Articol: Modelul sovietic şi "devieri locale:" colectivizarea agriculturii româneşti în

Procesul de colectivizare implementat în România a emulat modelul sovietic83. Deşi
forme de colectivizare a agriculturii au fost iniţiate in Rusia Sovietică încă din 1920, politica
agrară a generat dezbateri şi conflicte aprinse în sânul partidului bolşevic. În 1929, odată cu
asumarea puterii depline, I. V. Stalin a declanşat o campanie furibundă de deculacizare şi
colectivizare a agriculturii sovietice. Deculacizarea avea drept scop ruinarea economică şi
eliminarea fizică a ţăranilor înstăriţi (denumiţi culaci) sau pur şi simplu a celor rezistenţi, prin
uciderea sau deportarea lor în centre de muncă forţată, adevarate lagăre de exterminare,
plasate în special în Siberia. Colectivizarea agriculturii însemna abolirea proprietăţii private la

Civică, 2000, pp. 146-168; Smaranda Vultur, Deportări în Bărăgan. Limbaj, morală şi moravuri, în "22", nr.
814, 11-17 octombrie 2005, pp. 16-18; nr. 814, 11-17 octombrie 2005, p. 15.
79 Abia la sfârşitul anilor '50-începutul anilor '60, când colectivizarea se apropia de punctul final în diferite
regiuni, conducerea Partidului Muncitoresc Român a decis restituirea proprietăţilor celor condamnaţi. Vezi în
acest sens ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 15/1961, ff. 1-213; dosar nr. 16/1961, ff. 1-
249; dosar nr. 50/1961, ff. 1-152; dosar nr. 51/1961, ff. 1-154; dosar nr. 52/1961, ff. 1-117; dosar nr. 53/1961, ff.
1-155. Bunăoară, într-un an de zile numai în regiunea Galaţi, prin decretul nr. 79/1960 au fost graţiaţi 112 ţărani
(ibidem, dosar nr. 52/1961, ff. 2-21), iar prin decretul nr. 100/1960 încă 10 ţărani (ibidem, ff. 21-22). În aceeaşi
regiune, prin decretul nr. 332/1959 mai fuseseră graţiaţi alţi 167 ţărani (ibidem, ff. 23-47).



83 Pentru studii generale privind colectivizarea în Rusia Sovietică, vezi Moshe Lewin, Russian Peasants and
Soviet Power. A Study of Collectivization, Evanston, Northwestern University Press, 1968; R. W. Davies, The
Socialist Offensive. The Collectivization of Soviet Agriculture, 1929-1930, London, Macmillan, 1980; Robert
Conquest, The Harvest of Sorro. Soviet Collectivization and the Terror-Famine, New York, Oxford, 1986;
Kentm, Pilimco, 2002 (Ediţia în limba română: Recolta durerii. Colectivizarea sovietică şi teroarea prin
foamete, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003); Lynne Viola, The Best Sons of the Fatherland: Workers in the
Vanguard of Soviet Collectivization, New York, Oxford, 1987; Sheila Fitzpatrick, Stalin's Peasants. Resistance
and Survival in the Russian Village After Collectivization, Oxford, Oxford University Press, 1994.

