Articol: Evaluarea impactului pe care regimul politic al comunismului l-a avut asupra

Analiza de impact care urmează va avea trei nivele: evaluarea impactului pe care
relaţiile interstatale asupra situaţiei minorităţii maghiare, evaluarea rolului jucat de
principalele structuri organizatorice şi, în fine, evaluarea impactului politicilor sectoriale ale
partidului-stat în influenţarea situaţiei populaţiei maghiare din România.
Impactul relaţiilor interstatale: rolul Uniunii Sovietice şi al evoluţiei relaţiilor dintre
RPR/RSR şi RPU/RSU. După cel de al doilea război mondial, dinamica relaţiilor interstatale
dintre Ungaria şi România a fost marcată de procesul de satelizare dictat de URSS, pe de o
parte, şi de profunda suspiciune faţă de declaraţiile guvernului maghiar, pe de altă parte. După
semnarea Tratatului de Pace de la Paris, chiar dacă de partea română a persistat o suspiciune
aproape continuă faţă de presupusele tendinţe revizioniste ale guvernului maghiar, Ungaria nu
a avut nici puterea, nici voinţa, nici ocazia să pună vreodată în discuţie apartenenţa

Transilvaniei18. La 24 ianuarie 1948 a fost semnat, în cadrul sistemului de alianţe impus de
Moscova, Tratatul de Prietenie şi Asistenţă Mutuală dintre cele două ţări. Deşi Ungaria şi
România au devenit ţări aliate, pe parcursul deceniilor patru şi cinci lipsa profundă de
încredere a persistat.
Pe fondul apropierii dintre cele două partide, survenită după revoluţia maghiară din
1956, conducerea Partidului Muncitoresc Ungar (PMU) a simţit nevoia să declare oficial că
Ungaria nu are pretenţii teritoriale faţă de România19.
Până la sfârşitul anilor 1960, natura legăturilor dintre cele două partide a rămas în sfera
de influenţă a Uniunii Sovietice, care nu a permis escaladarea diferendului româno-maghiar.
După experienţa neconcludentă a întâlnirilor bilaterale din 1958 şi 1959, Ungaria a încercat să
utilizeze canalul sovietic pentru a influenţa deciziile româneşti în problema minorităţilor.
Asistând neputincioasă la schimbarea de atitudine a PMR faţă de problema maghiară,
evidenţiată mai ales prin unificarea Universităţilor Babeş şi Bolyai, conducerea PMU a cerut,
cu ocazia contactelor la nivel înalt cu PCUS, medierea sovietică în problema minorităţii
maghiare din România20.
Deşi cele două ţări erau membre în acelaşi bloc al ţărilor socialiste, între cele două
conduceri de partid au avut loc puţine întâlniri bilaterale (1966, 1972, 1977, 1988). În cadrul
acestor întâlniri, problema minorităţii maghiare a fost abordată de regulă cu multă discreţie de
partea maghiară; cu toate acestea, atmosfera întâlnirilor a fost de multe ori tensionată.
Problemele aduse în discuţie de partea maghiară s-au referit la lărgirea legăturilor bilaterale,
uşurarea trecerii de frontieră, dezvoltarea schimburilor turistice, economice şi cele culturale.
Partea română trata cu suspiciune schimburile de cărţi şi alte produse culturale, suspectându-
le de "tendinţe revizioniste".
Începând din 1985, legăturile bilaterale au fost serios afectate de agravarea politicii
PCR faţă de minoritatea maghiară. Măsurile restrictive şi valul de emigranţi21 din România au
determinat conducerea PMU să introducă problema din nou pe agenda discuţiilor bilaterale.
După ce, cu ocazia întâlnirii la nivel înalt din 1988, Ceauşescu a respins toate cererile,
guvernul maghiar a fost nevoit să protesteze pe căi diplomatice faţă de încălcarea Acordului
de la Helsinki. În pofida acestor eforturi, în ansamblu se poate concluziona ca relaţiile între
cele două state vecine au avut un impact mai degrabă negativ asupra evoluţiei situaţiei
populaţiei maghiare din România.
Impactul principalelor structuri instituţionale. În perioada comunistă integrarea
politică a maghiarilor în structura statului român s-a realizat prin diferite instituţii şi
organizaţii. Într-o primă fază, în perioada 1945-1948, acest rol a fost asumat de UPM, care
avea două obiective majore: integrarea comunităţii maghiare şi reprezentarea intereselor
specifice ale acesteia pe scena politică din România. În cadrul sistemului politic românesc,
UPM s-a autodefinit ca organizaţie de masă şi s-a supus, după cum am văzut, politicii PCR.
Deşi această aliniere politică nu a fost opţiunea maselor maghiare, acestea au sperat că prin
UPM comunitatea maghiară va reuşi să-şi continue tradiţiile de autodeterminarea internă.
Asumarea explicită a acestui obiectiv a constituit principala forţă de atracţie a UPM, care în

