Articol: Primii ani "republicani". Comunizarea culturii

În 1948, prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hârtie şi prin
adoptarea unei noi legi "pentru editarea şi difuzarea cărţii" s-a instaurat un control absolut al
partidului asupra întregii activităţi editoriale. Prin Decretul 303 se naţionaliza întreaga
industrie cinematografică şi se confiscau sălile de cinema. A continuat în ritm susţinut
epurarea bibliotecilor, a repertoriului folcloric, ca şi eliminarea din instituţiile publice a
persoanelor neagreate de partid.
La lucrările Congresului PMR din 21-23 februarie 1948 se declanşează lupta pe
"frontul ideologic" împotriva influenţelor străine care "se refugiază cu deosebită uşurinţă în
domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în ştiinţă", împotriva "atitudinii admirative în faţa
culturii în putrefacţie din ţările capitaliste". Pentru Secţia de Propagandă şi Agitaţie a
regimului era extrem de important să întrerupă orice legătură a cititorilor cu cărţile
primejdioase care îngreunează, prin simpla lor prezenţă, procesul spălării creierelor.
Anul 1948 trebuie socotit anul întreruperii oricăror legături cu civilizaţia şi cultura
occidentală şi al reorientării întregii vieţi culturale spre Uniunea Sovietică. Tendinţa
conducătorilor comunişti români părea să fie aceea de a face din România spaţiul afirmării
culturii proletare visate de prima generaţie bolşevică în anii 1920.
Din punctul de vedere al partidului, poporul nu are nevoie de produsele artistice
burgheze. Proza, poezia, teatrul, critica, istoria literară, ştiinţele au dreptul să fiinţeze numai
cu condiţia adoptării materialismului dialectic şi istoric (ca unică doctrină), iar artei în general
nu i se permite să existe în afara "cauzei generale a proletariatului". Analiza şi judecata de
valoare a unei opere pot fi făcute doar din perspectiva contribuţiei acesteia la construirea
socialismului în RPR.
Un rol din ce în ce mai mare au acum criticii de partid care, amendând neobosit fiecare
infimă abatere de la indicaţiile PMR şi de la canoanele realismului socialist, se constituie în
falanga atotputernică a Inchiziţiei locale strict subordonate celei moscovite4. O adevărată
armată de experţi în subtilităţi dogmatice pândea orice şovăire ideologică: Horia Bratu,
Zamfir Brumaru, J. Popper, Paul Georgescu, Al. I. Ştefănescu, Al. Oprea, Geo Dumitrescu (!),
Cornel Regman, S. Damian, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, Ion Istrate, Mihai Gafiţa, Traian
Şelmaru, Mihai Novicov, Eugen Campus, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, Nestor Ignat,
Mihnea Gheorghiu, Sorin Toma, Vicu Mândra, Vladimir Colin, Eugen Luca etc.

4 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2003, p. 77 şi urm.

Fireşte, aceştia aveau ca îndreptar suprem textele referitoare la artă ale celor patru
mari clasici (Marx, Engels, Lenin, Stalin), dar nu puteau ignora setul de indicaţii punctuale şi
luările de poziţie ale lui A. A. Jdanov, Maxim Gorki, G. M. Malenkov din rapoartele lor la
congresele scriitorilor sovietici şi ale PC(b)US. Indexul cu opere literare şi de artă
(occidentale, burgheze, imperialiste) periculoase, conceput şi tipărit la Kremlin, putea fi
completat cu ghidul de uz curent Pentru realismul socialist în literatură şi artă, tipărit la
ESPLA în 1951.
Echipei redutabile (prin consecinţa verdictelor ei) a criticilor de partid i s-a încredinţat
misiunea "dezinfectării sectorului cuvântului tipărit", adică misiunea criminală a nimicirii
probelor creativităţii româneşti. După 1947, pentru diriguitorii culturii şi pentru criticii echipei
de şoc nu mai existau erori mai mari şi mai mici în trecutul şi prezentul literaturii, ci doar
erori ce nu pot fi trecute cu vederea. Inutili, ba chiar indezirabili, devin Octav Dessila, Ionel
Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Ion Barbu, George Bacovia, N.
Davidescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, Dimitrie Stelaru, Gib.
Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi mulţi alţii. Din ianuarie 1948, numele lui Tudor
Arghezi însuşi este scos din literatură, iar volumul Una sută poeme - retras şi confiscat.
Sufocarea morală lentă prin ignorare şi înfierare a fost adesea desăvârşită fizic,
întrucât scriitorii au intrat şi ei în programul de stârpire a dăunătorilor politici.
Se uşurează considerabil munca de cercetare a trecutului (fie el românesc sau nu),
întrucât mai toate mişcările şi doctrinele literare din secolele XIX şi XX au servit, în fond,
claselor exploatatoare. Şi nu era vorba numai de "gândirismul" şi de toate manifestările
tradiţionaliste şi mistice legate de curent ori de cei care au publicat, fie şi întâmplător, la
Gândirea, ci de orice manifestare ieşită din normele de evaluare jdanoviste. Adică de tot ceea
ce nu poate fi înţeles imediat sau de tot ceea ce deformează realul, demoralizând şi contrariind
pe "omul simplu de la oraşe şi sate".
Nu altfel decât criticii literari, decât criticii şi istoricii artelor plastice care serviseră
propagandei hitleriste şi mussoliniene în ţările lor, cei aflaţi în România în misiune stalinistă
militau pentru accesibilitate şi, deloc surprinzător, uzau cam de acelaşi set de etichete
infamante atunci când se refereau la produsele artistice ale capitalismului cosmopolit.
"Snoabe", "mistice", "descompuse", "dezumanizate", "degenerate", "morbide", "iraţionale",
"retrograde", "putrede" şi mai ales "decadente" sunt toate creaţiile simboliste, ermetice,
suprarealiste, naturaliste, expresioniste, dadaiste etc. Demn de a fi azvârlit la lada de gunoi a
istoriei este tot ce ţine de estetism, formalism, purism, experimentalism. Însuşi locul în
literatură al lui Eminescu e pus sub semnul întrebării, căci poetul nu numai că a împărtăşit şi
propagat o filosofie idealistă şi un pesimism contagios, dar a şi compus versuri ce poartă
semnele periculoase ale formalismului decadent, formalism ce era chiar "reflectarea" în artă a
monstruosului compromis istoric realizat de moşierime şi de burghezia care şi-a trădat
idealurile.
Cine nu scrie într-un limbaj popular accesibil şi nu are o concepţie "înaltă",
materialist-dialectică asupra vieţii, cine arată o cât de mică simpatie pentru intimităţi poetice,
pentru naturalism, pentru erotism şi divertisment, pentru proza analitică psihologizantă şi
pentru aceea poliţistă sau de aventuri se descalifică în ochii partidului ca scriitor.
De fapt, tot ceea ce venea dinspre Apus şi ameninţa să influenţeze literatura, artele
plastice, filmul, muzica, modul de viaţă, limba, stilul vestimentar era taxat drept decadent şi
demascat ca o diversiune organizată de duşmanii lagărului socialist. Şi, tot astfel, tot ce venea
dinspre propriul trecut literar şi ameninţa să pună în pericol naşterea literaturii socialiste prin
simplul fapt că ar fi putut constitui un termen de comparaţie umilitor era privit cu ostilitate şi
supus indexării.
Autorităţile nu scapă din vedere şcoala, fiind interesate de primenirea ideologică a
manualelor şcolare şi a programelor didactice (întrucât toate manualele anterioare anului 1947

fuseseră scoase din uz). În 1948, reforma sovietizantă a învăţământului schimbă radical
compoziţia de clasă a personalului didactic, înfiinţându-se facultăţi muncitoreşti care produc
pe bandă, în câteva luni, "specialişti" cu origine sănătoasă, apţi să-i înlocuiască pe cei
disponibilizaţi, concediaţi ori trimişi în puşcărie.
