Articol: Controlul prin frică

Înregimentării, mizeriei impuse, suferinţei morale, intruziunii puterii până în patul
oamenilor, li se adăugau controlul prin frică. Securitatea, omniprezentă, gestiona capitalul de
frică moştenit din lunga perioadă stalinistă românească. În acest moment nu există estimări
ale numărului de ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii pentru perioada ceauşistă, care să fie
bazate pe documente de arhivă, cercetările fiind într-un stadiu incipient.50 După Ion Mihai
Pacepa, voce autorizată în materie (el a avut grad de general-locotenent şi funcţia de
comandantul-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe din 1972 şi până la fuga sa în
Occident în 1978), un român din cincisprezece ar fi fost angajat sau colaborator apropiat al
Securităţii. Aceasta ar fi dispus, în plus, de aproximativ trei milioane de informatori, mai mult
sau mai puţin voluntari, şi de mijloace tehnice impresionante care permiteau supravegherea
oricărui apartament.51 Chiar dacă cifrele avansate de Pacepa sunt exagerate?şi este de sperat
să fie aşa?nu este mai puţin adevărat că fenomenul delaţiunii instituţionalizate era prezent în
mintea fiecărui român.
Acest climat era întreţinut printr-o represiune, mai puţin masivă şi aleatorie ca
altădată, dar mai selectivă şi mai sofisticată: internări în spitale psihiatrice, "dispariţii",
"accidente" şi morţi suspecte. România a fost singura ţară comunistă europeană în afara
URSS în care a fost atestată utilizarea internărilor psihiatrice ale opozanţilor politici. Primul
care a denunţat această practică a fost doctorul Ion Vianu în 1977, iar primul caz concret
demonstrat în Occident a fost acela al lui Vasile Paraschiv în 1978.52 Aceste dezvăluiri au



50 Mai multe despre acest lucru, vezi în capitolul "Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor".
51 Ion Mihai Pacepa, Red Horizons. Chronicles of a Communist Spy Chief, Washington DC, Regnery Gateway,
1987, Idem, Roumanie. La nébuleuse Ceausescu, interviu cu Ion Mihai Pacepa, în "Politique internationale", nr.
41, toamna 1988, pp. 233-245.
52 Pentru internările în spitale psihiatrice, vezi Ion Vianu, La répression psychiatrique. Nous avons les moyens de
vous guérir?, în "Roumanie. Crise et repression", op.cit., pp. 33-34; Trois internement psychiatrique. Le
témoignage de Vasile Paraschiv, în Ibidem, pp. 35-38. Pentru dispariţii suspecte, vezi Les "disparus", document
întocmit de Liga pentru apărarea drepturilor omului în România de la Paris, în Ibidem, pp. 38-40. Vezi şi Ion
Vianu, Persecuţia psihiatrică a opozanţilor şi disidenţilor în Ruxandra Cesereanu, (coord.), Comunism şi

