Articol: Revoluţia din 1989

Pe măsură ce devenea mai megaloman şi mai autoritar, Ceauşescu era cu atât mai
puţin înclinat să accepte orice formă de conducere colectivă. După cum s-a menţionat, în anii
1970, el a eliminat complet facţiunea politică ce îl ajutase să ajungă în poziţia de lider absolut
al partidului. Elena Ceauşescu şi secretarul Comitetului Central, Emil Bobu, decideau în
legătură cu toate numirile importante de personal1. Fiul cel mic al cuplului, Nicu, a devenit
membru supleant al Comitetului Executiv al PCR şi prim-secretar al organizaţiei de partid a
judeţului Sibiu. Deşi era binecunoscut pentru stilul său de viaţă scandalos, Nicu era aparent
pregătit să-i succeadă tatălui său.
Partidul fiind paralizat, nu exista alt sprijin pentru secretarul general în afara
Securităţii, care sub comanda generalului Iulian Vlad - un ofiţer MAI de carieră, aparent fără
convingeri ideologice - ducea la îndeplinire ordinele draconice ale lui Ceauşescu2. Privind
retrospectiv, se pare că şefii poliţiei secrete erau conştienţi de posibilitatea unei explozii
populare. Cea mai clară indicaţie că proverbiala răbdare a românilor ajunsese la capăt a apărut
la Braşov, al doilea oraş al ţării ca mărime, în noiembrie 1987, atunci când mii de muncitori
au protestat împotriva scăderii drastice a standardului de viaţă, au devastat sediul organizaţiei
judeţene a partidului şi au strigat lozinci anticomuniste şi împotriva lui Ceauşescu3.
Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov şi lansarea perestroikăi sale pe plan intern au
clătinat regimurile comuniste din Europa de Est. După moartea lui Brejnev în noiembrie 1982,
Ceauşescu a pariat, se pare, pe Konstantin Cernenko împotriva lui Andropov. Mai târziu, după
moartea secretarului general sovietic Iuri V. Andropov, Ceauşescu a vizitat Moscova şi a
încercat să se pună bine cu succesorul - pentru scurtă vreme - al acestuia, Cernenko. Venirea
la putere a lui Gorbaciov a fost evenimentul cel mai puţin dorit din perspectiva liderului
român. În fond, practicile lui Leonid Brejnev şi ale lui Nicolae Ceauşescu au fost foarte
asemănătoare. Două regimuri neostaliniste, corupte, dogmatice, excesiv de centralizate.
Emanciparea de Moscova a regimului de la Bucureşti nu a fost continuată de schimbarea
modelului economic, de reforme în plan politic şi instituţional. Sub pretextul că orice
iniţiativă reformatoare ar atrage riposta Kremlinului şi dându-se insistent exemplul Ungariei
din 1956 şi al Cehoslovaciei din 1968, Ceauşescu a dus o politică internă extrem de rigidă.
Motivul neostalinismului practicat de regim nu a fost teama de o invazie sovietică, ci
convingerile lui Ceauşescu, cultura sa politică, dorinţa sa de putere absolută. Orice reformă,
descentralizare, introducere a unor mecanisme ale economiei de piaţă sau a unor forme de
democraţie internă în PCR ar fi redus puterea sa. Or, el dorea opusul. În acest context,
ameninţarea Moscovei nu era decât o diversiune, menită să ţină populaţia sub ascultare. Acest
fenomen s-a observat cu claritate după ce Mihail Gorbaciov a criticat regimul lui Leonid
Brejnev şi a început să facă schimbări.
Catalogate drept capitulări în faţa capitalismului, strategiile cunoscute drept glasnost
(transparenţă) şi perestroika (restructurare) au avut în Ceauşescu un adversar declarat. Se
temea şi de influenţa acestora asupra populaţiei care dorea din ce în ce mai mult schimbări,
creşterea standardului de viaţă, libertăţi civice. Gorbaciov şi politica sa reformatoare apăreau