Tinerii studiază după materiale de propagandă cu aspect vag didactic, încropite la
repezeală, pe măsură ce se publică scrieri cu mesaj comunist şi se impun nume noi. În 1950,
apar Tezele provizorii de istoria literaturii române (substitut de manual de clasa a X-a şi a XI-
a). Literatura română era ilustrată de Ion Păun-Pincio, D. Th. Neculuţă, Raicu Ionescu-Rion,
Alexandru Sahia (pentru trecut) şi de A. Toma, Dan Deşliu, Maria Banuş, Mihai Beniuc
(pentru prezent).
Prin această serie de infamii, literatura română era îndepărtată din şcoală şi evacuată
din conştiinţa tinerilor. Fusese atins un nivel al îndobitocirii şi al declasării greu de depăşit.
În primii ani "republicani", partidul a adoptat noi decizii în scopul consolidării
controlului său asupra întregii vieţi artistice. Toate modificările legislative confirmă această
finalitate. Prin Decretul nr. 17/1949 pentru editarea şi difuzarea cărţii, activitatea editorială
intra sub controlul Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Acesta se va transforma - prin
Decretul nr. 214 din 20 mai 1949 - în Ministerul Artelor. Se prevedea trecerea la noul
minister a Direcţiei Presei şi Tipăriturilor, iar, prin Decretul nr. 218 din aceeaşi dată, se
înfiinţa Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (DGPT), organism cu multiple funcţii de
cenzură şi control. El autoriza apariţia tipăriturilor, difuzarea, importul, exportul de ziare,
cărţi, obiecte de artă, reglementa regulile de funcţionare a librăriilor, a anticariatelor,
bibliotecilor, depozitelor, dădea instrucţiuni cu privire la organizarea birourilor de cenzură din
capitală şi din provincie, stabilea condiţiile în care se ştampilau şpalturile sau manuscrisele cu
menţiunea "Bun de imprimat" sau "Cenzurat". Sunt interzise, în acelaşi teribil an 1949,
creaţiile populare cu "conţinut ideologic neadecvat" (119 de cântece interpretate de Maria
Tănase, Maria Lătăreţu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alţii), multe din ele pentru că vehiculau
formula legionară (!) "foaie verde". Devine obligatorie înregistrarea maşinii de scris la Miliţie
şi autorizarea de către aceasta a cumpărării panglicilor.
Controlul - şi aşa excesiv - asupra activităţii editoriale continuă să obsedeze
autorităţile comuniste şi în anii următori. Seria de Opere alese din clasici, iniţiată de Editura
de Stat în 1949, este o probă de desfigurare a cărţilor în funcţie de ideologia regimului. Fraze,
pasaje întregi, cuvinte dispar pur şi simplu din texte, acestea fiind selectate numai în măsura
în care critică vechea societate românească.
Un rol nefast la jucat în stalinizarea culturii române textul lui Leonte Răutu intitulat
Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale publicat în Lupta
de clasă, nr. 4 din octombrie 1949 şi în broşură. Acest text de o duritate extremă a fost
echivalentul la noi al infamelor atacuri ale lui A. A. Jdanov, ideologul en titre de la Kremlin,
împotriva adevăratelor valori culturale din URSS. Leonte Răutu era mâna dreaptă a lui Iosif
Chişinevschi şi avea printre adjuncţii său pe Ofelia Manole, M. Roller, N. Goldberger ş.a. În
fruntea Ministerului Artelor şi Informaţiilor se afla Eduard Mezincescu, de profesie medic.
