarea personalitãţii, douã garnituri de variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de culturã vizeazã obiecte care exprimã valorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba. Termenul de societate se referã la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de despãrţit cultura de societate, deoarece ele se subînţeleg una pe alta şi acţioneazã împreunã asupra individului.
Indivizii se adapteazã la societatea şi cultura lor. Durkheim observã cã însuşi mediul fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spaţial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înţelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparţin unor anumite culturi. Fiecare societate şi culturã posedã un model social care uniformizeazã într-un fel conduita indivizilor. Astfel, consider că fiecare individ a avut modele încă din familie, de la grădiniţă şi chiar la maturitate oamenii au anumite modele din rândul adulţilor cu care vin în contact direct sau indirect (personaje din cărţi, actori, artişti).
Problema statutului personalitãţii de bazã a fost repusã de cãtre Kluckhohn şi Murray în sensul cã:
· fiecare om e ca toţi oamenii;
· ca un grup restrâns de oameni;
·ca nimeni altul.
Cu alte cuvinte, orice om are o naturã umanã, o personalitate de bazã şi o personalitate individualã.
Personalitatea de bazã este legatã direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasã ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologicã. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi: aşa numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bazã, au un caracter relativ. Numai condiţiile concrete determinã sfera şi conţinutul personalitãţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnicã şi de o personalitate individualã unicã. În virtutea principiului universalitãţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasã, religie, naţiune, clasã socialã, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţã spre autorealizare. În acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumitã modelare psihologicã, seamãnã numai cu un grup restrâns de oameni. Este bine cunoscut faptul că fiecare ţine la tradiţiile din zona în care s-a născut şi a crescut chiar dacă uneori mai încearcă ceva din altă zonă tot obiceiurile şi tradiţiile din zona natală îi rămân în suflet şi nu le uită niciodată.
Incontestabil, regulile, valorile şi simbolurile, ca şi cultura în genere, au un important rol în procesul de socializare a individului. Modelele sociale afecteazã personalitatea individului uman însã şi mai în profunzime.Indiferent de ipostaza sub care se manifestã, individul se exteriorizeazã esenţial prin acţiune, prin activitate, şi ca factor activ concureazã la finalitatea socialã, realizându-şi însã şi propria finalitate.
Noţiunea de acţiune şi de activitate sugereazã noţiunea de rol, ce constã într-un model de conduitã prescrisã pentru toate persoanele având acelaşi statut social. Atât în cadrul finalitãţii sociale, cât şi a tendinţei de a-şi realiza propria sa finalitate, individul, ca persoanã, joacã diferite roluri pe scena vieţii sociale.
Umanul este principiu de istorie, istoria fiind mijlocul prin care se dã un sens vieţii. De altfel, omul prezintã atât de puţinã naturã, încât întotdeauna e disponibil pentru culturã. De aceea, încã de la naştere, el este ?predat? de cãtre propria sa naturã culturii. Astfel, cultura acţioneazã de la început asupra fiecãrui individ, oferindu-i acestuia reguli de viaţã, valori spirituale, stabilindu-i un statut social, oferindu-i diferite roluri.
Referindu-ne la natura umanã putem preciza cã acţiunea culturii nu se exercitã asupra individului decât cu acordul acestuia, lucru pe care l-am simţit atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi. Eu, fiind o fire deschisă, curioasă, ambiţioasă am muncit mereu pentru a mă perfecţiona şi dezvolta, spre deosebire de alte persoane din preajma mea care, deşi cu o zestre nativă bogată, s-au plafonat, considerând că este suficient să acumulezi doar până la o anumită vârstă.
Personalitatea se caracterizeazã prin douã trãsãturi fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnã o modalitate de exteriorizare şi de trãire interioarã relativ neschimbatã în timp, şi prin integrare, adicã prin formarea unei unitãţi şi totalitãţi psihice. Stabilitatea prezintã anumite limite, purtând numele de plasticitate şi reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalitãţii, pentru ca persoana sã poatã face faţã unor schimbãri capitale ale condiţiilor de viaţã şi sã se adapteze la ele. Privitã ca formã de organizare cu o anumitã funcţionalitate, ca sursã a unei dinamici, personalitatea este în fond aşa cum s-a anticipat, o structurã.