sate prin naţionalizarea pământului şi a inventarului agricol, şi înregimentarea ţăranilor în
cooperative agricole de producţie, ca muncitori zilieri84. In 1932-1933, teroarea împotriva
ţărănimii a atins cote inimaginabile prin înfometarea deliberată a ţărănimii ucrainene, soldată
cu un număr de victime estimate de unii autori între şase şi zece milioane85. Întreaga
campanie de colectivizare în Uniunea Sovietică s-a soldat cu peste douăzeci de milioane de
victime, la care se adaugă ţăranii condamnaţi la închisoare sau chiar la moarte pentru sabotaj
ori furt din gospodăriile colective, pe baza decretului din 193286.
După 1945, ca parte a procesului general de sovietizare a Europei Centrale şi de Est,
modelul sovietic de colectivizare a fost transferat şi în această regiune. După acapararea
puterii de către comunişti, colectivizarea agriculturii a fost un test major al supunerii elitelor
comuniste din noile ţări-satelit faţă de Moscova, în delimitarea dependenţei lor economice şi a
autonomiei lor politice. Dacă procesul de colectivizare în Europa Centrală şi de Est, în
general, şi deci şi în România, în particular, a fost, într-adevăr, nu numai instigat, ci şi atent
supervizat de la Moscova, ritmul său şi mai ales gradul de colectivizare a agriculturii au fost
decise în fapt de elitele politice naţionale. Cercetătorul englez Nigel Swain distinge patru mari
tipuri de agricultură socialistă în Europa Centrală şi de Est, toate relativ diferite de modelul
sovietic: 1) modelul stalinist, care a funcţionat în România şi Albania; 2) modelul neo-
stalinist, care a funcţionat în Cehoslovacia, Bulgaria şi Germania de Est; 3) modelul mixt,
care a funţionat în Ungaria; 4) modelul colectivizării "incomplete" sau abandonate, care a
funcţionat în Polonia şi Iugoslavia87. În Iugoslavia şi Polonia, colectivizarea agriculturii a fost
abandonată în 1953 şi respective 1956, sectorul privat în agricultură coexistând astfel cu
sectorul socialist. Deşi creşterea gospodăriilor ţărăneşti era îngrădită, totuşi proprietatea
privată în lumea rurală a fost de facto tolerată de către autorităţi. În Bulgaria, Cehoslovacia şi
Germania de Est, proprietatea privată a ţărănimii a fost în cea mai mare parte desfiinţată.
Sistemul socialist în agricultură a asigurat însă ţăranilor toate beneficiile acordate muncitorilor
salariaţi, în general, inclusiv pensii de bătrâneţe. Mai mult, prin diferite strategii, ţăranii au
putut să cultive loturi mici de pământ în afara gospodăriilor colective, ceea ce le-a asigurat o
anumită prosperitate materială, în ciuda crizelor repetate ale agriculturii socialiste.
În Ungaria, regimul a experimentat mai întâi modelul neo-stalinist al agriculturii. După
1968 însă, deşi sectorul socialist rămânea predominant, autorităţile au tolerat proprietatea
privată a ţăranilor asupra unor loturi mici de pământ, instituind o adevărată diviziune a
muncii: gospodăriile ţărăneşti se specializaseră în creşterea animalelor, în timp ce sectorul de
stat se axa pe producţia de cereale pe suprafeţe mari. Această economie mixtă, pe de o parte,
precum şi autonomia managerială a gospodăriilor colective, pe de altă parte, a generat o
agricultură performantă, cu efecte benefice asupra ţărănimii maghiare88.
În România, ca şi în Albania, colectivizarea a fost cvasitotală, cu excepţia unor regiuni
de munte unde existenţa gospodăriilor agricole colective era practic imposibilă. Proprietatea
privată în agricultură a fost total abolită, cu excepţia locurilor de casă şi grădină. Ţăranii au
fost forţaţi, prin diverse metode de constrângere, ca şi de lipsa oricărei alternative, să lucreze

84 Robert Conquest, op. cit., p. 4.
85 Lynne Viola, V.P. Danilov, N.A. Ivmitskij, D. Koslov (eds.), The War Against the Peasantry, 1927-1930. The
Tragedy of the Soviet Countryside, New Haven, Yale University Press, 2005; Miron Dolot, Execution by
Hunger: The Hidden Holocaust, New York, Norton, 1985.
86 Vezi Lynne Viola, The Campaign to Eliminate the Kulak as a Class, Winter 1929-1930: A Reevaluation of the
Legislation, în "Slavic Review", vol. 45, no. 3, Autumn, 1986, pp. 503-524; John L. Scherer, Michael Jakobson,
The Collectivization of Agriculture and the Soviet Prison Camp System, în "Europe-Asia Studies", vol. 45, Issue
3, 1993, pp. 533-546.
87 Nigel Swain, Rurality in modern societies with a particular focus on the countries in Central and Eastern
Europe, în David Brown, Anna Bandlerova (eds.), Rural Development in Central and Eastern Europe, Nitra,
Slovak Agricultural University, 2000, pp. 21-34.
88 Vezi Idem, Collective Farms Which Work?, Cambridge, Cambridge University Press, 1985; Idem, Hungary:
The Rise and Fall of Feasible Socialism, London, Verso, 1992.