provocat serioase reacţii internaţionale (Comitetul francez contra utilizării psihiatriei în
scopuri politice, Amnesty International, etc), ceea ce a dus se pare la diminuarea cazurilor
după 1980. Cu toate că internările cunoscute ale disidenţilor în spitale psihiatrice au avut loc
cu precădere între 1969 şi 1979, această practică a continuat totuşi până în 1989. Cercetări
viitoare vor trebui să facă lumină asupra amplorii acestui tip de represiune şi să stabilească
responsabilităţile, inclusiv din rândul personalului medical53.
Ameninţarea de a deveni victima unuia dintre aceste procedee funcţiona ca un
inhibator la nivelul populaţiei, împiedicându-i pe mulţi să-şi manifeste nemulţumirea faţă de
regim. Trebuie subliniat că în anii 1970 şi 1980, nivelul general de represiune, deşi diminuat
faţă de anii 1948-1964, era mai ridicat decât în alte ţări comuniste în aceeaşi perioadă. Deşi
oficial nu mai existau prizonieri politici în România după 1964, în realitate, zeci de mii de
persoane, deţinuţi de "drept comun", erau arestate din cauza credinţei lor, pentru tentative de
trecere ilegală a frontierei sau pentru "parazitism", chiar în ziua următoare concedierii care
sancţiona o atitudine considerată neconformă. A distribui manifeste sau a scrie un text
protestatar pe peretele unei fabrici era asimilat unei acţiuni care atingea "securitatea statului",
pasibilă de zece ani de închisoare.54 Acest tratament era rezervat anonimilor, care nu
beneficiau de potecţie în străinătate. În cazul disidenţilor cunoscuţi, represiunea era
disimulată, aceştia fiind supuşi unui tratament de "favoare": izolare, tracasare şi umilinţe
cotidiene, presiuni asupra celor apropiaţi, şantaje, etc., astfel încât mulţi erau împinşi spre
emigrare.
În plus, frica era alimentată şi de sentimentul insecurităţii provocat de arbitrariu. În
fiecare moment şi sub orice pretext, românii puteau fi denunţaţi sau acuzaţi, fără a avea
posibilitatea de a se apăra. În 1985, de exemplu, toţi salariaţii au fost obligaţi să semneze un
angajament prin care afirmau că au luat cunoştinţă de existenţa unui decret asupra secretului
de stat (Decretul nr. 408), dar conţinutul acestuia a rămas secret, pentru simplul motiv că nu a
fost niciodată publicat!55 Oamenii erau doar avertizaţi că domeniul de aplicare a acestui decret
este foarte larg şi că el se referă, îndeosebi, la contactele cu străinii, supuse deja unor reguli
foarte restrictive încă din 1974 (de pildă, obligaţia de a raporta în scris la miliţie în maximum
24 de ore conţinutul oricărei discuţii, chiar accidentale: o conversaţie pe stradă provocată de
simpla căutare a unei adrese). Deja în administraţii şi în întreprinderi, conversaţiile cu străinii
nu se mai puteau desfăşura decât cu martori de faţă şi numai în birouri desemnate în acest
scop. În plus, era recomandată cu insistenţă evitarea contactelor cu străinii în afara acestui
cadru.
Poliţia politică, emanaţie şi principal executant al partidului, dispunea de puteri
discreţionare. Domeniul ei de intervenţie era cvasi-nelimitat: el atingea toate sferele vieţii
sociale şi chiar private. În absenţa statului de drept, Securitatea era cea care decidea în ultimă
instanţă asupra sorţii fiecărui individ: atribuirea unui loc de muncă, locuinţe, paşaport,
promovări sau sancţiuni (inclusiv cele judiciare). Spre exemplu, acestei instituţii îi revenea
privilegiul de a aplica decretul nr. 98/1983, care reactualiza o practică din anii 1950: fiecare
posesor al unei maşini de scris era obligat să o declare la miliţie pentru a obţine o autorizaţie,

represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Polirom, 2006, pp. 208-216; Florin
Alexandru Stănescu, Politica psihiatriei româneşti şi psihiatrie politică în Analele Sighet nr. 10. Anii 1973-1989.
Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 192-202.
53 Următoarele spitale au fost folosite pentru aceste practici: Spitalul nr. 9 Bucureşti (Prof. dr. Gheorghe
Marinescu), Bălăceanca, Urlaţi, Poiana Mare, Voila, Săpoca, Jebel, Spitalul Penitenciar Jilava.
54 Asemenea fapte erau încadrate la justiţia comunistă la infracţiunea de propagandă împotriva ordinii socialiste,
conform articolului 166, paragraful 2 din Codul Penal, ca în cazul lui Radu Filipescu sau la transmitere de
informaţii ce puneau în pericol securitatea statului, ca în cazul lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa. În acest sens,
vezi şi rapoartele anuale ale Amnesty International, Helsinki Watch şi comunicatele Ligii pentru apărarea
drepturilor omului în România de la Paris.
55 În momentul întocmirii acestui raport, cu toate eforturile concertate ale comisiei, acest decret a fost de negăsit.

