Articol: Periodizarea comunismului românesc din perspectiva impactului asupra minorităţii maghiare

Orientarea comunităţii maghiare spre mişcările de stânga se produce de la sfârşitul
anului 1944, în esenţă ca urmare a două evoluţii concurente şi complementare. Prima este
abilitatea diplomaţiei sovietice care în perioada 14 noiembrie 1944-13 martie 1945 le-a
încredinţat comuniştilor din România misiunea de a reprezenta cu succes cea mai sensibilă
componentă a interesului naţional de la aceea vreme, revenirea sub administraţie română a
Transilvaniei de Nord. Scopul era creşterea popularităţii partidului nu numai printre români,
dar şi în rândurile populaţiei maghiare din Transilvania, care considerase politica naţională a
României interbelice un eşec cu grave consecinţe asupra şanselor de supravieţuire a
comunităţii maghiare.
De subliniat abilitatea cu care PCR a pus în mişcare, în contextul incertitudinii privind
viitorul Ardealului de Nord, o serie de strategii care au urmărit marginalizarea tendinţelor
naţionaliste româneşti şi discreditarea partidelor istorice care puteau fi făcute răspunzătoare
pentru excesele naţionaliste. Prin aceste manevre, PCR, în strânsă colaborare cu Moscova, a
reuşit să obţină adeziunea liderilor maghiari de stânga şi aducerea sub controlul PCR a
Uniunii Populare Maghiare (UPM), principala organizaţie politică a minorităţii maghiare ce a
luat fiinţă în octombrie 1944 prin schimbarea denumirii organizaţiei MADOSZ (organizaţia
muncitorilor maghiari din perioada interbelică) în UPM, noua formaţiune păstrându-şi
orientarea ideologică şi loialitatea faţă de PCR. Continuitatea dintre cele două organizaţii a
fost evidentă şi în ceea ce priveşte componenţa conducerii la vârf a UPM.
A doua componentă cauzală a cotiturii de stânga în viaţa politică a minorităţii
maghiare era opţiunea politică a unor lideri maghiari din Transilvania care au acceptat
colaborarea cu comuniştii români ca singura alternativă de normalizare a situaţiei minorităţii
maghiare într-o ţară ce urma să intre în sfera de interes a Uniunii Sovietice. Prin preluarea de
către UPM a tradiţiilor de stânga din perioada interbelică şi prin izolarea acelor personalităţi
care au fost compromise politic sau care doreau să imprime organizaţiei un alt curs, s-a reuşit,
în lipsa altei soluţii, deplasarea spre stânga a unei mase considerabile a populaţiei maghiare
din Transilvania.
Din perspectiva minorităţii maghiare, periodizarea regimului comunist din România
este dictată de principalele momente de cotitură în politica PCR (PMR) faţă de problema
naţională: reconsiderarea priorităţilor după semnarea, la 10 februarie 1947, a tratatului de pace
de la Paris, revoluţia maghiară din 1956, moartea lui Gheorghiu-Dej, sfârşitul perioadei de
concesii în politica lui Ceauşescu faţă de minorităţi şi începutul, din 1972, a naţionalismului
comunist.
Perioada de tranziţie 1945-1948. Deşi în viaţa internă a minorităţii maghiare
comunismul se instaurează, deja din toamna anului 1944, prima perioadă în România
debutează cu preluarea, la 6 martie 1945, a puterii de către guvernul lui Petru Groza şi se
termină odată cu apariţia, la 22 mai 1947, în cotidianul de limba maghiară "Igazság" de la
Cluj, a articolului Calea maghiarimii din România semnat de Vasile Luca, membru în Biroul
Politic al PCR, responsabil cu "problema maghiară".
Caracteristica principală a acestei prime perioade este o politică populistă şi duplicitară
ce avea drept scop dobândirea pârghiilor de putere cu susţinerea populaţiei maghiare. Politica
faţă de minorităţi este profund marcată de pregătirile pentru Conferinţa de Pace de la Paris.
După experienţa eşecului perioadei interbelice, când politica statului român faţă de minorităţi
nu a putut stăvili revizionismul maghiar12, forţele de stânga au încercat, cum am văzut mai
sus, oferirea unei alternative viabile prin integrarea comunităţii maghiare cu ajutorul unei
organizaţii politice puternice ce îşi aroga dreptul de a fi unicul reprezentant al întregii
minorităţi maghiare (UPM).
Strânsele legături ale UPM cu PCR au permis elaborarea unui document programatic
privind principiile care să stea la baza colaborării între UPM şi Uniunea Partidelor
Democratice de Stânga, document ce a fost prezentat în şedinţa Consiliului de Miniştri
organizată la Cluj, la 13 martie 1945. Printre principiile incluse în document reţinem
asigurarea reprezentării în guvern, încredinţarea guvernării zonelor în care populaţia maghiară
depăşeşte 50% reprezentanţilor acestei etnii, recunoaşterea limbii maghiare ca limbă oficială

12 Ibidem, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Serviciul Special de Informaţii, dosar nr. 57/1946, ff. 1-5.

