Articol: O societate înregimentată

În realitate, momentul 1968 a marcat nu punctul culminant al deschiderii, ci începutul
unei închideri.3 Scurta perioadă de liberalizare a fost brusc urmată de o reluare brutală a
rigorii ideologice, marcată în special prin creşterea continuă a prezenţei şi a rolului partidului
în toate domeniile vieţii sociale. Până în anii 1980, dominaţia partidului şi a clanului
Ceauşescu asupra societăţii devenise aproape totală şi evident mai puternică decât în perioada
stalinistă. Era incomparabil mai pronunţată şi mai opresivă decât în celelalte ţări comuniste. În
primul rând, organizaţiile care asigurau înregimentarea populaţiei în toate regimurile
comuniste (partid unic, tineret comunist, pionieri, sindicat unic, consilii populare, etc.) erau
mai dezvoltate decât în altă parte. Partidul Comunist Român (PCR) ajunsese până în
decembrie 1989 la mai mult de 3 900 000 de membri (faţă de 1 500 000 în 1965 la
desemnarea lui N. Ceauşescu în funcţia de secretar general) din aproape 23 000 000 de
locuitori, respectiv aproximativ 25% din populaţia adultă şi 33% din populaţia activă.4 Era cel
mai numeros partid din estul comunist: efectivele sale, raportate la populaţia totală,
reprezentau dublul celor ale PC din URSS. În special după 1971, Ceauşescu insistă tot mai
mult asupra rolului conducător al partidului în toate domeniile de activitate, care trebuia
asigurat prin intermediul activiştilor. Spre exemplu, în discursul din cadrul consfătuirii de
lucru cu primii secretari şi secretarii cu probleme organizatorice ai comitetelor judeţene de
partid din 21-23 septembrie 1977, el susţinea că: "Avem un număr mare de organizaţii de
partid - aproape 59.000 - la care se adaugă comitetele de partid comunale, orăşeneşti,
municipale, judeţene, care asigură cuprinderea în bune condiţii a întregii activităţi. Se poate
aprecia că structura organizatorică, repartiţia forţelor partidului corespund realităţilor ţării
noastre, asigură cadrul necesar afirmării rolului conducător al partidului în toate sectoarele de
activitate. (… ) Toate acestea au făcut ca organizaţiile de partid, … întregul nostru partid să-şi
poată îndeplini misiunea de organizare şi unire a eforturilor tuturor oamenilor muncii … "5
Ca rezultat al acestei politici, numărul activiştilor a crescut constant de-a lungul
perioadei ceauşiste.6 Revenind cu fermitate la tradiţia leninisto-stalinistă, Ceauşescu a insistat

ameninţaţi şi erau decişi să reziste timp de câteva zile - până la întrevederea lui Ceauşescu cu ambasadorul
sovietic la Bucureşti, A.V. Basov, din dimineaţa zilei de 25 august 1968—, că în fine începând de la această dată
Ceauşescu acceptă faptele împlinite la Praga şi susţine de facto "normalizarea" impusă acolo cu forţa. Vezi
grupajul de documente: C. Moraru şi I.D. Grigorescu, Nicolae Ceauşescu pus în gardă de emisarul Kremlinului;
Idem, Comitetul Executiv al CC al PCR «face zid» în jurul secretarului general; I. Scurtu, Stenograma completă
a discuţiilor dintre Ceauşescu şi Tito (Vîrşeţ, 24 august 1968), în "Dosarele Istoriei", vol. III, nr. 8, 1998, pp. 35-
58. Pentru interpretarea documentelor respective, vezi Mihnea Berindei, Ceausescu et la position singulière de la
Roumanie en 1968, în François Fejtö şi Jacques Rupnik, (ccord.), Le Printemps Tchécoslovaque, 1968,
Bruxelles, Edition Complexe, 1999, pp. 191-209.


Note de subsol:

(3) Această temă a fost dezvoltată pe larg în Mihnea Berindei, Roumanie. Le naufrage planifié, în "Politique internationale", nr. 44, vara 1989, pp. 57-75.

(4) În 1975, la zece ani după luarea puterii de către Ceauşescu, PCR crescuse cu peste un milion, ajungând la 2.577.000 de membri. Un calcul sumar ne arată că în perioada Ceauşescu a existat o creştere constantă a partidului, în fiecare an fiind recrutaţi aproximativ 100.000 de noi membri. Pentru datele din perioada 1974-1976, vezi ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 107/1977, f. 50.

(5) Discursul din 21 septembrie, vezi Ibidem, dosar nr. 105/1977, f. 265.