1 După revoluţia din 1989, Emil Bobu, secretarul Comitetului Central, a fost judecat şi condamnat la închisoare
pe viaţă pentru "participare la genocidul naţiunii române".
2 Documente devenite disponibile pentru cercetare după decembrie 1989 sugerează că Securitatea era pe deplin
conştientă de nemulţumirea generală şi se pregătea pentru perioada post-Ceauşescu. Astfel, nu este lipsit de
importanţă faptul că Virgil Măgureanu, ale cărui opinii anticeauşiste erau cunoscute de către Securitate, nu a fost
arestat, ci a fost mutat pe un alt post în provincie, având posibilitatea de a călători frecvent la Bucureşti, unde a
păstrat legătura cu Iliescu.
3 Vladimir Tismăneanu, Tremors in Romania, în "New York Times", 30 decembrie 1987; vezi şi Mark Almond,
Decline without Fall. Romania under Ceauşescu, London, Institute for European Defense and Strategic Studies,
1988.

ca orizonturi atractive pentru o populaţie înfometată, asuprită şi umilită. Era exact lucrul de
care se temea cel mai tare Ceauşescu. Calculul său prevedea că URSS nu va renunţa niciodată
la regimurile comuniste din estul şi centrul Europei, deci că regimurile comuniste erau
instalate pentru totdeauna în regiune, dar că - plecând de aici - liderii şi practicile lor vor
depinde de Kremlin şi că marja de libertate a acestor regimuri satelit va fi decisă la Kremlin.
Asta se întâmpla încă de la sfârşitul anilor 1940, de la instalarea lor. Or, lui Ceauşescu nu-i
era deloc indiferent dacă el sau altcineva, un lider mai predispus la reforme, conducea la
Bucureşti. Întotdeauna când a produs schimbări în politica sa, Moscova a preferat să lucreze
cu liderii care au urmat orientarea respectivă. Ceauşescu se aştepta să apară presiuni ca să facă
schimbări în politica sa internă şi externă. Dacă ar fi refuzat să caute schimbarea, Kremlinul
putea încerca înlocuirea sa cu altcineva de încredere, dispus să facă reforme.
Pe măsură ce Gorbaciov accelera ritmul reformelor în Uniunea Sovietică, Ceauşescu
devenea din ce în ce mai vehement în opoziţia sa faţă de orice înnoiri economice sau politice.
Reformele politice ale lui Gorbaciov şi impactul lor asupra altor ţări din bloc i-au făcut pe
dictatorul român şi pe clica acestuia să fie extrem de panicaţi. În diferite ocazii, Ceauşescu a
criticat deschis perestroika, pe care a caracterizat-o drept o "deviere de dreapta" în
comunismul mondial4. În discursul rostit pe data de 26 ianuarie 1987, cu ocazia celei de-a
şaizeci şi noua aniversări a zilei sale de naştere, Ceauşescu a denunţat, fără referire directă,
încercările de "reînnoire a socialismului". Ţinta remarcilor sale era, fără îndoială, politica de
glasnost a lui Gorbaciov. Pe Ceauşescu îl irita insistenţa cu care Gorbaciov vorbea despre
democratizare. Pentru Ceauşescu, cea mai bună conducere sovietică era una anchilozată, cu
reacţii previzibile şi neinteresată în întinerirea elitelor din alte ţări ale blocului.
Mihail Gorbaciov a venit în vizită oficială în România în perioada 25-27 mai 1987.
Era ultima ţară din blocul sovietic pe care o vizita liderul de la Kremlin. În cadrul
convorbirilor, Ceauşescu a pretins că România nu avea nevoie de reformă, pentru că: 1)
politica sa corespundea intereselor poporului român şi 2) el introdusese reforme încă din anii
1960. Gorbaciov i-a spus lui Ceauşescu, într-o discuţie particulară: "Dumneavoastră ţineţi ţara
într-o stare de frică, după ce aţi izolat-o de lume"5. În timpul vizitei sale la Bucureşti,
Gorbaciov a mai făcut şi câteva aluzii la adresa politicii dure a lui Ceauşescu faţă de
minorităţi şi a pericolelor nepotismului. Cu toate acestea, după vizita lui Gorbaciov nu s-a
produs nici o îmbunătăţire a situaţiei sociale şi economice din România6.
Dimpotrivă, în noiembrie 1987 au fost anunţate noi reduceri ale cotei de consum la
electricitate şi benzină. În ianuarie 1988, când Ceauşescu împlinea 70 de ani, în România
domneau deprimarea, angoasa şi adânca frustrare. Oraşele şi satele României se aflau în
întuneric din cauza unei penurii de energie fără precedent. Aprovizionarea cu alimente se
făcea pe bază de cartele, dar alimentele nu se găseau. Medicamentele, bunurile de larg
consum lipseau de asemenea. Benzina era restricţionată, ca şi circulaţia maşinilor. România se
afla în plină ficţiune, de vreme ce aparatul de partid nu făcea decât să proclame succesele
regimului şi prosperitatea de care se bucurau locuitorii săi. Aparatul de propagandă care
întreţinea ficţiunea, era dublat de cel de Securitate. Supravegherea poliţienească era din ce în
ce mai manifestă. După noiembrie 1987, regimul se susţinea exclusiv prin frica pe care o
inspira. Ceauşescu înţelesese că, dacă nu îşi intensifica politica represivă, întregul edificiu a
ceea ce el numea "societate socialistă multilateral dezvoltată" urma să se prăbuşească.

