Articol: Reforma învăţământului din 1948

Mai greu de anticipat în anii 1946-1947, prin prisma unor poziţii publice ale primului
ministru, schimbarea radicală a sistemului educaţional devenea aproape o certitudine în
primăvara anului viitor, o dată cu preconizata măsură de naţionalizare a tuturor şcolilor
particulare, inclusiv a celor confesionale, stipulată şi de noua Constituţie comunistă. Între
obiectivele principale ale legii învăţământului din 3 august 1948 - Decretul nr. 175 - s-au
aflat: formarea tinerilor în spirit comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi
superioare, prin suprimarea autonomiei universitare, precum şi asigurarea cadrelor pentru
planul de industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi superior7. Scopul
reformei învăţământului din 1948 era o politizarea integrală a învăţământului şi o "curăţare" a
învăţământului românesc, prin introducerea discriminărilor sociale la admiterea în
învăţământul mediu şi superior. Conducerea comunistă viza şi constituirea unei pături de
"cadre" care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură. Şcoala
reprezenta, în viziunea noilor conducători, prima verigă din sistemul de pregătire a cadrelor
necesare construirii socialismului. Astfel, tineretul trebuia educat în spiritul patriotismului
socialist şi al internaţionalismului proletar. Încă din 1918 comuniştii sovietici au decis că
"trebuie să facem din tânăra generaţie o generaţie de comunişti. Trebuie să transformăm copiii
în comunişti adevăraţi. Trebuie să-i învăţăm să-şi influenţeze în mod considerabil familia.
Trebuie să-i luăm sub controlul nostru şi, să spunem clar, să-i naţionalizăm. Încă din primele
zile vor fi sub influenţa grădiniţelor şi şcolilor comuniste"8.
Învăţământul preşcolar era facultativ şi se adresa copiilor între 3 şi 7 ani, având la
dispoziţie cămine şi grădiniţe, subordonate direct Ministerului Învăţământului Public. Copilul
trebuia educat încă de mic în spiritul partidului. "În loc să rătăcească pe maidane, i se dă o
educaţie sănătoasă"9, declara ministrul Învăţământului, Gheorghe Vasilichi la o consfătuire pe
ţară cu inspectorii şcolari, cărora li se dădeau indicaţii pentru aplicarea în teren a reformei.
Învăţământul elementar era stabilit la 7 ani, dintre care primele patru clase erau generale şi
obligatorii. Învăţământul mediu de 4 ani era împărţit în: licee, care trebuiau să asigure baza
pregătirii pentru accederea în următoarea treaptă de învăţământ (cea universitară); şcoli
pedagogice, pentru pregătirea cadrelor didactice necesare în învăţământul preşcolar şi
elementar; şcolile tehnice şi profesionale. Ultimele două pregăteau cadrele tehnice medii şi
calificate necesare producţiei industriale şi agricole. În 1951 durata şcolii de cultură generală
a devenit de 10 ani, prin renunţarea la un an. Din anul şcolar 1948/1949 s-a organizat
învăţământul seral pentru liceu, iar din 1952/1953 pentru clasele V-VII. În 1956 s-a revenit la



7 "Monitorul Oficial", partea I-A, anul CXVI, nr. 177, marţi 3 august 1948, pp. 6322-6324; Maria Someşan,
Mircea Iosifescu, Legile din 1948 pentru reforma învăţământului, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1948 -
instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 440.
8 Apud Michelle Heller, La machine et les rouages. La formation de l'homme sovietique, Paris, Calmann-Levy,
1985, p. 180.
9 "Scânteia", 8 august 1948, p. 1.