18 M. Fülöp, P. Sipos, Magyarország külpolitikája a XX. században [Politica externă a Ungariei în secolul XX],
Budapest, Aula könyvkiadó, 1998.
19 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 53/1958, ff. 2-161.
20 Rapoartele ambasadei sovietice de la Budapesta despre relaţiile româno-maghiare din 1958 şi 1961; Arhiv
Vniesniei Politiiki Rossiiskoi Federaţii f. 077. op. 39. 203. 45., publicat de Baráth Magdolna, Két szovjet
diplomáciai irat a magyar-román kapcsolatokról. A magyar-román viszony - szovjet szemmel, 1954-1964 [Două
documente ale diplomaţiei sovietice despre relaţiile româno-maghiare. Relaţia româno-maghiară - din
perspectivă sovietică], în "Múltunk", nr. 4, 2003, pp. 218-224.
21 În perioada 1986-1989 numărul emigranţilor maghiari în Ungaria s-a ridicat la 29 816. Despre numărul celor
respinşi sau prinşi în timpul trecerii ilegale a frontierei nu avem date exacte, arhiva unităţilor de grăniceri ne
putând fi cercetată până în momentul de faţă.

scurt timp a devenit organizaţia cu cea mai mare bază de masă, în mai 1945 numărând deja
387753 membri.
Până la urmă însă, UPM nu a avut succes în misiunea asumată, de promovare a
intereselor: raporturile de forţă i-au permis să promoveze doar acele interese maghiare, care
erau în concordanţă cu politica PCR22. În perioada 1948-1950, când sprijinul populaţiei
maghiare pentru consolidarea puterii nu mai era necesar, UPM s-a transformat treptat dintr-un
partid apărător al intereselor într-o simplă "curea de transmisie" a instrucţiunilor PMR. În
anul 1953 UPM s-a "autodizolvat" la ordinele PMR23.
Prezenţa maghiarilor în structurile PCR a avut o tradiţie solidă încă din perioada
interbelică, procentajul acestora ajungând în 1933 la aproximativ 25%. În iulie 1945, din
totalul membrilor de partid 19,2% erau maghiari24. Deşi pe parcursul perioadei 1946-1947
acest procentaj a scăzut la 14-15%, comunitatea maghiară a rămas suprareprezentată atât în
privinţa numărului total al membrilor de partid, cât şi în nomenclatura regională şi
municipală din centrele ardelene cu o populaţie maghiară semnificativă. O primă
reechilibrare s-a produs în urma epurărilor din perioada 1948-1952, schimbările cele mai
profunde urmând să aibă loc în anii 1957-195825.
Cauzele prezenţei maghiarilor într-un procentaj atât de ridicat în structurile PCR sunt
multiple: pot fi amintite în acest sens abuzurile administraţiei române din toamna anului 1944
în Transilvania de Nord; acţiunile gărzilor maniste; promisiunile doctrinei marxist-leniniste în
chestiunea naţională; procentajul ridicat al maghiarilor în rândul populaţiei urbane şi
muncitoreşti.
În legătură cu această suprareprezentare a minorităţii maghiare, alături de cea
evreiască, în structurile de partid, s-a vehiculat mult afirmaţia că cei care au adus comunismul
în România au fost în principal evreii şi maghiarii. O analiză mai atentă a realităţilor din acea
vreme dovedeşte însă că această afirmaţie nu se verifică din punct de vedere empiric. Membri
ai comunităţii maghiare şi evreieşti au fost, într-adevăr, pentru motivele precizate sumar în
cele de mai înainte, aliaţi importanţi ai comuniştilor români. Ei nu pot fi consideraţi însă
elementele principale ale instaurării comunismului cel puţin din două motive: nu au deţinut
efectiv vreo pârghie de putere în partidul comunist şi au fost priviţi tot timpul, în special
maghiarii, cu suspiciune de liderii de partid români26.
Urmărind aparent o nouă abordare a problemei naţionale, conducerea PCR a creat în
1968 o nouă organizaţie de integrare şi de mobilizare a naţionalităţilor conlocuitoare,
Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (respectiv Germană). Din comitetul
central al Consiliului făceau parte toţi intelectualii maghiari (şi germani) reprezentativi din
România. Înfiinţarea acestor consilii a creat aparenţa că partidul va lua în considerare punctele
de vedere ale minorităţilor. După o perioadă relativ scurtă s-a dovedit însă că rolul Consiliului
este doar consultativ, neavând dreptul nici măcar la convocarea plenarei. În perioada 1969-
1980 activitatea Consiliului nu a avut nici un impact asupra politicii PCR faţă de minoritatea
maghiară, iar în anii 1980 rolul său s-a redus la propagarea politicii partidului în toate
domeniile vieţii sociale, culturale şi economice .27

