Articol: Instituţiile juridice în perioada comunistă

Măcinate de perioada de dictatură anterioară preluării puterii de către regimul
comunist, instituţiile juridice ale statului de drept au suferit lovitura decisivă odată cu
instaurarea regimului comunist. La nivel legislativ, această perioadă a coincis cu mutaţii
semnificative la nivelul principiilor de drept şi al rolului justiţiei în societate. Domnia legii a
fost rapid înlocuită cu o politică a abuzului, iar independenţa justiţiei cu supunerea sa faţă de
forţele politice.
Procesul de supunere a justiţiei începe imediat după preluarea puterii politice de către
comunişti, acesta fiind unul dintre obiectivele prioritare ale noului regim. Instanţele de
judecată au fost subordonate, succesiv, prin legea din 31 martie 1945 privind judecarea
criminalilor de război - care stabilea că, în compunerea unui complet de judecată vor intra 2
judecători profesionişti şi 7 reprezentanţi ai poporului - şi prin legea de organizare a justiţiei
din 24 noiembrie 1947, care extindea acest mod de formare a completului de judecată. Opera
de anulare a independenţei instanţelor de judecată a fost completată printr-o puternică epurare
a corpului judecătorilor şi prin desfiinţarea principiului inamovabilităţi, astfel încât cariera
judecătorilor se afla în puterea executivului. De altfel, în textul legii se afirma explicit:
"judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să
pedepsească inamicii poporului". Această nou formă de justiţie, l-a făcut pe ministrul de
Interne să afirme că "sprijinindu-se pe instituţia asesorilor populari ce au la baza lor
Constituţia şi legile ce decurg din ea (justiţia, n. n.), loveşte cu necruţare nu numai în oficinele
de spionaj şi în bandele de complotişti, dar şi în acele elemente exploatatoare care vor să
împiedice construirea socialismului"1. Ulterior, în 1948, toţi avocaţii au fost excluşi din
barouri, fiind ulterior reprimiţi doar aceia care au primit aprobare din partea unor comisii
dominate de comunişti, fapt care a condus la reducerea numărului acestora la sub 20 de
procente din numărul anterior epurării.
Acest proces a continuat cu elaborarea Constituţiei din 1948, urmată de cea din 1952
şi de cea din 1964, cu modificarea legislaţiei penale începând cu 1948 şi a celorlalte izvoare
principale ale dreptului. Tot acest ansamblu, instituit rapid, din primii ani ai preluării puterii, a
permis instaurarea terorii ca politică de stat.


1 Teohari Georgescu, Democraţia populară - formă a dictaturii proletariatului. Sfaturile populare, baza politică
a regimului de democraţie populară, lecţie ţinută în ziua de 17 octombrie 1949 la Universitatea serală de
marxism-leninism, broşură de uz intern, Bucureşti, 1949, p. 14.