durata de şcolarizare de 11 ani, s-a introdus învăţământul mixt, s-a făcut împărţirea pe secţii a
claselor a X-a şi a XI-a (secţia umanistă şi reală), ceea ce îmbunătăţea oarecum nivelul
învăţământului de cultură generală, faţă de cum fusese acesta conceput prin legea din 1948.
Învăţământul superior cuprindea universităţile, politehnicile şi institutele de
învăţământ superior. Primele două depindeau direct de Ministerul Învăţământului Public şi
aveau rolul de a forma cadrele pentru corpul didactic din învăţământul mediu şi superior,
specialişti şi cercetători pentru diverse domenii. Durata studiilor era de 4-6 ani. Institutele de
învăţământ superior, cu o durată a studiilor de 3-4 ani, trebuiau să pregătească cadrele
superioare de specialişti pentru toate ramurile economiei şi profesorii pentru învăţământul
mediu. Studenţii erau admişi pe baza unui concurs, iar numărul de locuri disponibile era
stabilit de Consiliul de Miniştri, în funcţie de necesităţile fiecărui an.
De o deosebită importanţă s-a dovedit a fi articolul 32 care prevedea în mod expres:
"Actualele facultăţi şi şcoli de învăţământ superior vor fi restructurate conform prezentei legi.
În acest scop, se vor putea desfiinţa catedre inutile, altele vor putea fi raţionalizate după
necesităţi, sau se vor crea catedre noi". Această dispoziţie oferea calea legală pentru epurările
cadrelor didactice "necorespunzătoare", acţiune care avea un scop precis - eliminarea
persoanelor care prin autoritatea lor morală puteau influenţa elevi şi studenţi10. Noile cadre,
devotate partidului, trebuiau să-i educe pe elevi în spiritul cerut de acesta. Doar la începutul
anului universitar 1949-1950 au fost scoase din învăţământul superior, conform unui raport al
Ministerului Învăţământului din 1950, 181 de cadre didactice11.
Legislaţia din 1948 introducea şcoli speciale de 2 ani pentru muncitori scoşi din
producţie şi susţinuţi pe perioada şcolarizării de ministerul de resort şi de întreprinderea unde
lucrau - formă de învăţământ care dădea dreptul absolvenţilor de a-şi continua studiile în
învăţământul superior - , şcoli profesionale şi şcoli tehnice medii. Prin decizia Ministerului
Învăţământului Public din 29 octombrie 1948 au fost înfiinţate şi şcolile juridice de un an,
destinate aceleiaşi categorii a muncitorilor scoşi din producţie. După un an de studii, cursanţii
primeau o diplomă care le oferea dreptul a se angaja în orice funcţie juridică, inclusiv
magistratură şi parchet12. Prin decretul nr. 343/1953, şcolile speciale s-au transformat în
facultăţi muncitoreşti. Au funcţionat şi alte derogări: în anii 1950 existau absolvenţi ai acestor
şcoli speciale înscrişi în anii superiori care nu aveau studii medii! Toate aceste aspecte descriu
un sistem de învăţământ care a promovat antiselecţia.
În efortul programatic de distrugere a fostelor structuri sociale, lumea universitară şi
academică a fost printre cele dintâi vizate de regimul comunist13. Între 1944-1949 s-a recurs la
distrugerea statutului social al profesorului, la introducerea unei stări de instabilitate
profesională; or, doar stabilitatea în funcţie putea genera independenţa opiniei14. Au fost
emise acte normative15 care au permis îndepărtarea din rândul corpului didactic a unor
personalităţi de seamă ale vieţii publice româneşti. Decizia de raţionalizare a învăţământului
publicată în "Monitorul Oficial" la 27 mai 1947 a dus la pensionarea forţată a unor profesori
eminenţi care nu ajunseseră la vârsta legală de pensionare (65 de ani), suprimarea temporară

10 "Reacţionarii trebuie urmăriţi cu vigilenţă şi trebuie cântărit dacă efectul politic al activităţii lor nu e mai
dăunător decât folosul ce-l aduc pe linie profesională, pentru a putea decide înlocuirea lor", dintr-un referat
asupra situaţiei cadrelor didactice din învăţământul superior dinainte şi după reformă; apud Adina Berciu-
Drăghicescu, Ovidiu Bozgan, O istorie a Universităţii din Bucureşti (1864-2004), Bucureşti, Editura
Universităţii Bucureşti, 2004, p. 280.
11 Ibidem, p. 279.
12 "Monitorul Oficial" din 29 octombrie 1948.
13 Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii Universităţii în anii consolidării sistemului
comunist, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1948 - instituţionalizarea comunismului, ed. cit., p. 445.
14 Ibidem, p. 446.
15 Legea nr. 486 privitoare la purificarea administraţiilor publice; "Monitorul Oficial", nr. 216, 19 septembrie
1944, decretul nr. 594, în "Monitorul Oficial", 24 noiembrie 1944; legea nr. 217 pentru purificarea
administraţiilor publice, în "Monitorul Oficial", nr. 74, 30 martie 1945.