în Ardeal, învăţământ public în limba maghiară de la nivelul primar la cel universitar,
egalitatea în drepturi a Bisericilor maghiare cu Biserica Ortodoxă Română, păstrarea
instituţiilor culturale maghiare şi subvenţionarea lor de către stat, libertatea de a utiliza fără
restricţii însemnele naţionale13. Pe de altă parte, UPM, ca reprezentant al populaţiei maghiare
din Transilvania, a fost constrânsă să-şi facă publică poziţia în privinţa integrităţii teritoriale a
României: conferinţa reprezentaţilor UPM organizată în noiembrie 1945, la Târgu-Mureş, a
adoptat o declaraţie ce preciza că rezolvarea problemei naţionale din Transilvania nu include
şi chestiunea graniţelor, ci ţine de întărirea democraţiei, de realizarea egalităţii în drepturi a
naţionalităţilor. Deşi această declaraţie a anulat în cea mai mare parte principiile amintite
anterior, baza colaborării dintre forţele de stânga româneşti şi cele care şi-au asumat rolul de
reprezentare a minorităţii maghiare a rămas în esenţă identică: UPM sprijină instaurarea
democraţiei populare, iar PCR acceptă ca minoritatea maghiară să fie integrată în statul român
nu ca indivizi, ci ca o comunitate reprezentată de UPM.
Implicarea armatei sovietice în problema Transilvaniei de Nord a impus o soluţie şi în
controversata problemă a Universităţii de la Cluj, determinând promulgarea, la 29 mai 1945, a
două Decrete Regale care consfinţeau funcţionarea a două universităţi distincte, una de limba
română, cealaltă de limba maghiară14. Ulterior, acestea vor deveni cunoscute sub denumirile
de Universitatea Babeş şi Universitatea Bolyai. Cum continuitatea juridică între Universitatea
Bolyai şi Universitatea Maghiară din Cluj (rebotezată astfel în septembrie 1944) nu a fost
recunoscută, infrastructura acesteia din urmă a fost preluată în cea mai mare parte de
Universitatea Babeş.
După semnarea tratatului de pace, semnele schimbării de priorităţi nu au întârziat să
apară. La doar trei luni după tratat, articolul amintit al lui Vasile Luca a chemat la epurări în
rândurile conducerii UPM, marcând începutul unei etape în care personalităţile de vârf ale
UPM-ului, artizanii politicii de colaborare cu forţele de stânga, au ajuns în atenţia organelor
de anchetă sub acuzaţia de "manifestări şovine" sau "uneltiri împotriva intereselor românilor
şi în interesul revizionismului unguresc", fiind arestate în mai multe valuri în perioada 1949-
195815. Printr-o decizie a MAI emisă la 15 mai 1947 a început campania de românizare a
marilor oraşe din Transilvania16, iar în vara aceluiaşi an s-a trecut la desfiinţarea instituţiilor
comunitare care au asigurat o autonomie economică relativă faţă de statul român. Începând cu
anii 1947-1948, circulaţia spre Ungaria a devenit aproape imposibilă, între cele două ţări
"vecine şi prietene" instalându-se o veritabilă cortină de fier.
Perioada integrării de tip stalinist 1948-1956. Perioada începe cu Rezoluţia din 12
decembrie 1948 a PMR privind problema naţională şi se încheie cu Revoluţia Maghiară din
1956. Din perspectiva impactului asupra minorităţii maghiare, acest interval se caracterizează
prin abandonarea politicii promovate de guvernele lui Groza, favorabile minorităţii maghiare,
şi mutarea accentului de la chestiunea naţională la problema "luptei de clasă". Devenind un
document programatic pentru următorii ani, Rezoluţia PMR a pus bazele noii politici privind
chestiunea maghiară. Documentul a denunţat "vina colectivă" a minorităţilor şi a precizat că