ce trebuia reînnoită anual. În plus, la achiziţionarea maşinii şi apoi la fiecare început de an,
precum şi după fiecare reparaţie, trebuia depusă o mostră de text bătut la maşina respectivă.
Astfel, fabricarea de manifeste cu ajutorul maşinii de scris devenea imposibilă, orice autor
prezumptiv fiind uşor de identificat. În plus, autorizaţia de posesie a unei maşini personale nu
era acordată decât după şaizeci de zile, timp în care deţinătorul era verificat. Conform
decretului, nu puteau obţine autorizaţie cei cu antecedente penale şi cei care prin
comportanmentul lor reprezentau "un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului".56
Evident, o asemenea verificare nu era făcută de miliţie, ci de Securitate.
Poliţia secretă avea, de asemenea, printre alte misiuni, şi pe aceea de a furniza şi
gestiona dosarele personale ale fiecărui individ. De la începutul anilor 1980, aceste dosare au
fost îmbogăţite cu date provenite din noi investigaţii, la fel de amănunţite ca pe vremea lui
Stalin. Toţi salariaţii aveau obligaţia de a completa şi actualiza periodic un chestionar care
includea următoarele rubrici:
- date asupra membrilor apropiaţi sau îndepărtaţi ai familiei (inclusiv familia soţului sau
soţiei): nume, adrese, locuri de muncă;
- apartenenţa, a persoanei în cauză şi a membrilor familiei, la UTC, partid sau sindicat, şi
menţionarea eventualelor sancţiuni ce le-au fost aplicate în cadrul acestor organizaţii;
- apartenenţa politică înainte de 1944 şi situaţia materială (proprietăţi, bunuri) a persoanei
respective, a părinţilor, a soţului (soţiei) şi a părintilor acestuia (acesteia), înainte şi după
1944;
- eventuale condamnări (ale persoanei respective şi ale membrilor familiei);
- informaţii precise privind rudele, de orice grad, stabilite în străinătate: motivul emigrării,
domiciliul şi locul de muncă, natura relaţiilor întreţinute cu aceştia;
- date complete asupra rudelor care fac parte dintr-o sectă religioasă;
- o listă de trei sau patru persoane care puteau depune mărturie asupra exactităţii informaţiilor
furnizate pentru fiecare perioadă a vieţii persoanei respective: şcoala, liceu, studii superioare,
locuri de muncă succesive;
- trei sau patru persoane citate ca martori pentru comportamentul în familie, la locul de
muncă, în societate şi, în particular, pentru "ataşamentul faţă de politica partidului".
Puţini români puteau prezenta un chestionar fără pată, în cazul în care nu minţeau.
Numărul mare de prizonieri politici de după război, amploarea emigrării, avântul fenomenului
religios, toate reprezentau motive de a considera persoana respectivă ca fiind "cu probleme".
Spre exemplu, sub genericul de sectanţi, consideraţi "oile negre ale regimului", autorităţile
înglobau ansamblul cultelor neoprotestante, autorizate sau nu, precum şi alte curente
religioase (Oastea Domnului, Martorii lui Iehova, etc.), ai căror aderenţi puteau fi estimaţi la
până un milion de persoane.57 Sistemul dosarului personal permitea Securităţii nu doar să
strângă informaţii care să-l transforme pe fiecare cetăţean în "vinovat" potenţial, ci şi să-l
constrângă pe orice individ să devină complicele, chiar colaboratorul aparatul poliţienesc prin
autodenunţare şi delaţiune obţinută sub presiune. Majoritatea românilor ajungeau să considere
ca normală suspiciunea generalizată care genera atomizarea sociatăţii, datorită faptului că
fiecare îşi suspecta permanent colegii, vecinii, rudele şi se temea constant că putea fi urmărit
şi supravegheat prin interceptarea corespondenţei şi ascultarea conversaţiilor telefonice.
Autocenzura şi delaţiunea deveniseră o a doua natură pentru mulţi şi în aceste condiţii este
posibil ca numărul impresionant al informatrilor permanenţi sau ocazionali ai Securităţii

56 Pentru decretul 98/1983, vezi "Buletinul Oficial", nr. 21, 30 martie 1983, pp. 29-33. Din cauza acestui decret,
Radu Filipescu şi-a multiplicat manifestele cu ajutorul unei maşini de imprimat cu bandă tip DIMO, pe care i-o
adusese cineva din Occident. Vezi Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu
Filipescu, Bucureşti, Universal Dalsi, 1998.
57 O statistică mai detaliată a fenomenului religios sub comunism, vezi în M. Berindei, Religion et politique en
Roumanie, în "International Journal of Romanian Studies", anul 5, 1987, nr. 1, pp. 107-128; text reluat în
"L'Autre Europe", nr. 21-22, 1989, pp. 222-239.

avansat de Ion Mihai Pacepa să fi fost, din nefericire, real. În măsura în care chiar şi a păstra
tăcerea asupra unui comportament neconform constituia o greşeală, ea însăşi susceptibilă de a
fi denunţată, se ajungea la situaţia în care o atitudine cu care, în propria conştiinţă, oamenii
erau cu totul de accord să fie considerată drept periculoasă pentru sine, prin urmare blamabilă.
Prin acest mecanism pervers de destructurare a societăţii şi individului, regimul a ajuns să fie
implicit susţinut chiar şi de cei care erau în dezacord cu el, în număr din ce în ce mai mare pe
măsură ce criza economică devenea tot mai profundă.