4 Michael Shafir, Eastern Europe's Rejectionists, în "Radio Free Europe. Background Report", nr. 121, 3 iulie
1989, pp. 1-6.
5 Vezi Thomas Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 425.
6 Ceauşescu îi va întoarce vizita în 1988, când Gorbaciov nici nu va veni la aeroport să îl întâmpine. În loc să se
aplaneze, tensiunile se accentuează. Paradoxul face ca, vreme de 20 de ani, Ceauşescu să fi cerut Moscovei să
renunţe la "Doctrina Brejnev" a "suveranităţii limitate", iar când Moscova va face acest lucru, declarând că
fiecare ţară comunistă trebuie să îşi urmeze drumul ei propriu (aşa-numita "Doctrină Sinatra"), Ceauşescu se va
opune.

Încurajaţi de politica de glasnost a lui Gorbaciov, câţiva români şi-au asumat riscul de
a-l critica public pe Ceauşescu. În martie 1989, şase veterani ai partidului, Gheorghe Apostol,
Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu şi Grigore
Răceanu, i s-au adresat lui Ceauşescu printr-o scrisoare deschisă în care denunţau excesele
acestuia, politica economică haotică şi deteriorarea generală a imaginii internaţionale a
României. "Scrisoarea celor şase" - după cum a fost denumit acest memoriu în ţară şi în
străinătate - a reprezentat mai mult decât o critică severă la adresa cursului dezastruos urmat
de Ceauşescu. Opunându-se exceselor clanului conducător, autorii cereau stabilirea unei stări
de legalitate. De fapt, "scrisoarea celor şase" a fost un exemplu clasic de disidenţă
intrasistemică şi nu expresia unei opoziţii radicale faţă de instituţiile şi practicile asociate cu
ceea ce Gorbaciov criticase ca fiind un "sistem administrativ de comandă". Cu toate acestea,
considerând tradiţiile şi comportamentele caracteristice culturii politice româneşti, memoriul a
reprezentat un punct de cotitură. Pentru prima dată în istoria PCR, activişti importanţi ai
partidului îndrăzniseră să pună sub semnul întrebării presupusa infailibilitate a secretarului
general şi se constituiseră practic într-o facţiune politică a unui partid leninist în care
fracţionismul fusese considerat întotdeauna un păcat mortal.
Totuşi, autorii nu erau partizanii unui pluralism de tip occidental. Unii dintre ei,
precum Gheorghe Apostol şi Constantin Pîrvulescu, fuseseră implicaţi în teroarea stalinistă de
la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Corneliu Mănescu contribuise în mare măsură
la fabricarea imaginii lui Ceauşescu ca arhitect al politicii externe semiautonome a României.
Silviu Brucan fusese un propagandist experimentat al partidului şi servise ca ambasador al
regimului în Statele Unite şi la Naţiunile Unite la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor
1960. Bârlădeanu, care propusese reforme economice moderate la sfârşitul anilor 1960, până
când a fost forţat să se retragă din toate poziţiile deţinute în aparatul de partid şi de stat după o
dispută cu Ceauşescu asupra strategiilor privind investiţiile şi planificarea, era un susţinător
convins al economiei de comandă şi al planificării centralizate. Pîrvulescu, probabil ultimul
supravieţuitor al generaţiei de fondatori ai comunismului românesc şi unul dintre cei ce
credeau cu adevărat în partid, servise după 1945 ca şef al Comisiei Controlului de Partid. În
sfârşit, Grigore Răceanu era un militant comunist din perioada de ilegalitate7.
Aceste personaje nu se bucurau de sprijin popular, dar erau foarte cunoscute în
interiorul birocraţiei de partid, şi acesta era lucrul care conta. Judecând după biografiile lor,
cei şase militanţi care îl înfruntaseră pe Ceauşescu reprezentau cel puţin două generaţii
revoluţionare, inclusiv generaţia căreia Nicolae şi Elena Ceauşescu pretindeau că îi aparţin.
De aceea, Ceauşescu a reacţionat cu furie la scrisoare şi i-a plasat pe autori sub arest la
domiciliu. Refuzul lor de a retracta arată limitele puterii lui Ceauşescu8. Tot în 1989,
intelectuali proeminenţi au început să critice deschis politica culturală obscurantistă a
regimului. În noiembrie, scriitorul disident Dan Petrescu a iniţiat un apel public împotriva
realegerii lui Ceauşescu ca secretar general la Congresul al XIV-lea al PCR9.
În concluzie, puterea lui Ceauşescu se clătina. Detestat de populaţie, izolat pe plan
internaţional şi trăind într-o lume imaginară, tiranul îmbătrânit nu putea să înţeleagă ce se
întâmpla cu comunismul. Îl considera pe Gorbaciov principalul trădător al idealurilor leniniste
şi încerca să mobilizeze o coaliţie neostalinistă internaţională. În august 1989 a fost atât de
iritat de formarea unui guvern al Solidarităţii în Polonia încât a propus o intervenţie a Pactului
de la Varşovia în acea ţară. În fiecare zi, mijloacele de informare din România subliniau