13 Arhiva Societăţii Muzeului Ardelean, fond Demeter János, nepaginat; Lucian Nastasă, (coord.), Minorităţi
etnoculturale. Mărturii documentare: Maghiarii din România (1945-1955), CRDE, Cluj, 2002. pp. 62-65.
14 Decret Regal nr. 406/1945 privind reîntoarcerea pe teritoriul Transilvaniei de Nord a Universităţii "Regele
Ferdinand I" şi a altor instituţii de învăţământ româneşti, respectiv Decret Regal nr. 407/1945 privind înfiinţarea
Universităţii Maghiare din Cluj, Decrete promulgate pe baza hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 817/1945,
publicate în "Monitorul Oficial", nr. 119 din 29 mai 1945, pp. 4423-4424.
15 Vasile Luca însuşi, după ce aduce o contribuţie importantă la anihilarea "duşmanilor de clasă", cade victimă
acestui val de epurări, fiind acuzat în 1952 de subminarea economiei naţionale şi de legături cu fosta Siguranţă.
16 Deciziunea MAI nr. 3278 privind centrele aglomerate supuse măsurilor restrictive, "Monitorul Oficial" nr.
196, 15 mai 1947, pp. 3800-3802.

problema naţionalităţilor conlocuitoare trebuie să fie subordonată în toate cazurile sarcinilor
prioritare ale proletariatului17.
Modelul stalinist al politicii faţă de naţionalităţi a fost preluat treptat prin înfiinţarea
Regiunii Autonome Maghiare (RAM) în 1952 şi desfiinţarea UPM în 1953. Odată cu
dispariţia UPM ca o "curea de transmisie", integrarea minorităţii maghiare urmează să fie
concepută nu pe baze comunitare, ci pe criterii de clasă.
Această perioadă marchează totodată, în urma valurilor de naţionalizare, şubrezirea în
continuare a comunităţii maghiare, atât din punct de vedere economic, şi nu mai puţin social
şi cultural, bunurile comunitare trecându-se treptat în patrimoniul statului. Pe baza unei
dispoziţii din 1948, privind persoanele juridice fără scop lucrativ, Comisia de control şi
supraveghere de pe lângă Ministerul Justiţiei a trecut la dizolvarea asociaţiilor culturale şi
economice ale minoritarilor, averile acestora fiind preluate de stat. La baza campaniei lansate
împotriva sectorului asociativ a stat acuzaţia că acesta adăposteşte "mişcarea maghiară de
rezistenţă". Lupta împotriva "duşmanilor de clasă", purtată cu intransigenţă fără a se ţine cont
de apartenenţa naţională, a avut consecinţe grave şi asupra situaţiei intelectualităţii maghiare.
Perioada instaurării controlului total asupra societăţii 1957-1965. Această etapă a
comunismului din România debutează cu represaliile de după 1956 şi se termină cu moartea
lui Gheorghiu-Dej, la 19 martie 1965.
Diferitele forme de manifestare a simpatiei cu ideile Revoluţiei Maghiare au declanşat
un val de represalii fără precedent. Conducerea PMR a interpretat aceste manifestări nu ca
forme de protest anticomunist sau antisovietic, cum ar fi fost firesc, ci ca "manifestări
naţionaliste şi duşmănoase" la adresa statului român. În viziunea partidului, valul de simpatie
faţă de revoluţia maghiară fusese generat de politica necorespunzătoare faţă de naţionalităţi.
Faptul că protestatarii au fost în mod preponderent tineri a condus la concluzia că existenţa
unor instituţii de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor a fost o gravă eroare, acestea
devenind "focare ale naţionalismului maghiar" şi ale "separatismului".
Aceleaşi evenimente au oferit un bun prilej pentru activizarea serviciilor de urmărire
ale Securităţii. Extinderea reţelelor de informatori a vizat în mod special două categorii
sociale: clerul şi corpul didactic, reprezentanţii acestora fiind suspectaţi că agită tineretul
împotriva convieţuirii cu poporul român.
Perioada relaxării şi a aparentei liberalizări 1966-1971. După moartea lui
Gheorghiu-Dej şi alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de prim-secretar al CC al PCR
urmează o perioadă caracterizată printr-o politică de relaxare generală, care a adus o relativă
liberalizare inclusiv a politicii partidului faţă de minorităţi.
Cu toată aparenţa de liberalizare, politica PCR faţă de minoritatea maghiară rămâne
profund duplicitară. În cuvântarea sa ţinută la Congresul al IX-lea al PCR, organizat în
perioada 19-24 iulie 1965, Ceauşescu pomeneşte de "problema naţională" ca o chestiune
"rezolvată în mod definitiv". În pofida acestei declaraţii, perioada se caracterizează printr-o
serie de măsuri contradictorii: noua Constituţie adoptată în august 1965 reintroduce termenul
de "naţionalitate conlocuitoare" şi se reînfiinţează o comisie a Secretariatului CC, mandatată
cu gestionarea problemelor minorităţilor naţionale, ce fusese desfiinţată în 1959; în 1967 se
desfiinţează Regiunea Autonomă Maghiară, şi se trece la o reorganizare administrativ-
teritorială ce nu ţine cont de opţiunile minorităţii maghiare; în iunie 1968 Ceauşescu refuză să
accepte nevoia adoptării unui nou "statut" al minorităţii maghiare, precum şi unele concesii în
privinţa învăţământului în limba maghiară, dar la şedinţa din octombrie a CC al PCR pledează
pentru extinderea drepturilor lingvistice ale minorităţilor în educaţie şi în mai multe domenii
ale vieţii culturale; în cadrul aceleiaşi întruniri se decide înfiinţarea Consiliului Oamenilor
Muncii de Naţionalitate Maghiară din România; în 1970 sunt înfiinţate unele organe mass-