(6) Partidul era structurat piramidal de la comitete judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale până la nivelul cel mai de jos al organizaţiilor de bază din industrie, construcţii, transporturi, comerţ, agricultură, instituţii, cartiere şi sate şi "alte domenii" (care cuprindeau în mod evident armata, miliţia şi securitatea), al căror număr ajunse în 1977 la 58.670. În acel an, numărul activiştilor "aleşi" în comitetele de partid (judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale, întreprinderi, instituţii, unităţi socialiste din agricultură) atingea 268.042, iar al celor din birourile organizaţiilor de bază 312.596. Totalul depăşea o jumătate de milion în 1977: 580.638 "ofiţeri" ai partidului, potrivit lui Ceauşescu. Anexe la Consfătuirea din 21-23 septembrie 1977, Ibidem, dosar nr. 107/1977, f. 45 şi f. 47. Numărul organizaţiilor de bază a crescut proporţional cu numărul de membri: 69.000 anunţate de Ceauşescu la Conferinţa de la Mangalia din 3 august 1983; 73.691 la 31 decembrie 1986, potrivit statisticilor. Ididem, dosar nr. 18/1987, f. 52.

asupra ideii potrivit căreia partidul trebuia organizat ca o armată încadrată de permanenţi şi
activişti: "Democraţia de partid, dezvoltarea democraţei socialiste în general sunt strâns legate
şi trebuie concepute în strânsă legătură cu creşterea spiritului de răspundere al fiecăruia, a
ordinii şi a disciplinei de partid. Acestea nu numai că nu vin în contradicţie, dar se
condiţionează. (...) Nu se poate concepe democraţia de partid fără ordine şi disciplină. (…)
Este vorba că fiecare, intrând în partidul comunist, devenind activist al unui partid
revoluţionar care-şi propune să transforme lumea, s-a angajat să fie militant, soldat al acestui
partid. … Nimeni nu a fost obligat şi nu este obligat să intre în partidul comuniştilor! Dar cei
care intră în partidul comunist, care devenind activişti, ofiţeri în acest partid - ca să spun aşa -
trebuie să ştie să-şi asume răspunderea, să dea dovadă de disciplină, de ordine, să acţioneze în
conformitate cu sarcinile încredinţate!"7
Înregimentarea populaţiei începea înainte de intrarea în partid. La mijlocul anilor
1970, se ajunsese ca toţi tinerii la împlinirea vârstei de 14 ani să fie înscrişi automat în
Uniunea Tineretului Comunist (UTC). Astfel, până în 1989, UTC a ajuns să depăşească
4.100.000 de tineri. În plus, asociaţiile studenţeşti se aflau tot sub controlul UTC8. Uniunea
Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR), denumită astfel în ciuda faptului
că îi reunea obligatoriu pe toţi studenţii, nu numai pe membrii de partid, avea peste 142.000
de "aderenţi" în 1988. Între vârsta de 7 şi 14 ani, copiii erau înregimentaţi în formaţiunile de
pionieri, care numărau mai mult de 2.500.000 de membri până la sfârşitul anilor 1980.9 În
fine, absolut tot salariaţii erau în mod automat integraţi în Uniunea Generală a Sindicatelor
din România (UGSR), care ajunsese la peste 7.800.000 de membri.
În afară de cele deja menţionate, proprii oricărui regim comunist, în România au fost
create structuri suplimentare de mobilizare politică şi de control social pentru a include
categorii cât mai largi ale populaţiei în organizaţii subordonate partidului. Astfel, în 1968 s-a
hotărât înfiinţarea Frontului Unităţii Socialiste (FUS), care nu s-a realizat efectiv decât în mai
1974. FUS (devenit în 1980, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), al cărui preşedinte a
fost constant Ceauşescu, reunea sub conducerea partidului "toate forţele politice şi sociale ale
ţării, toate organizaţiile de masă şi civice (inclusiv cele paisprezece Biserici autorizate),
mobilizând tot poporul spre realizarea politicii interne şi externe ale partidului şi statului…"10.
De asemenea, s-a coborât vârsta de la care începea înregimentarea politică şi îndoctrinarea
ideologică a "fiilor patriei". Creată experimental în 1976, organizaţia Şoimii Patriei s-a
constituit definitiv în septembrie 1977 pentru a cuprinde în mod obligatoriu pe toţi copiii între
4 şi 7 ani. Până în 1989, organizaţia a ajuns la peste 1.500.000 de membri.11 În acest mod,