Legislaţia comunistă a adus în lumea juridică românească un set de caracteristici care
lipsesc, în mod normal, unui sistem legislativ. Aceste caracteristici sunt relativ numeroase,
însă unele dintre ele sunt grăitoare pentru a justifica lipsa de legitimitate, juridic vorbind, a
regimului comunist şi consecinţelor produse de acesta.
Caracterul de clasă al legislaţiei emise în perioada comunistă este una din aceste
trăsături. Întreaga legislaţie represivă a primilor ani de comunism a fost construită pe ideea de
luptă de clasă, în condiţiile în care mare parte din normele juridice aplicabile erau îndreptate
făţiş sau nu contra unor întregi grupuri sociale. Se pot identifica extrem de multe norme
juridice, majoritatea cu caracter represiv, care stabilesc diverse sancţiuni ori impun interdicţii
unor categorii determinate de persoane, identificate ca grupuri: chiaburii, foştii proprietari de
întreprinderi etc. O astfel de caracteristică este de neacceptat într-un stat de drept, întrucât
impune o legislaţie discriminatorie, ce violează orice principiu de drept, precum şi norme de
jus cogens ale dreptului internaţional.
Caracterul complet discriminatoriu al legislaţiei represive poate fi uşor ilustrat printr-
un singur exemplu: prin Ordinul nr. 100 al Direcţiei Cabinet din 3 aprilie 19502 din
Securitatea Poporului, în acord cu teza "ascuţirii luptei de clasă", se arăta că "duşmanul de
clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori, elemente
deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice
fel de mijloace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism
religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze
populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului". Fireşte, era
vizat "duşmanul de clasă", aşa cum era definit în preambulul Ordinului nr. 100. Intrau în
atenţia organelor represive cei care "lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendenţioase,
duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste, toţi
cei care aduc injurii PMR, conducătorilor săi", ca şi URSS-ului şi lui Stalin. De asemenea,
erau pasibili de internarea în lagăr cei ce frecventează "bibliotecile, concertele şi în general
manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste" sau întreţin legături cu funcţionarii
lor şi familiile acestora, instigatorii la "manifestări rasiale şi şovine" şi la nesupunere şi
neexecutare "în contra măsurilor guvernului". Astfel, denigrarea sau împotrivirea la
colectivizare, colectări, planurile de însămânţări şi comasări, prozelitismul religios,
transmiterea de ştiri "tendenţioase, alarmiste, duşmănoase prin corespondenţă internă sau
externă" atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeaşi măsură privea şi "elemente cu un trecut
reacţionar cunoscut sau foştii exploatatori care ocupă încă în producţie posturi de
răspundere"3.
Caracterul secret al legislaţiei represive este o altă trăsătură care îndepărtează
legislaţia comunistă, în special cea din primii ani ai deceniului al VI-lea, de ideea de stat de
drept. Caracterul public al oricărei legi, tradus în noţiunea de accesibilitate a normei juridice,
este unul dintre elementele esenţiale ale acesteia. În lipsa posibilităţii de a cunoaşte legislaţia
represivă, persoanele au fost condamnate ori sancţionate cu măsuri privative de libertate, fiind
astfel deschisă calea abuzurilor, cu atât mai mult cu cât multe din aceste măsuri au fost
aplicate de către organe ale puterii administrative - de regulă, cele de miliţie şi de securitate.
Caracterul secret al unei importante părţi a legislaţiei represive a fost determinat şi de faptul
că statul român ratificase o mulţime de tratate internaţionale, inclusiv cele privind protecţia
unor drepturi fundamentale.
Astfel au fost Decretul nr. 62 din februarie 1955, care a "completat" Codul penal cu
art. 1931. În textul acestui articol era incriminată "activitatea intensă contra clasei muncitoare
sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-
un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc", pedepsită cu temniţă grea pe
viaţă şi confiscarea totală a averii. Tot un caracter secret a avut şi Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr. 1154, privind "domicilierea în centrele aglomerate". La art. 2 se arăta că se pot
stabili în oraşe "angajaţii organelor şi instituţiilor de stat", ai întreprinderilor şi organizaţiilor
obşteşti, militarii mutaţi în interes de serviciu şi descendenţii acestora, numai în baza obţinerii
unei repartiţii de locuinţă şi a unei vize de mutare eliberată de Miliţie4. Această hotărâre a fost
completată ulterior. Astfel, la 22 august 1952 se aproba o nouă hotărâre a Consiliului de
Miniştri pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului de muncă şi a batalioanelor de
muncă. HCM 1554/1952 este însă mult mai elaborată, cuprinzând 20 de articole structurate pe
cinci capitole. Purtând menţiunea "nepublicată", acest text de lege secret a constituit baza