17 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 230/1949, ff. 1-12.

media de mare impact asupra vieţii culturale a minorităţii maghiare, precum Editura Kriterion,
redacţia maghiară a TVR, săptămânalul cultural A Hét.
În paralel cu aceste evoluţii, se declanşează o abilă politică de românizare a zonelor
locuite în mod preponderent de maghiari, prin continuarea procesului de industrializare
început cu un deceniu în urmă, care capătă forme concrete în noul context creat de directiva
trasată de cel de al X-lea Congres al PCR (6-12 august 1969), privind crearea "unei societăţi
multilateral dezvoltate", omogenă în esenţă, şi superioară societăţii capitaliste din toate
punctele de vedere.
Perioada naţionalismul comunist 1972-1989. După apariţia în 1971 a "Tezelor din
iulie", inspirate din impresiile vizitei lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, urmează o
perioadă de restalinizare radicală şi un cult al personalităţii fără precedent, ceea ce a avut
consecinţe dramatice şi asupra minorităţii maghiare.
Programul naţionalismului comunist promovat cu intransigenţă de Ceauşescu a
urmărit fără disimulare crearea unui stat omogen din punct de vedere etnic, printr-o politică de
asimilare forţată, pe de o parte, şi printr-un acord tacit, pe de altă parte, privind înlesnirea
emigrării în Ungaria, în cazurile de "reunificare a familiei". Desfiinţarea treptată a ce a mai
rămas din reţeaua de învăţământ cu predare în limba maghiară, blocarea sau limitarea
accesului maghiarilor la anumite profesii, omogenizarea etnică a oraşelor cu specific maghiar
din Transilvania, planul de sistematizare a localităţilor au fost elemente importante ale acestui
program. În partid, armată şi Securitate procentul minoritarilor maghiari s-a redus drastic,
limitându-se la câteva cadre de încredere ale lui Ceauşescu.
În paralel cu aceste demersuri, s-a urmărit curăţirea spaţiului public de tot ce ţinea de
minorităţi. Începând cu 1985, noţiunea de "naţionalitate conlocuitoare" a dispărut treptat din
discursul public, locul acesteia fiind preluat de termenul "muncitori români de origine
maghiară". Până şi denumirea Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară a fost
schimbată în Consiliul Oamenilor Muncii Români de Naţionalitate Maghiară. În 1984 au fost
oprite emisiunile în limbile minorităţilor ale redacţiilor teritoriale TVR, din colecţiile
muzeelor au fost retrase materialele referitoare la istoria naţionalităţilor, iar începând cu 1988
denumirile localităţilor nu puteau să apară decât în limba română în presa şi toate publicaţiile
minorităţilor naţionale. Pe fondul deteriorării situaţiei economice şi a scăderii nivelului de
trai, propaganda antimaghiară a devenit din ce în ce mai agresivă.
La accelerarea acestui proces membrii comunităţii maghiare au reacţionat cu
organizarea unor mişcări de disidenţă şi emigrarea în masă, în forme clandestine sau legale, în
Ungaria sau în Occident. Sunt cunoscute cazuri în care represaliile Securităţii i-au împins pe
unii membri ai comunităţii la sinucidere.