7 Ibidem, dosar nr. 105/1977, f. 272.
8 Controlul organizaţiilor studenţeşti şi al celor ale tineretului comunist era asigurat şi prin faptul că, în
conducerea acestora, s-a aflat Nicu Ceauşescu, care începând din 1971 a urcat treaptă cu treaptă în ierarhiile
respective: vicepreşedinte al Consiliului UASC din Universitatea Bucureşti (1971-1973), vicepreşedinte al
Consiliului UASCR (1973-1975), membru al Biroului CC al UTC din 1975, cu atribuţii speciale în ceea ce
priveşte politica de cadre, prim-secretar al CC al UTC şi Ministru al Tineretului din 1982 şi până în 1987.
9 Între 1983 şi 1989, preşedinta Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor, în acelaşi timp şi secretar al CC
al UTC, a fost Poliana Cristescu, soţia lui Nicu Ceauşescu.
10 Roumanie, aperçu encyclopédique, Bucureşti, 1986, p. 26.
11 Regulamentul organizaţiei Şoimii Patriei preciza că este vorba despre o "organizaţie de masă a copiilor
preşcolari şi şcolari între 4 şi 7 ani", care îşi desfăşura activitatea sub controlul PCR şi al cărui scop era:
"educarea patriotică, socialistă a copiilor, în spiritul dragostei şi respectului faţă de patria şi poporul nostru, faţă
de Partidul Comunist Român." Regulamentul precizează organizarea, drapelul şi uniformele (pe care părinţii
erau obligaţi să le cumpere). Raportul din 5 mai 1977 privind constituirea organizaţiei "Şoimii patriei" se
găseşte la ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 5/1977, ff. 1-3. Pentru regulamentul de
funcţionare, vezi ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 104/1977, ff. 77-90. Pentru stenograma şedinţei
Secretariatului CC al PCR din 19 septembrie 1977, la care s-a dezbătut funcţionarea organizaţiei Şoimilor
Patriei, vezi Ibidem, ff. 10-13. Fiindcă nimic nu era lăsat la voia întâmplării, preţul cu amănuntul al uniformelor
şoimilor a fost stabilit prin decret în şedinţa CPEx din 10 octombrie 1977. Vezi Ibidem, dosar nr. 11201977, f. 3.

românii de toate vârstele - copii, tineri, adulţi, pensionari - erau înrolaţi cu forţa într-una sau mai multe organizaţii, strict controlate de autorităţi. Bineînţeles, "adeziunea" lor masivă nu reflecta în nici un fel convingerile personale ale membrilor sau forţa reală a organizaţiilor. Refuzul de a deveni membru echivala cu renunţarea la orice promovare şi atragea după sine clasarea ca element "antisocial" (spre exemplu, era practic imposibil să fii promovat maistru, să urmezi studii superioare în domeniile ştiinţelor sociale sau, mai mult, să te înscrii pentru a pregăti un doctorat, dacă nu erai membru al UTC sau al partidului). Nu este mai puţin adevărat că această "adeziune", chiar atunci când era formală, un gest oportunist golit de conţinut, constituia totuşi primul pas într-un angrenaj care, din acceptare în acceptare, din supunere în supunere, sfârşea prin a determina un anumit profil moral.

În paralel, începând cu sfârşitul anilor 1960, dar mai ales după Congresul al XI-lea al partidului din 1974, au apărut o serie de organizaţii "de mase şi obşteşti", constant remaniate şi reorganizate în perioadele următoare. În principiu dublu subordonate - partidului şi statului - aceste organizaţii goleau în realitate de substanţă rolul statului în favoarea partidului, şi în special al lui Ceauşescu şi a clanului său.12 În acest sens, pe măsură ce noi organizaţii erau create, Ceauşescu acumula tot mai multe funcţii pe linie de partid şi de stat, concentrând în mâinile sale prerogative enorme. Să amintim, de exmplu, faptul că secretarul general al partidului era, de asemenea, preşedintele Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii, al Consiliului Naţional al Agriculturii, al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale (căruia i-a fost apoi subordonat Comitetul de Stat al Planificării), al Consiliului de Apărare al Republicii Socialiste România. Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (devenit, în noiembrie 1985, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Învaţământ) care supraveghea ansamblul activităţilor de cercetare din ministere, academii şi institute în vederea aplicării "juste" a directivelor partidului în aceste domenii, era condus începând cu 1979 de Elena Ceauşescu.13 Soţia secretarului general, numărul doi în partid după Ceauşescu, conducea în acelaşi timp Comitetul Naţional "Oamenii de Ştiinţă şi Pacea" din 1981, Consiliul Central pentru Tipizare, Standardizare, Normare şi Calitate, din 1984, Comisia centrală pentru organizarea proceselor de producţie şi valorificarea superioară a materiilor prime şi materialelor din 1988. În 1982, ea devenea şi vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, iar din 1988, prim-vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii.14 Pe scurt, procesul de concentrare a puterilor de decizie şi cel al multiplicării mecanismelor de control se suprapuneau.