7 Pentru comentariile lui Bârlădeanu, vezi Lavinia Betea, Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu,
Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 210-227.
8 Vezi Vladimir Tismăneanu, The Rebellion of the Old Guard şi textul complet al "scrisorii celor şase", în "East
European Reporter", vol. 3, nr. 4, primăvara/vara 1989, pp. 23-25.
9 Pentru detalii suplimentare vezi Cristina Petrescu, Ar mai fi ceva de spus... Despre disidenţă în România lui
Ceauşescu, postfaţă la Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară
ocupată, 1990, ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, pp. 311-339.

pericolele reformismului şi ale "dezideologizării". În celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia
se petreceau evenimente spectaculoase, iar românii erau conştienţi de acest lucru. În ciuda
controlului absolut exercitat de regim asupra mijloacelor de informare, cei mai mulţi dintre
români ascultau programe radio occidentale şi urmăreau televiziunile bulgară, maghiară,
iugoslavă sau sovietică. Tinerii români ştiau că până şi poliţia est-germană, înarmată până în
dinţi, nu îndrăznise să tragă în demonstranţii paşnici10. Stalinist neclintit, Ceauşescu s-a întors
la teoria socialismului într-o singură ţară a maestrului său, Stalin, şi se pregătea să transforme
România într-o fortăreaţă imună la ideile revizioniste care distruseseră moştenirea bolşevică.
În noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, iar
Ceauşescu a fost reales cu entuziasm, în mod automat, secretar general11. Conceput ca o
demonstraţie de putere şi ca un gest de sfidare faţă de Gorbaciov şi de cei care îl urmau,
congresul a ilustrat alienarea lui Ceauşescu faţă de naţiunea română pe care pretindea că o
reprezintă. Dar Ceauşescu era hotărât să lupte cu obstinaţie pentru a duce la bun sfârşit ceea
ce el considera a fi misiunea sa în istoria românilor12. În toamna lui 1989, el era privit de către
toată lumea ca unul dintre ultimii dictatori stalinişti din lume, complet obsedat de proiectele
sale industriale şi arhitecturale grandioase şi ostil reformelor lui Gorbaciov13. După cum s-a
arătat mai sus, românii trăiau în condiţii de o duritate extremă. Iarna, căldura era oprită în
apartamente până când temperatura cobora la valori foarte scăzute, iar statul la cozi nesfârşite
reprezenta o corvoadă zilnică. Produsele alimentare erau raţionalizate ca şi cum ţara s-ar fi
aflat în război. Propaganda nu înceta să exalte valoarea neînfricatului Măreţ Conducător şi
geniul ştiinţific al soţiei sale. Iritat de reformele lui Gorbaciov, Ceauşescu s-a agăţat de
convingerile sale staliniste şi a intensificat represiunea. România părea un univers de coşmar,
controlat în totalitate de Securitate.
În decembrie 1989, după 45 de ani de regim comunist, România se afla la sfârşitul
unui ciclu istoric. Ţara se afla, practic, într-o situaţie revoluţionară caracterizată prin
incapacitatea instituţiilor de a rezolva problemele impuse de societate. Prin vulnerabilităţile
create de mediul politic european, în special prin prăbuşirea blocului sovietic, dar şi datorită
celor interne - faliment economic şi izolarea totală a dictatorului şi a clanului său, România
era cea mai expusă pentru un deznodământ de natură revoluţionară. Criza a fost generată chiar
de naşterea acestui regim la sfârşitul anilor ?40 şi nu s-a încheiat decât în 1989. În timpul
ultimei sale luni de viaţă, Ceauşescu a crezut cu disperare în steaua sa şi a refuzat să admită că
o repetare a celei mai reuşite performanţe a sa ca om de stat - denunţarea invaziei Pactului de
la Varşovia în Cehoslovacia în august 1968 - ar fi fost absurdă. Nici o putere străină nu era
interesată să ocupe România. Lipsit atât de alibiul internaţionalist, cât şi de cel naţionalist
demagogic, Ceauşescu nu mai avea altă carte de jucat decât represiunea violentă.
Momentele esenţiale ale revoluţiei române sunt bine documentate. Revoluţia a început
la Timişoara în 15 decembrie, scânteia pornind de la un mic grup de credincioşi adunat în
jurul casei reverendului László Tökés, un preot calvinist rebel care urma să fie mutat forţat de
la postul pe care îl ocupa în Timişoara din cauza luptei sale pentru drepturi religioase. Iniţial,
mulţimea era compusă din membri ai comunităţii maghiare care îşi manifestau sprijinul
pentru liderul lor spiritual. Ulterior, demonstraţiei de solidaritate cu Tökés i s-au alăturat şi