Structurile de bazã ale personalitãţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul. Motivaţia dã orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei. Pentru definirea profilului personalitãţii, esenţiale sunt motivele derivate şi condiţionate social-istoric. Ele plaseazã personalitatea pe o traiectorie de mişcare semnificativã şi-i determinã aşa numitele piscuri de integrare.
Grupul, societatea, reprezintã mediul specific de existenţã a personalitãţii, cadrul natural de manifestare şi realizare a ei.
Nu se poate vorbi de om ca personalitate, decât în mãsura în care îl considerãm ca membru al unei grupãri sociale, ca subiect al influenţelor sociale şi ca subiect al activitãţilor sociale.
Omul se defineşte pe sine ca personalitate în relaţiile cu ceilalţi semeni, cu societatea în ansamblul ei. Existenţa omului în lume nu este numai cea a sa individualã ci şi a familiei sale, a clasei sale, a naţiunii sale. El trãieşte şi acţioneazã având conştiinţa apartenenţei la un grup. De la dinamica personalitãţii în plan individual trebuie sã se treacã şi la dinamica ei în plan social. Se observã în urma mãsurãtorilor diferenţe între datele mãsurãtorilor asupra proceselor psihice şi actelor comportamentale la indivizi luaţi izolat şi datele mãsurãtorilor aceloraşi variabile în cadrul social.
Realitatea sistemului personalitãţii echivaleazã cu prezenţa unui model interior al persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializeazã conduita acesteia, schiţându-i un unghi de deschidere faţã de lume şi viaţã, iar în mod propriu o vocaţie profesionalã în câmpul producţiei.
Se ştie cã vocaţia este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei dându-şi concursul instituţiile de educaţie şi învãţãmânt; o defectuoasã îndrumare, contrar vocaţiei, poate fi pentru acesta o cauzã a unei conduite ineficiente, precum şi a unor tulburãri psihice, de obicei din categoria nevrozelor.
Faţã de constatãrile de mai sus, în raportul dintre om şi profesie se impune activarea principiului vocaţional. Orientarea vocaţionalã dã satisfacţie persoanei umane, aceasta prin intermediul unei încadrãri vocaţionale realizându-se optimal, atingând cel puţin în parte ceea ce se înţelege prin noţiunea de fericire: serveşte deci principiul individual. În egalã mãsurã satisface şi principiul social. Printr-o orientare vocaţionalã se promoveazã valorile, acestea constituind promisiunea ridicãrii nivelului material şi cultural al societãţii, asigurãrii creşterii bunãstãrii sociale. Recunosc că la vârsta preadolescenţei, atunci când a trebuit să urmez o şcoală care să-mi asigure o calificare profesională, nu prea ştiam ce înseamnă acest lucru, vroiam să fac de toate, dar mama a fost cea care m-a ajutat să mă luminez, să aleg ceea ce era cel mai potrivit pentru mine.
Personalitatea este întotdeauna unicã şi originalã, aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre ereditarã unicã, singularã (cu excepþia gemenilor univitelini care posedã ereditãţi identice) şi mai departe în câmpul existenţei sociale, fiecare strãbate un drum anume, încercând o serie de experienţe variate, intrând în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltãrii personalitãţii. În realitate fiecare om are un mod propriu şi concret de gândire şi de simţire, totuşi între oameni nu sunt numai deosebiri ci şi asemãnãri. Se înţelege cã asemãnãrile nu sunt totale, iar tipurile nu reprezintã decât o schemã ce permite o grupare prin aproximaţie.
Personalitatea integreazã în sine organismul individual, structurile psihice umane şi, totodatã, relaţiile sociale în care omul este prins.