În 1951, în timp ce se proclamă pe toate canalele ascuţirea luptei de clasă, nou
înfiinţata Cameră a Cărţii din RPR declanşează o nouă triere (a câta!) a fondurilor pentru a fi
promovaţi clasicii marxism-leninismului, autorii sovietici şi "scriitorii progresişti" din lume şi
din ţară. Toate gurile de foc ale propagandei sunt dirijate acum asupra "cosmopolitismului" şi
"cosmopoliţilor", care sunt "purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai înverşunaţi
duşmani ai ştiinţei şi culturii - imperialiştii americani şi englezi"5.
Pentru că, sub raport ideologic, sectorul artelor plastice păruse a fi fost neglijat (şi
rămas în afara controlului strict al partidului), în mai 1952, în cadrul unei Plenare a Uniunii
Artiştilor Plastici, se decretează adoptarea unei singure formule artistice, a metodei realist-

5 Ascuţirea luptei de clasă în ţara noastră în perioada actuală, Bucureşti, Editura PMR, 1951, p. 30

socialiste, criticându-se sever curentele formaliste şi tendinţele naturaliste. 1952 este anul în
care şi lingvistica română primeşte puternice lovituri: se suprimă revista Cum vorbim
redactată de Al. Graur; este criticată "atitudinea duşmănoasă" a lingviştilor Al. Rosetti, Iorgu
Iordan şi Al. Graur în urma apariţiei "genialei" lucrări a tovarăşului Stalin, Marxismul şi
problemele lingvisticii; sunt scoşi din învăţământ, ca necorespunzători, Al. Rosetti şi Al.
Graur (cunoscuţi oameni de stânga).
În preajma morţii lui Stalin (1953) totul se afla sub controlul partidului: nu mai exista
decât presă de partid, artă partinică şi o cultură slujind interesele stricte ale partidului, ca
reprezentant al clasei muncitoare. E anul în care se înfiinţează Ministerul Culturii condus de
Constanţa Crăciun, care supraveghează activitatea tuturor acestor domenii, consolidând
sistemul iniţiat de partid în 1949. Sunt emise alte şi alte instrucţiuni privind editarea de cărţi şi
reviste şi administrarea fondurilor publice de carte, ceea ce confirmă vigilenţa neodihnită a
partidului în faţa cuvântului scris.
În concluzie, după primii cinci ani de la izgonirea regelui, cultura României se afla în
cel mai dramatic moment al istoriei ei. Marele pogrom al cărţii româneşti organizat de
autorităţile comuniste anulase trecutul artistic şi ştersese însemnele creativităţii româneşti.
Monopolul asupra producţiei editoriale şi asupra pârghiilor de control, cenzura acum
omniprezentă au pregătit terenul adoptării modelului sovietic de artă pusă exclusiv în slujba
propagandei. În realizarea acestui scop, o contribuţie decisivă a avut-o introducerea aşa-
numitei "metode de creaţie" realist-socialiste (tipologii în alb-negru, conflicte rezolvate în
sensul dorit de partid, învingător fiind, întotdeauna, reprezentantul clasei muncitoare, descris
în culori luminoase, învins şi supus oprobriului exponentul clasei exploatatoare etc).
În curând, pe piaţă nu vor mai exista decât asemenea opere realist-socialiste, cu un
evident conţinut mobilizator. Preocuparea unică a partidului a fost transformarea temelor
ideologice (fabricate la Kremlin) în sentimente active, schimbarea radicală a mentalităţii şi
făurirea unui "om nou", eventual a unui nou popor, fără memorie culturală, despărţit de trecut
şi pregătit să facă parte din marea familie a popoarelor sovietice.
Prezenţa mereu tulburătoare în memoria colectivă a acestor ani de cumpănă, în care
fiinţa naţională a fost mai ameninţată ca niciodată, stă la originea distorsiunilor interpretative
de mai târziu, din etapa restabilirii legăturilor cu trecutul precomunist, a mitizărilor de opere,
de scriitori şi de artişti, frecvente în anii 1960, 1970 şi chiar 1980, a estompării spiritului
critic ierarhizant.