10 Interviuri personale realizate de Vladimir Tismăneanu cu participanţi la evenimentele revoluţionare cu ocazia
vizitelor în România în februarie-martie şi iunie 1990.
11 Cu privire la lucrările Congresului al XIV-lea al PCR, vezi Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite.
Imagini suprapuse, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, pp. 381-398.
12 Vezi raportul lui Nicolae Ceauşescu prezentat la Congresul al XIV-lea al PCR, în "Scânteia", 21 noiembrie
1989.
13 Ceauşescu era un admirator al modelului stalinist de socialism, fapt care a reieşit din declaraţiile sale
neoficiale către Ken Auchincloss, de la revista "Newsweek", în anul 1988. Vezi Gail Kligman, When Abortion is
Banned. The Politics of Reproduction in Ceauşescu's Romania, raport către National Council for Soviet and East
European Research, 1992, p. 51.

alţi cetăţeni ai Timişoarei, transformând-o într-o demonstraţie împotriva regimului
comunist14. 17 decembrie 1989 a fost "duminica sângeroasă" a României comuniste. În acea
zi, autorităţile au ordonat deschiderea focului împotriva manifestanţilor anticomunişti din
Timişoara. Posturile de radio occidentale au transmis despre masacrul de la Timişoara şi toţi
românii au înţeles că Ceauşescu era gata să se angajeze într-o confruntare totală cu
demonstranţii neînarmaţi. Acceptarea cererilor protestatarilor de la Timişoara ar fi arătat cât
de fragilă era puterea sa. În schimb, el a preferat să facă ceea ce alţi lideri ai blocului sovietic
evitaseră, şi anume, să folosească forţa pentru a suprima revolta. Represiunea din 17
decembrie nu a oprit protestele de masă. Revolta de la Timişoara a continuat şi oraşul a căzut
practic în mâinile protestatarilor în 20 decembrie. Ceauşescu a subestimat pericolul şi a
părăsit ţara pentru o vizită de stat în Iran (18-20 decembrie), conform programului. Miercuri,
20 decembrie, întors în ţară, Ceauşescu apare la televiziune unde declară că "la Timişoara,
elemente ostile, agenţi străini, huligani, fascişti şi trădători" au provocat tulburări. Mai mult,
a pretins că era vorba despre o conspiraţie străină contrară intereselor României. Ceauşescu
nu a pronunţat nici un cuvânt de regret pentru victimele de la Timişoara. El chiar a refuzat
posibilitatea unor negocieri, a unui dialog cu insurgenţii. În alte ţări din fostul bloc sovietic,
puterea fusese negociată pentru a evita violenţele: transferul puterii s-a făcut paşnic, fără
victime omeneşti. Soluţia aleasă, din nou, de Ceauşescu a fost folosirea violenţei. Nu s-a
gândit să îi pedepsească pe făptuitorii crimelor din zilele precedente, nici să negocieze cu
insurgenţii şi nici să cedeze puterea.
Rupt de realitate, Ceauşescu ordonă organizarea unei adunări populare în Bucureşti.