în sectorul cooperatist sau cel de stat, pentru beneficii minime, cu mult sub remuneraţia din
sectorul industrial, ceea ce a dus, cu puţine excepţii, la sărăcirea populaţiei rurale.
Simptomatic pentru eşecul agriculturii socialiste este faptul că, chiar şi în aceste condiţii,
producţia particulară a ţăranilor asigura totuşi o proporţie însemnată a consumului alimentar
al ţării. Însuşi Nicolae Ceauşescu admitea în 1984 că, deşi loturile în folosinţă ale ţăranilor
cooperatori şi terenurile necooperativizate reprezentau doar 15% din suprafaţa agricolă a ţării,
ele asigurau 49% din efectivele de vaci pe ţară, 49% la ovine şi 57% la păsări ouătoare.
Nemulţumit de ineficienţa sectorului socialist care consuma mai mult decât producea, în
ianuarie 1986 Ceauşescu a reinstituit de facto sistemul de rechiziţii forţate al anilor 1948-
1952, menit să exploateze sistematic puterea de muncă a ţărănimii în folosul statului, cerând
ca "toţi deţinătorii de teren agricol să aibă plan de cultură şi de creştere a animalelor",
predarea către stat a produselor agricole fiind o "obligaţie patriotică a fiecărui ţăran"89.



Concluzii

1. Lunga istorie a colectivizării demonstrează inabilitatea partidului - în fapt, în 1949,
o grupare relativ recentă de activişti fanatici dar slab pregătiţi ideologic, fără experienţă
politică, şi dotaţi cu o cunoaştere superficială a realităţilor lumii rurale - de a îngenunchea şi
desfiinţa o clasă socială fundamentală a societăţii româneşti. Numai eforturile sistematice şi
de amploare ale partidului-stat pe parcursul a mai mult de treisprezece ani, precum şi folosirea
pe scară largă a unor tehnici de teroare fizică şi psihologică bazate pe trupele de Miliţie şi de
Securitate, dar şi pe echipe de funcţionari, muncitori, proletari agricoli şi cadre ale Armatei,
au dus, gradual, la îngenuncherea şi înregimentarea ţărănimii, nevoită să treacă de la
rezistenţa activă împotriva regimului la una pasivă. Prin implicaţiile sale, colectivizarea se
dovedeşte a fi un fenomen central al instaurării regimului comunist şi nu o simplă anexă a
politicii de urbanizare şi industrializare.
2. România a implementat, alături de Uniunea Sovietică şi Albania, cea mai radicală
campanie de colectivizare din blocul socialist, şi a organizat cea mai centralizată şi etatistă
agricultură. Deşi presiunea sovietică explică decizia de colectivizare, modalităţile, metodele
şi gradul de colectivizare au fost decise în mare măsură de liderii politici naţionali, mai ales
după moartea lui Stalin. Regimul Dej în ansamblul său, în mod special conducerea partidului
şi a Secţiei agrare a Comitetului Central al PMR din anii 1949-1962, apar astfel ca principalii
responsabili de implementarea colectivizării forţate în România. Dintre aceştia menţionăm pe
Gheorghe Gheorghiu-Dej90, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Alexandru
Moghioroş, Nicolae Ceauşescu, Eugen Alexe, Janos Fazekas, Vasile Vâlcu, Ion Cozma şi
Vintilă Marin, care s-au implicat direct în colectivizare, în aspectele politice şi represive.
Propaganda oficială a regimului Dej a încercat să acrediteze ideea falsă că singurii
responsabili de abuzurile săvârşite în campania de colectivizare ar fi fost aripa
"cominternistă," "moscovită" sau "antinaţională" a partidului, formată din Ana Pauker, Vasile
Luca şi Teohari Georgescu. Potrivit aceleiaşi propagande, aripa "naţională" sau "patriotică" a
partidului, în frunte cu Dej, ar fi corectat aceste abuzuri şi ar fi adoptat o cale de mijloc,
graduală şi moderată în procesul de colectivizare, în acord cu interesele populaţiei. Studii
recente de istorie politică au respins însă ca nefondată împărţirea elitelor comuniste în două

89 Nicolae Ceauşescu, Cuvântare la Consfătuirea de lucru privind activitatea în agricultură, dezvoltarea mai
puternică a producţiei vegetale şi animale în gospodăriile personale ale membrilor cooperatori şi ale
producătorilor particulari, 17 ianuarie 1984, Bucureşti, Editura Politică, 1984, pp. 6, 8, apud Octavian Roske,
Colectivizarea şi mecanismul colectărilor: istorii paralele?, p. 130.
90 Cinismul lui Gheorghiu-Dej, lipsa lui de consideraţie faţă de oameni sunt binecunoscute. Ţăranii au simţit şi ei
din plin, alături de ceilalţi cetăţeni ai României, aceste "calităţi" ale liderului de la Bucureşti. Cu puţin timp
înainte de încheierea colectivizării agriculturii, Dej s-a adresat unui grup de ţărani moldoveni cu cuvintele: "De
moarte şi de colhoz nu puteţi scăpa" (Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej.
Însemnări din viaţă, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000, p. 109).