Articol: Controlul spaţiului locativ

Imaginea vieţii cotidiene în România comunistă n-ar fi completă fără unul din
aspectele ei cele mai agresive faţă de intimitatea familială şi, totodată, un element
fundamental al politicii partidului de modelare a societăţii: controlul spaţiului locativ.
Sistemul totalitar care pune deplină stăpânire pe ţară din primele zile ale Republicii
controlează timpul şi spaţiul.
Timpul, atât cel trecut, prin impunerea unei viziuni a istoriei care justifică brutalitatea
"dictaturii proletariatului", cât şi cel prezent, prin înrolarea populaţiei în serviciul statului.
Despre cel viitor, atât de deseori invocat în retorica oficială, e de prisos să vorbim, fiindcă
optimismul obligatoriu cu care era promis progresul a fost dezminţit.
Dar spaţiul? În primul rând, închiderea frontierelor limitează orizontul la graniţa RPR,
nici măcar întregul spaţiu naţional, fiindcă orice legătură cu Basarabia şi Bucovina de nord,
devenite teritoriu sovietic, este interzisă sau strict supravegheată, aşa încât pentru sute de mii
de familii această ruptură desparte implacabil copiii de părinţi sau fraţii între ei. Presiunea
inumană a statului, care izolează, spoliază, umileşte şi sufocă, se manifestă însă chiar în
privinţa spaţiului îngăduit existenţei zilnice. Despre această dramă va fi vorba în paginile
următoare. Experienţa unor români a reţinut că, în perioada dintre, aproximativ, 1950 şi 1970,
o instituţie mai temută chiar decât Securitatea era Spaţiul Locativ.
Încă din 1948, în toată ţara, guvernul Groza a luat măsuri în vederea unui recensământ
al locuinţelor, iniţiativă pe care o putea îndreptăţi nevoia de a aprecia exact consecinţele
războiului (la nivel demografic, morţi şi dispăruţi; de asemenea, distrugerea sau abandonarea
imobilelor). Aşa se face că Serviciul Central al Bunurilor din Ministerul Afacerilor Interne a
elaborat şi pus în circulaţie, la 8 ianuarie 1949, o serie de instrucţiuni pentru a stabili ce "părţi
de imobile" puteau fi considerate a depăşi "nevoile normale" ale deţinătorilor acelor spaţii.
Conform acestor reguli care, în aplicarea lor, erau mai puţin generoase decât pe hârtie, o
singură cameră era acordată unei familii compuse din soţ şi soţie. Cuplul avea dreptul la o
cameră în plus pentru copii, dacă aceştia erau sub vârsta de 11 ani şi, ca număr, de la unul la
trei. Suprafaţa cuvenită unei familii în aceste condiţii era limitată la maximum 20 m2.
Documentul precizează că "prin cameră de locuit se înţelege orice încăpere care poate primi
această destinaţie fără a necesita lucrări pentru transformarea imobilului respectiv"1. În
realitate, asemenea lucrări nu erau niciodată întreprinse; prin urmare, tot felul de spaţii
improprii erau atribuite, de obicei, foştilor proprietari ai întregului apartament sau imobil.
Funcţionarii însărcinaţi să aplice instrucţiunile ştiau că decizia aşteptată din partea lor trebuie
să pornească de la principiul luptei de clasă. Nu numai că, pe această cale, supravieţuitorii
"vechiului regim" erau supuşi la umilinţe menite să dea noilor ocupanţi sentimentul triumfului
social, dar, prin introducerea în acel spaţiu privat a unor persoane ostile, se asigura spionarea
foştilor proprietari. Conflicte inevitabile aveau să apară prin stabilirea accesului comun la
bucătărie, baie, instalaţii sanitare etc. Transferul în capitală al unor familii din provincie sau
din mediul rural, având drept scop reechilibrarea politică a populaţiei, şi satisfacerea unei
nevoi de forţă de muncă pe care o reclama industrializarea, n-au fost posibile decât prin
redistribuţia spaţiului locativ. Imensa operaţie de inginerie socială care urma să creeze "omul
nou", cu o psihologie bazată pe valori diferite, a început prin acest mixaj de populaţie, realizat
prin mijloace care foloseau legea (nouă) sau o încălcau cu deplină impunitate. Chiar fără
intervenţia directă a Securităţii, se îndeplinea astfel supravegherea "inamicului de clasă".