sau definitivă a unor posturi de personal didactic. Epurările începute în 1945 au continuat
până la sfârşitul anilor 195016.
În perioada interbelică, un profesor universitar "nu făcea piaţa" şi, în plus, îşi putea
permite călătorii în străinătate. Situaţia s-a schimbat radical după 1948. Într-un Memoriu
adresat conducerii PMR într-o perioadă de timidă destindere, în 1955, Mihai Ralea, membru
al Academiei RPR şi profesor la Secţia de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, prezenta
pe scurt starea materială a cadrelor didactice universitare. Deşi adopta un ton foarte
complezent faţă de "realizările" Partidului Comunist şi ale guvernului, documentul identifica
şi greutăţi generate de "scumpirea vieţii"17. Mihai Ralea susţinea că: "Nemulţumirea cea mare
în rândurile profesorilor universitari constă în sistemul actual de salarizare după norme.
Profesorii cu număr mic de studenţi (la facultăţile de ştiinţe mai ales) au o normă mai mică,
adesea numai 50% din aceea a profesorilor cu studenţi mulţi". Şi continua astfel: "Copierea
întocmai a normelor din învăţământul superior sovietic este nejustă pentru că situaţiile de la
noi nu se potrivesc cu cele din Uniunea Sovietică. Noi nu avem nici acelaşi număr de studenţi
(mult mai mare în URSS), nici mai ales numărul mare de aspiranţi pe care îl au Universităţile
şi Institutele din Uniunea Sovietică. Actualul sistem, la noi, de alcătuire a normelor face
aproape imposibilă munca ştiinţifică a unora din cadrele didactice, care sunt nevoite să ţină
paralel câte două, trei şi chiar mai multe cursuri, neavând posibilitatea de a le pregăti cum
trebuie"18.
Mihai Ralea nu pomenea de pierderea autonomiei universitare; ar fi fost poate o
sfidare prea mare a puterii din partea unui "tovarăş de drum" din rândurile intelectualităţii
"progresiste". Modelul urmat în suprimarea autonomiei universitare fusese tot cel sovietic:
între anii 1918-1921, bolşevicii au lichidat autonomia universitară şi au umplut universităţile
cu studenţi prost pregătiţi, din categorii sociale "sănătoase", dar cu presupuse convingeri
comuniste19. Lichidarea autonomiei universitare era esenţială, căci numai aşa se puteau
efectua comprimări masive în învăţământul superior. În 1948, factorii de decizie din
Ministerul Învăţământului raportau că au reuşit să numească "profesori din afara
învăţământului [superior], spărgând astfel o carapace reacţionară care era autonomia
universitară"20. Ani în şir, propaganda oficială a susţinut că profesorii scoşi din învăţământul
superior după 1947-1948 răspândiseră "teorii antiştiinţifice şi antidemocratice"21. Ca şi în
cazul regimului bolşevic, funcţia esenţială a culturii noi, "socialiste", a fost una de
propagandă şi s-a manifestat mai ales prin intermediul educaţiei. Or, legislaţia adoptată în
România după 1948 a creat premisele pentru înfăptuirea acestui deziderat al PMR.
Reforma comunistă a învăţământului din 1948 a vizat şi Senatele universitare, care au fost
înlocuite prin Consilii ştiinţifice, organe ce nu făceau altceva decât să administreze treburile
curente şi să execute dispoziţiile puterii politice22. În plus, începând din anul 1948 a dispărut
educaţia neutră din punct de vedere politic şi ideologic: toate instituţiile de învăţământ şi
cultură au devenit un fel de anexe ale administraţiei de stat. De altfel, propaganda regimului
nici nu făcea un secret din faptul că în opera de educare a maselor în spirit comunist, pe lângă
munca de convingere, un important rol îl are influenţa exercitată de către stat.


16 Vezi Dănuţ Doboş, Epurări la Universitatea din Iaşi 1944-1960, în "Arhivele Totalitarismului", anul II, nr. 1-
2, 1994; idem, Ingerinţe politice în viaţa universitară românească 1944-1964, în "Arhivele Totalitarismului",
anul II, nr. 4, 1994; Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universităţii în anii consolidării
sistemului comunist şi Stelian Mândruţ, Istorici clujeni epuraţi în anul 1948, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1948
- instituţionalizarea comunismului, ed. cit.; Florian Ştefănescu-Goangă, Cetatea universitară. Texte şi evocări,
ediţie îngrijită de Mircea Popa şi Viorica Sâncrăian, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001; Maria
Someşan, Universitate şi politică în deceniile 4-6 ale secolului XX, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2004.
17 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 76/1955, f. 10.
18 Ibidem, f. 11.
19 Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, traducere din engleză de Cătălin Pârcălabu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1998, p. 300.
20 Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. II, 1949,
ediţie întocmită de Camelia Moraru, Laura Neagu, Constantin Moraru, Constantin Neagu, Claudiu Dincă, Ioana
Zamfir, studiu introductiv de Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2003, p. 56.
21 Vezi Gh. T. Ionescu, Istoricul Universităţii din Bucureşti după 1918, în "Studii. Revistă de istorie", tom 17,
nr. 6, 1964, p. 1322.
22 Dănuţ Doboş, Ingerinţe în viaţa universitară românească 1944-1964, în "Arhivele totalitarismului", anul II,
nr. 4, 1994, p. 30.