22 Este ilustrativ în acest sens autocritica liderului UPM, Kurkó Gyárfás; ANIC, fond CC PCR - Cancelarie,
dosar nr. 295/1945, ff. 2-3.
23 Lucian Nastasă (coord.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945-
1955), CRDE, Cluj, 2002, pp. 730-736.
24 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie dosar nr. 40/1945, f. 3.
25 Mioara Anton, 1948-1950. Anatomia puterii. Fideli şi indezirabili în PMR, în "Studii şi Materiale de Istorie
Contemporană", vol. 1, 2002, p. 151; ANIC, fond CC PCR - Cancelarie, dosar nr. 9/1958, f. 14.
26 L. Nastasă, Studiu introductiv, în Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare: Maghiarii din România
(1956-1968), CRDE, Cluj, 2003. pp. 18-22.
27 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 13/1984, ff. 1-50; ibidem, dosar nr. 26/1984, ff. 12-
14.

Evoluţia compoziţiei etnice a personalului din cadrul principalului organ de represiune
al perioadei comuniste, Direcţia Generală a Securităţii Poporului/Statului, reflectă şi ea la
început o politică de integrare a minorităţilor. Cadrele maghiare au fost recrutate din aparatul
de partid, în primul rând din Secţia Organizatorică şi din Secţia Cadre. Deşi pe plan naţional
elementul maghiar nu a fost niciodată suprareprezentat (în 1950, din totalul personalului
angajat doar 247 ofiţeri, adică 6,2% erau maghiari; numărul lor înregistrează o creşterea
uşoară până la 7,7% în 1956 şi o scăderea progresivă după 195828), la începutul anilor 1950
proporţia maghiarilor şi a evreilor vorbitori de limba maghiară în Securitate a fost
semnificativă. Potrivit unei statistici secrete a MAI, în 1958, aproximativ 70% din ofiţerii
activi încadraţi în Direcţia Regiunii Autonome Maghiare erau de etnie maghiară29. La
începutul anilor 1960, cea mai mare parte a ofiţerilor şi subofiţerilor de origine maghiară au
fost trecuţi în rezervă sau îndepărtaţi.
Se poate constata în concluzie că încercările de integrare politică a comunităţii
maghiare în structurile statului român dominat de ideologia comunistă au eşuat.


28 Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965, Iaşi,
Editura Polirom, 2001, p. 114.
29 ACNSAS, fond Documentar, dosar 81, vol. 1, ff. 39-41; tabel cu ofiţeri care ţin legătura cu reţeaua informativă
la data de 5 februarie 1958.