1 Arhivele Naţionale Sibiu, fond Primăria Cisnădie, dosar nr. 181, f. 2. Cf. ibidem, f. 6: "orice cameră în care
poate să încapă un pat de om adult".

Sistemul nu era, de altminteri, nou. Şi în acestă privinţă, ca şi în multe altele, se imita
modelul sovietic. Romane şi nuvele ale lui Bulgakov stau mărturie despre controlul exercitat
de puterea revoluţionară în fiecare locuinţă din Moscova, Leningrad sau Kiev.
"Injusta repartiţie a spaţiului locativ" a făcut obiectul unor măsuri legislative: legea nr.
359 pentru înfiinţarea Oficiilor de Închiriere şi decizia Consiliului de Miniştri nr. 292. Un
ordin circular al Ministerului de Interne, la 1 martie 1949, stabilea normele de aplicare ale
acestor dispoziţii legale. El începe prin declaraţii demagogice şi exerciţii de retorică
revoluţionară: "Regimurile burghezo-moşiereşti, întemeiate pe exploatarea clasei muncitoare
din ţara noastră, n-au fost niciodată preocupate de grija de a asigura condiţiuni de viaţă
omenească pentru cei ce muncesc". Sau: "În vreme ce clasa exploatatoare ocupa locuinţe
luxoase cu zeci de încăperi, oamenii muncii din a căror exploatare sângeroasă au fost
construite aceste locuinţe, trăia în cea mai neagră mizerie". Cei care urmau să beneficieze de
"grija" guvernului erau "oamenii muncii evidenţiaţi în producţie", "muncitorii, tehnicienii şi
funcţionarii cu familii numeroase care ocupă locuinţe insalubre", "activiştii şi salariaţii mutaţi
în localitate în interesul serviciului" şi îndeosebi "organizaţiile politice sau de massă,
instituţiile publice civile sau militare", precum şi cantinele, creşele, grădiniţele de copii nou
create. Repartizarea locuinţelor avea să ţină seama de o evidenţă a apartamentelor şi
camerelor disponibile întocmită de conducerea primăriilor şi a oficiilor de închirieri. Cu alte
cuvinte, cei însărcinaţi să distribuie spaţiul pentru "oamenii muncii" erau persoanele de
curând numite în funcţii, a căror origine şi comportare garanta fidelitate faţă de politica
partidului3. Cât despre categoriile de populaţie lovite de confiscare, ele erau cele denumite în
vocabularul oficial "marii burghezi" sau "cârciumari, cămătari, negustori cunoscuţi ca
speculanţi"4.
Pasul următor a fost făcut prin decretul de naţionalizare a unor imobile în anul 1950
(decretul nr. 92/1950). În realitate, preluarea de către stat sau de către Confederaţia Generală a
Muncii a unor vile din staţiunile balneare şi climaterice avusese loc încă din 1948 şi a
continuat până prin 1953. Erau, de asemenea, trecute în patrimoniul statului hotelurile (cu tot
inventarul lor) şi garajele. Mai presus de aspectul economic, măsura avea un caracter politic,
ţintind pe "foştii industriaşi, foştii moşieri, foştii bancheri", precum şi pe "foştii înalţi
demnitari, miniştri sau funcţionari superiori". Aceşti "foşti" fuseseră deja înlăturaţi din viaţa
publică, prin legea nr. 119/1948 de naţionalizare a întreprinderilor, sau prin reformele agrare
succesive (legea nr. 187 din 23 martie 1945 şi decretul nr. 83 din 2 martie 1949), precum şi
prin lichidarea structurilor politice ale Regatului. Persecuţia "foştilor" continua prin evacuarea
din locuinţele lor şi, pentru ei şi familiile lor, va fi dusă până la extrem prin detenţia, de cele
mai multe ori fără judecată, în închisori - cea mai sinistră a fost cea de la Sighet. Mai mult
chiar, se va căuta şi declasarea descendenţilor lor, cărora li s-a interzis multă vreme accesul la
învăţământul superior.
Naţionalizarea imobilelor a fost îndeplinită, de altfel, cu mari abuzuri, aşa încât
criteriile fixate prin lege au fost adeseori extinse (de exemplu, nerespectând exceptarea
"intelectualilor profesionişti sau pensionari" care era prevăzută în textul legii). Semnificativă
este indicaţia din instrucţiunile "strict confidenţiale" adresate comitetelor de partid din fiecare
judeţ: "Întreaga pregătire a operaţiunilor de naţionalizare trebuie să se facă în cel mai
desăvârşit secret" (subliniat în original). Aşadar, chiar aflat la putere, partidul îşi menţinea
strategia conspirativă.
Deşi întreaga ţară fusese cuprinsă în reţeaua serviciilor care au aplicat naţionalizarea,
rezultatul nu i-a satisfăcut pe deplin pe liderii comunişti. De aceea, o şedinţă a Biroului Politic