2 ASRI, fond D, dosar 10089, ff. 64-65.
3 Ibidem.
4 Ibidem, dosar 7778, vol. 36, f. 47.

măsurilor aşa-zis administrative luate până în 1954 la abrogarea sa. În privinţa dislocărilor, se
motiva că acestea s-au decis "pentru a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase
şi străine de clasa muncitoare şi pentru a curăţi cele mai importante centre vitale ale ţării de
elementele duşmănoase" (art. 1)5.
Exemplele ar putea continua, însă ar fi inutil. Caracterul secret al legislaţiei indică
nivelul de ipocrizie în materie legislativă atins de către regim, prin încercarea de a ascunde
legislaţia represivă a epocii propriei populaţii ori cancelariilor străine, creându-şi astfel un
alibi de imagine şi lăsând senzaţia că măsurile represive care s-au luat de-a lungul timpului
reprezentau o iniţiativă locală a unor autorităţi represive, nu politica statului comunist.
Prin publicarea unor decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi ale MAI sau simple
decizii ministeriale ale şefilor Securităţii, în baza cărora sute de mii de oameni au fost afectaţi
de internarea în lagăre, deportări, fixarea de domiciliu obligatoriu sau confiscări de bunuri,
fără ca toate aceste victime să fi făcut obiectul unei decizii judecătoreşti în acest sens, regimul
de la Bucureşti ar fi dezvăluit astfel mijloacele represive de multe ori cu un caracter vădit
arbitrar prin care îşi asigura stabilitatea. Sistemul ar fi fost nevoit astfel să se liberalizeze sau,
în caz contrar, mai ales în noul context internaţional al primilor paşi de "dezgheţ" a relaţiilor
est-vest, România, semnatară a Convenţiei de la Geneva şi admisă în 1955 ca membru al
Naţiunilor Unite, ar fi fost pusă într-o situaţie delicată6. Din aceste motive, asupra unei bune
părţi a legislaţiei represive care a stat la baza acţiunilor Securităţii s-a păstrat un secret
desăvârşit.
Caracterul ideologic al legislaţiei este evident pentru oricine parcurge constituţiile
comuniste, care au fost utilizate nu atât pentru a regla raporturile dintre instituţiile statului şi a
stabili drepturile fundamentale, ci pentru a afirma principii de natură politică. Această
trăsătură conduce la faptul că regăsim în actele fundamentale ale României din acea vreme
formulări care astăzi par hilare şi care, juridic vorbind, nu pot fi socotite norme juridice, ci cel
mult declaraţii politice, al căror loc nu este într-un text de lege. Exemplele perfecte sunt art. 7
din Constituţia din 1948 - "Bunurile comune ale poporului constituie temelia materială a
propăşirii economice şi a independentei naţionale a Republicii Populare Române", art. 12 din
acelaşi act - "Munca este factorul de baza al vieţii economice a Statului. Ea este o datorie a
fiecărui cetăţean. Statul acordă sprijin tuturor celor ce muncesc, pentru a-i apăra împotriva
exploatării şi a ridica nivelul lor de trai" sau art. 23 din actul fundamental - "Statul
încurajează şi sprijină dezvoltarea ştiinţei şi a artei şi organizează institute de cercetări,
biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare". În mod identic, Constituţia din 1952 conţine
cel puţin la fel de multe articole declarative care expun idei "înălţătoare" fără nici un fel de
finalitate juridică, cum ar fi art. 3 - "Republica Populară Română s-a născut si s-a întărit ca
rezultat al eliberării ţării de către forţele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialistă, ca rezultat al doborârii puterii
moşierilor şi capitaliştilor de către masele de la oraşe şi sate în frunte cu clasa muncitoare, sub
conducerea Partidului Comunist Român"; art. 6 - "Fundamentul formaţiunii social-economice
socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie care are fie forma
proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietăţii cooperatiste-colectiviste
(proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor cooperatiste). În formaţiunea
socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului de către om. Formaţiunea
socialistă, căreia îi aparţine rolul conducător în economia naţională a Republicii Populare
Române, constituie baza dezvoltării ţării pe calea socialismului. Statul de democraţie
populară, proclamând ca principală sarcină a sa construirea socialismului, întăreşte şi lărgeşte

5 Ibidem, f. 51.
6 Liviu Ţîrău, În căutarea României: recomandările făcute Departamentului de Stat de către Robert H. Thayler,
ministrul SUA la Bucureşti, la încheierea misiunii sale în România, în volumul România şi relaţiile
internaţionale în secolul XX, In Honorem Vasile Vesa, Cluj Napoca, Editura Clusium, 2000, pp. 231-232.

neîncetat formaţiunea socialistă, asigură creşterea neîntreruptă a bunei stări materiale şi a
nivelului cultural al oamenilor muncii" sau art. 8 - "Pământul în Republica Populară Română
aparţine celor ce-l muncesc". Treisprezece ani mai târziu, sub considerentul de a întări
fundamentul "juridic" al puterii politice, apare o nouă Constituţie care proclamă alte celule de
bază ale regimul socialist prin art. 1 - "Republica Socialistă România este stat al oamenilor
muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar", art. 2 - "Întreaga putere în
Republica Socialistă România aparţine poporului, liber şi stăpân pe soarta sa. Puterea
poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească. În strânsă unire, clasa
muncitoare - clasa conducătoare în societate -, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii
de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând
condiţiile trecerii la comunism" sau art. 26 - "Cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din
rândurile muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii
se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare,
detaşamentul ei de avangardă. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate
năzuinţele şi interesele vitale ale poporului, îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile
construcţiei socialiste, îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a
organelor de stat".
În plus, legislaţia emisă în perioada comunistă ignoră, explicit ori implicit, o parte a
principiilor fundamentale de drept. Exemplul cel mai relevant este cel al principiului
legalităţii în materie penală, potrivit căruia nimeni nu poate fi condamnat decât în baza unei
legi scrise şi decât pentru fapte care erau calificate ca fiind infracţiuni la momentul comiteri
ei. Acest principiu de bază al oricărei legislaţii penale moderne este contrazis prin dispoziţiile
Decretului-lege 187/1949, care permite sancţionarea persoanelor prin analogie, chiar dacă
fapta lor nu este infracţiune. Dispoziţia se reia în multe acte normative, permiţând
sancţionarea oricărei fapte, indiferent dacă legea o permitea sau o interzicea, şi deschizând
calea spre abuzuri.