Note de subsol:

(12) "După Congresul al XI-lea, spunea Ceauşescu în 1977, au fost adoptate o serie de noi măsuri cu privire la perfecţionarea cadrului organizatoric al vieţii economico-sociale, a organelor de conducere, a democraţiei socialiste. După cum se ştie, am continuat perfecţionarea consiliilor oamenilor muncii, am sporit rolul adunărilor generale în conducerea activităţii unităţilor economice. S-au instituţionalizat noi organisme la scară naţională, cum sunt: Congresul Consiliilor Populare, Congresul Agriculturii, Congresul Educaţiei şi Culturii, Congresul Consiliilor Oamenilor Muncii. S-au creat organisme noi, cu caracter permanent, care asigură participarea maselor populare, a reprezentanţilor lor la conducerea societăţii pe plan naţional. Mă refer la Camera Consiliilor Populare, la Consiliul Naţional al Agriculturii, la Consiliul Naţional al Oamenilor Muncii, care urmează să fie constituit în toamna acestui an. … Ele sunt o expresie a democraţiei noastre socialiste, care asigură participarea conştientă a poporului la făurirea propriului său destin." Vezi stenograma consfătuirii de lucru cu primii secretari şi secretarii cu probleme organizatorice ai comitetelor judeţene de partid din 21-23 septembrie 1977, ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 105/1977, ff. 263-264.

(13) Michael Shafir, Romania. Politics, Economics and Society, Londra, Francis Pinter Publishers, 1985, pp. 95- 106; P. Gafton, The Romanian Communist Party Today, în "Radio Free Europe. Special Report. Romania", nr. 6, 29 aprilie 1988, pp. 9-10.

(14) În plus, Elena Ceauşescu, acumula titlurile ştiinţifice de academician, doctor şi inginer. În fondul CC al PCR - Cabinetul 2, se găsesc o serie de carnete de notiţe ale Elenei Ceauşescu, majoritatea nedatate, mărturie a capacităţilor ei intelectuale şi a nivelului precar de educaţie. Pentru edificarea cititorului, reproducem câteva extrase dintr-un carnet care poate fi datat fără îndoială din 1988: "linia partidului a . . . este cea mai umanistă privind grija tuturor fii ţări noastre Este bine ca acastă înaltă preocupare a partidului nostru s-ă potă fi urmărită şi nu de cea ce se ocupă une cercuri rău intenţionate de a defăima munca şi hărnicia întregului nostru popor. …

Repartizarea absolvenţilor în producţie a fost realizat în 1987. În 2000 mult lateral dezvoltată va fi realizat în ţara noastră. Toţi oameni îşi îndeplinesc cu ciste şi avem garanţia că vom ajunge pe piscurile cele mai înalte comunismul. Organismul statului şi cele ale democraţi în preună să realizeze sarcinile. Materiale de pregătire a cadrelor de conducere toţi directori de centrale să facă un curs minim de pregătire în cadrul cursurilor de pregătire [construim socialismul cu poporul şi pentru popor]". Vezi ANIC, fond CC al PCR - Cabinetul 2, dosar nr. 172, ff. 5-6. De fapt, activitatea ei în aceste consilii era mai degrabă de natură poliţienească. Printre documentele păstrate ale Cabinetului 2 există liste detaliate a tuturor persoanelor "cu probleme", care lucrau în unităţi de cercetare ştiinţifică, inginerie tehnologică şi proiectare. Principalele "probleme" erau cererile de plecare în străinătate, rudele stabilite în străinătate, rudele condamnate politic, manifestările aşa-zis "naţionalist-iredentiste"(în cazul cetăţenilor maghiari), ascultarea posturilor străine, în special Europa Liberă. În cele patru volume, cu menţiunea "Secret. Exemplar unic" secret, sunt listate în total 544+756+671+700=2671 persoane "cu probleme". Vezi Ibidem, dosar 174-177. Este de presupus că şi pentru toate celelalte instituţii existau asemenea liste, întocmite probabil de Securitate la cererea ei. În acest sens, trebuie menţionat că Elena Ceauşescu era responsabilă cu politica de cadre din 1976, când a devenit preşedintele Comisiei pentru probleme de cadre de partid şi de stat a CC al PCR.