Mitingul convocat pe data de 21 decembrie 1989 are drept scop să mobilizeze încă o dată
mulţimile în jurul cultului persoanei sale. Pentru aceasta agită pentru ultima oară sloganele
ştiute: despre pericolul extern, apărarea suveranităţii naţionale, viitorul luminos al omenirii,
grija faţă de om a regimului, indepedenţa României, etc. Mulţimea nu se mai lasă manipulată.
Românii refuză să urmeze ordinul liderului suprem al statului-partid şi se revoltă. Voci din
mulţime îl huiduie pe Ceauşescu în Piaţa Palatului, în faţa sediului Comitetului Central al
PCR. Oamenii îşi înving frica şi întrerup cuvântarea dictatorului. Ceauşescu a încercat să
calmeze mulţimea, dar este prea târziu. La televizor s-au putut vedea uimirea şi confuzia sa.
Oamenii au înţeles că pierdea controlul. Câteva minute mai târziu, o mulţime cuprinsă de
panică încearcă să părăsească piaţa. Menită să sprijine conducerea lui Ceauşescu, adunarea s-a
transformat într-o demonstraţie împotriva lui Ceauşescu. Adunaţi în Piaţa Universităţii din
Bucureşti, o parte dintre demonstranţi au ridicat o baricadă şi şi-au continuat protestul în
timpul nopţii de 21 decembrie. În aceeaşi noapte, tinerii protestatari au fost masacraţi în Piaţa
Universităţii. În ciuda represiunii sângeroase, în ziua următoare, în 22 decembrie 1989,
populaţia a blocat străzile Bucureştiului şi a luat cu asalt sediul Comitetului Central. Mulţimea
a ocupat clădirea, iar Ceauşescu şi soţia lui au fugit de pe acoperişul acesteia cu elicopterul.
În aceeaşi zi, 22 decembrie, soţii Ceauşescu au fost arestaţi, iar pe data de 25
decembrie, în cazarma Târgovişte, au fost judecaţi într-un simulacru de proces şi executaţi.
Povestea fugii cuplului Ceauşescu şi capturarea sa ulterioară, procesul secret şi execuţia din
ziua de Crăciun necesită însă clarificări suplimentare15. Aici se termină 45 de ani de istorie
sângeroasă şi violenţă nelegitimă. România a fost singura ţară din Europa de Est care, în
procesul revoluţionar din toamna anului 1989, a înregistrat morţi şi răniţi. Anume: 1104
morţi; 162 până la 22 decembrie 1989 şi 942 între 22 şi 27 decembrie.

14 Pentru cazul Tökés, vezi Marius Mioc (coord.), Revoluţia, fără mistere. Cazul László Tökés - Documente din
arhiva Judecătoriei Timişora; Documente din arhiva parohiei reformate Timişoara; Mărturii, Timişoara,
Editura "Almanahul Banatului", 2002. Vezi şi Marius Mioc, The Anticommunist Romanian Revolution of 1989 -
Written for people with little knowledge about Romania, Timişoara, Editura Marineasa, 2004, pp. 19-24.
15 Matei Călinescu, Vladimir Tismăneanu, The 1989 Revolution and Romania's Future, în "Problems of
Communism", vol. 40, nr. 1-2, ianuarie-aprilie 1991, pp. 42-59.