2 Actele normative au fost publicate în "Monitorul Oficial", nr. 283/1948 şi nr. 29/1949.
3 Arhivele Naţionale Sibiu, fond Primăria Cisnădie, dosar nr. 181, f. 2.
4 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 185/1950, nr.7, ff. 1-3. E vorba de un "Supliment de instrucţiuni
pentru toate oraşele", datat 1 martie 1950.

s-a ocupat, la 24 februarie 1953, de "unele lipsuri constatate în legătură cu naţionalizarea unor
imobile"5. În primul rând, era vorba de locuinţe care, fie scăpaseră de naţionalizare, fie
fuseseră restituite proprietarilor în urma contestărilor depuse. Însuşi Gheorghiu-Dej
recunoştea că luarea în posesie de către stat prilejuise sustrageri masive de mobilier şi alte
bunuri: "are un aspect de jaf cu totul nepermis", spunea chiar el. Totodată, remarca Emil
Bodnăraş, în numai doi ani, vilele pe care şi le însuşise partidul la Predeal sufereau din cauza
neglijenţei noilor stăpâni: "se distrug casele, nu le îngrijeşte nimeni, ţevi îngheţate, uşi
stricate".
Supravegherea spaţiului locativ nu s-a oprit nici atunci, Ceauşescu urmând pilda
predecesorului său. Construcţiile de locuinţe, chiar cele mai ieftine ("confort 3") nu izbuteau
să ţină pasul cu creşterea populaţiei, în capitală şi în ţară. Astfel s-a ajuns la legea nr. 9/1968,
care limita proprietatea personală la o singură locuinţă şi o casă de odihnă sau turism. Un
inventar întocmit în 1970 a descoperit că fuseseră omise de la naţionalizare 3285 imobile,
având 8370 de apartamente, cu o suprafaţă medie de cca 49 m2 pe apartament. Dintre cei 2849
proprietari înregistraţi în această situaţie, mai puţin de jumătate erau pensionari şi funcţionari,
numărul de intelectuali liber profesionişti, 59, fiind cu totul neînsemnat6. În aceeaşi plasă au
fost prinşi 15 880 de proprietari care deţineau două apartamente, la care se mai adăugau vreo
9700 posedând un spaţiu şi mai întins. Trebuie avut în vedere faptul că 40% din aceste clădiri
erau construite din materiale inferioare (paiantă, chirpici), iar 84% erau într-o stare de uzură
până la 60%. Evaluarea reţinea drept spaţii de locuit şi foste ateliere de meseriaşi sau localuri
de prăvălii. Având în vedere deteriorarea imobilelor, statului nu-i mai convenea să le preia
direct, contra unei despăgubiri, fie ea cât de modestă, aşa că impunea vânzarea locuinţelor
respective către persoane îndreptăţite să le cumpere, cu o taxă de timbru destul de ridicată ca
să-i asigure un câştig. Aşadar, în august 1970, s-a ajuns la extinderea confiscărilor de imobile
sub pretextul aplicării (după 20 de ani!) a naţionalizării. Cu aceeaşi ocazie, Biroul Politic a
aprobat şi exproprierea "în mod excepţional" a unor locuinţe din Bucureşti din zona
rezidenţială Bulevardul Primăverii-Herăstrău (fostul Parc Doicescu), destinate
nomenklaturiştilor.
Problema locuinţelor a apărut din momentul în care partidul a adoptat politica de
industrializare care a smuls o parte crescândă din populaţia satelor spre a-i oferi locuri de
muncă în oraşe, politică ce a avut ca altă consecinţă aglomerarea în Bucureşti, situaţie tipică
pentru capitala unei ţări "în curs de dezvoltare". Situaţia era cunoscută din URSS, unde, în
anii 1970, norma era de maximum 9 m2 pe cap de locuitor7.

5 Ibidem, dosar nr. 16/1953.
6 Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, nr. 1878/18 septembrie 1970.
7 Michael Voslensky, La nomenklatura. Les privilégiés en URSS, Paris, Belfond, 1980, pp. 291-294.