Tendinţa generală exprimată prin revoluţia din 1989 a avut un caracter pronunţat
anticomunist manifestat prin următoarele: scandarea lozincilor anticomuniste, distrugerea
steagurilor comuniste (steagurile roşii cu "secera şi ciocanul"), arborarea simbolică a
drapelului naţional din care a fost decupată stema comunistă a ţării (în majoritatea
covârşitoare a localităţilor României), eliminarea atributului "comunist"/"socialist" în
înscrisurile publice, eliminarea din spaţiile publice a statuilor şi a monumentelor comuniste
românesti sau sovietice, eliminarea numelor proprii de activişti comunişti sau a lozincilor
comuniste din denumirile publice etc. Anticomunismul, îngemănat până la identificare cu
ostilitatea faţă de Securitate, i-a cuprins şi pe foşti membri "figuranţi" ai Partidului Comunist
Român, care nu deveniseră membri de partid din convingere, ci de nevoie.
În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat
puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea
demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în
cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise "cartierul general" al unei "telerevoluţii" în
premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă
fiind reprezentată de "pericolul de moarte" omniprezent întruchipat de "teroriştii fideli
dictatorului Ceauşescu"; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din
Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost
înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi. Majoritatea au fost ucişi şi răniţi pe străzile din
centrul capitalei şi al altor oraşe martirizate ca urmare a acestei diversiuni. Ulterior nu a fost
acuzat şi judecat nici un terorist.
Trebuie menţionate incorectitudinile din timpul procesului cuplului Ceauşescu
organizat în respectiva unitate militară în 25 decembrie 1989. principalul cap de acuzare se
referea la genocidul din zilele revoluţiei, respectiv 60 000 de morţi. În realitate, nu au fost
decât 162 de morţi. Uriaşa minciună oficială a reprezentat prima compromitere gravă a
imaginii României. Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte de tribunalul
"revoluţionar", fiind executaţi imediat după proces, fără să li se respecte dreptul la apel şi
recurs. Decizia execuţiei imediate a fost luată la Bucureşti de către cei care preluaseră puterea.
Execuţia urgentă a fost motivată de necesitatea de a se opri masacrarea populaţiei paşnice de
către aşa-zişii "terorişti".
Odată ce Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul Comitetului Central, s-a creat un vid de
putere care a fost umplut de reprezentanţi ai frustratului aparat de partid şi ai armatei, precum
şi de câţiva membri ai maselor revoluţionare16. Având în vedere că nu a existat nici o opoziţie
clandestină semnificativă faţă de Ceauşescu, acest lucru nu a fost surprinzător. Criza
postrevoluţionară a fost determinată de prăpastia crescândă dintre cererile pluraliste ale
societăţii civile şi lipsa de disponibilitate a noilor lideri de a le accepta.
Adevărata cartă a revoluţiei din decembrie 1989 a fost Proclamaţia de la Timişoara
(11 martie 1990) care a consacrat idealurile anticomuniste ale revoluţiei. La data de 22 aprilie
1990, când se împlineau 4 luni de la masacrul din decembrie, în Piaţa Universităţii din
Bucureşti a demarat cel mai lung miting anticomunist din istorie - 52 de zile şi nopţi fără
întrerupere. În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent,
şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României.
Diversiunea etnică din martie 1990 de la Târgu-Mureş, care a vehiculat fără temei real ideea
că "ungurii vor să ia Ardealul", a constituit pretextul înfiinţării SRI pentru a apăra unitatea
naţională a statului, aflată, chipurile, în pericol. Fosta Securitate a fost astfel "reactivată" în
mare măsură. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa
Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de

16 Pentru detalii privind revoluţia din 1989, vezi Nestor Ratesh, Romania. The Entangled Revolution,
Washington, D.C. Center for Strategic and International Studies, 1991 şi Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei. O
istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.

către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor
generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din
iunie 1990: "SRI e foarte implicat. În aducerea minerilor, în represiune, în conducerea
minerilor prin Bucureşti. (…) Dar SRI-ul mai e implicat în monitorizarea manifestaţiei din
Piaţa Universităţii şi a avut aşa-numitul grup Dâmboviţa care a acţionat permanent în Piaţă".
"S-a dorit instaurarea terorii". "A fost un atac terorist, prin implicarea acestor forţe într-o
acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice". "Represiunea din 13-15
iunie 1990 este urmarea celei din decembrie 1989, pentru că a fost îndreptată împotriva
aceluiaşi gen de manifestanţi". "În decembrie 1989 scopul era deturnarea caracterului
anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată"17. Putem conchide că
regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă,
antiliberală şi antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timişoara
susţinută de manifestaţia din Piaţa Universităţii.
Regimul comunist a fost unul antimodern (simulând modernitatea18), care a trecut
odată ce a preluat puterea - ca un regim de ocupaţie străină - la lichidarea elitelor româneşti şi
a instituţiilor democratice, a economiei de piaţă şi a proprietăţii private. Au fost anihilate, pe
durata a 45 de ani, achiziţiile făcute pe drumul modernizării vreme de mai mult de un secol. A
fost un uriaş pas înapoi, care a dus la sărăcie cronică, la distrugerea mai multor generaţii, la
izolarea ţării, la risipirea resurselor umane şi materiale, la alienarea individului şi la
masificarea societăţii, la distrugera tradiţiilor şi a culturii naţionale. Regimul comunist a avut
o natură criminală, în sensul că a generat (instigat, ordonat, comis) crime împotriva
umanităţii. S-a fondat prin violenţă după 1945. Natura sa a fost una violentă: a produs sute de
mii de morţi în închisori şi lagăre. A distrus milioane de oameni în diferite forme de
represiune, tratament inuman, atitudini criminale sau prin decizii cu efecte devastatoare
asupra mediului, economiei şi vieţii umane în general. A fost un regim care a urmărit să
reducă populaţia la condiţia de sclavi, exploatând-o nemilos sub pretextul construirii unei
societăţi utopice, a egalităţii şi libertăţii. Regimul a fost, pe toată durata sa, unul ilegitim şi în
esenţă criminal, sfârşind la fel cum s-a născut şi a trăit: prin violenţă.
În primii lor ani la putere, succesorii lui Ceauşescu şi-au apărat poziţiile hegemonice
recurgând la manipulare, corupţie şi constrângere. Aceasta nu a reprezentat, însă, o încercare
de a restaura comunismul. Orice s-ar spune despre evenimentele din decembrie 1989 din
România, nu există nici o îndoială că acestea au dus la dispariţia entităţii politice responsabile
pentru mai mult de patru decenii de represiune socială şi politică, conducere ineptă a
economiei, industrializare forţată, investiţii iraţionale şi izolare culturală. Astfel, în anii 1990
nu a mai existat nici un grup politic semnificativ care să se declare în mod public succesorul
omnipotentului Partid Comunist Român de altădată. În mod paradoxal, aceasta poate fi una
dintre cele mai surprinzătoare moşteniri ale socialismului lui Ceauşescu: a abuzat de retorica
leninistă într-o asemenea măsură, încât a devenit imposibil chiar şi pentru cei care au rămas
loiali dogmelor vechii credinţe să admită acest lucru fără riscul de a fi dispreţuiţi.
România a fost singura ţară din Europa de Est şi Centrală în care procesul revoluţionar
al anului 1989 a înregistrat morţi şi răniţi. Spre deosebire de Erich Honecker, Todor Jivkov şi
Milos Jakes, cu care se simţea solidar întru antigorbaciovism, Ceauşescu a ordonat utilizarea
forţei împotriva demonstranţilor paşnici. În România, în decembrie 1989 s-a produs o revoltă
cu caracter spontan, alimentată de nemulţumirea maselor sărăcite, umilite, minţite, care nu îşi
mai puneau nici o speranţă în capacitatea regimului de a mai rezolva problemele cu care se
confrunta. Acestui element esenţial, al revoltei spontane de jos, i s-a alăturat regruparea
nomenklaturii şi preluarea puterii, prin aranjamente de culise, de către grupuri şi persoane din
eşaloanele secundare ale vechiului regim (partid, UTC, Securitate, Armată, Procuratură).
Acest lucru ne determină să subliniem că faptul că fenomenul de "continuitate" a reprezentat o
frână majoră în eforturile de a întemeia o comunitate politică democratică. Vechile reflexe
leniniste au continuat să inspire, din partea noilor diriguitori comportamente intolerante,
paternaliste şi autoritariste.


17 Andrei Bădin, Generalul Dan Voinea acuză: SRI, băgat până în gât în mineriadă, în "Adevărul", nr. 5098, 27
noiembrie 2006.

18 Pentru conceptul de simulare a schimbării în cultura politică a comunismului românesc, vezi Michael Shafir,
Romania - Politics, Economics and Society, London, Frances Pinter Publishers, 1985.