Articol: Ideologizarea şcolii

De fapt, scopul mai profund al reformei învăţământului din 1948 a fost crearea unei
noi fizionomii spirituale. În viziunea comunistă, şcoala avea un rol esenţial în formarea
omului nou: adolescentul trebuia să fie transformat astfel încât să ajungă, ca şi omul sovietic,
"cel mai înaintat om al epocii contemporane" - formulă, evident, demagogică. Un alt scop al
reformei a fost "cultivarea de zi cu zi a unei atitudini comuniste faţă de muncă, faţă de
proprietatea socială, socialistă". Una dintre cele mai importante pârghii în educarea în spirit
comunist a fost întrecerea socialistă, mişcarea stahanovistă. Ca şi muncitorilor, şi
intelectualilor li se cerea participarea la întrecerea socialistă pentru mărirea productivităţii
muncii: atât învăţătorii, cât şi educatorii trebuiau aduşi la starea de proletari - "proletari
intelectuali", mai bine zis23. Lor li se repeta mereu în cadrul conferinţelor pedagogice şi a
"prelucrărilor" faptul că "elevii pe care-i creşteţi astăzi în şcoală vor fi stahanoviştii de
mâine". Pornind de la astfel de concepţii s-au operat mai multe discriminări. Spre exemplu,
printr-o Hotărâre a CC al PMR din februarie 1952, Confederaţia Generală a Muncii trebuia să
dea întâietate la trimiterea în tabere şcolare pionierilor fii de stahanovişti şi fruntaşi în
producţie24.
O dată preluat modelul sovietic, predarea obiectivă a materiilor trebuia să fie înlocuită
cu propaganda stalinistă şi cu îndoctrinarea25. Se renunţa astfel la moştenirea pedagogică
"burgheză", înfierată în dese rânduri de înalţii funcţionari comunişti ai Ministerului
Învăţământului Public. Un zelos director general din acelaşi minister dădea următorul verdict
în legătură cu şcolile: "Legea pentru reforma învăţământului este o lege revoluţionară, întrucât
scoate din mâna burgheziei exploatatoare aceste mijloace de cultură şi de cadre"26.
În schimb, era preluat modelul lui Anton S. Makarenko, teoreticianul stalinist al
învăţământului public şi autorul noii pedagogii, care a dat educaţiei o formă ideologică27.
Opera sa cea mai importantă, intitulată Poemul pedagogic, va fi tradusă în limba română în
tiraje importante şi va cunoaşte mai multe ediţii. Un rol decisiv însă în ideologizarea educaţiei
l-a avut mai ales introducerea în tot învăţământul superior a Marxism-Leninismului şi a
Materialismului dialectic şi istoric, cu motivaţia că, fiind o concepţie despre lume, "are o
uriaşă însemnătate pentru toate celelalte ştiinţe, care nu pot da tabloul lumii în ansamblu".
Filosofia românească a fost poate cea mai afectată, căci, în concepţia conducerii PMR,
materialismul dialectic trebuia să pună capăt o dată pentru totdeauna vechii filosofii, care
"pretindea" că are rolul de "ştiinţă a ştiinţelor".
Poate cea mai nefastă concepţie sovietică despre şcoală şi rolul ei a fost aceea potrivit
căreia părinţii nu prea aveau nici un drept asupra copiilor. Regimul sovietic a încurajat

23 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 58/1948, f. 57.
24 Ibidem, dosar nr. 125/1952, f. 9.
25 La Congresul învăţătorilor din RPR, desfăşurat la 10 aprilie 1952, Gh. Gheorghiu-Dej remarca faptul că, deşi
numai o parte din învăţători sunt membri ai PMR, "în marea lor masă, ei au menirea de a duce în popor cuvântul
Partidului, ei introduc în viaţă politica statului de democraţie populară"; Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi
cuvântări, ed. a IV-a, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1956, p. 449.
26 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosarul nr. 58/1948, f. 56.
27 Adriana Perşa, Ce se urmărea prin reforma învăţământului, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1948 -
instituţionalizarea comunismului, ed. cit., p. 481.

delaţiunea în interiorul familiei atât prin măsuri legislative, administrative, cât şi printr-o
propagandă perversă: spre exemplu, în povestirea lui V. Gubarev, intitulată Pavlik Morozov,
tradusă şi în româneşte şi popularizată în exces, eroul principal, un băiat de numai 13 ani, îşi
denunţă tatăl "contrarevoluţionar", începându-şi astfel cariera de om nou. Încă din 1948,
referenţii din cadrul Ministerului Învăţământului susţineau că atunci când concepţiile despre
viaţă şi educaţie ale familiei elevului sunt "reacţionare", şcoala trebuie să intervină28. Se
preconizau inclusiv şezători pentru părinţi, cu scopul de a lega mai strâns familia elevului de
şcoala restructurată în sens comunist29.
În anii următori, fiii de "chiaburi" au avut de suferit în şcoli mai multe şicane şi chiar
s-a pus problema eliminării lor din anumite instituţii de învăţământ pe motive exclusiv de
clasă. Conducerea PMR considera că aceşti copiii trebuie îndreptaţi doar spre anumite
preocupări, spre şcoli profesionale, pentru muncitori calificaţi, "pentru a-i aduce spre
producţie" - realitate care să transforme condiţiile social-economice. Însuşi liderul PMR,
Gheorghiu-Dej, aprecia că "dacă îi îndreptăm spre producţie le schimbăm şi mentalitatea.
Sunt cazuri - rare - când se rup de familie sau [când] acest tânăr poate influenţa atitudinea
părinţilor". Prin urmare, se creau premisele unei "deschiaburiri" naturale, preferabilă în unele
cazuri, din motive tactice, celei forţate30.
Teoretic, coeziunea familiei era dificil de zdruncinat chiar şi sub presiuni multiple.
Totuşi, dezbinările erau inevitabile, în condiţiile în care mulţi tineri doreau să scape de
stigmatul ce li se aplica din cauza apartenenţei la o clasă indezirabilă. În mod normal, fiii care
proveneau din familii de "burghezi", "chiaburi" şi alţi "duşmani ai poporului" nu puteau
deveni membri ai UTM şi erau excluşi în caz că erau descoperiţi31; în plus, aceşti elevi şi
studenţi erau permanent supuşi presiunilor din cauza originii sociale nesănătoase. Unii dintre
ei au respins din start adeziunea la UTM, deşi acest gest le complica ascensiunea socială. Au
fost însă şi cazuri când tinerii cu origini sociale problematice s-au dezis de familie în dorinţa
de a se integra în sistemul de valori al regimului, de a se "reeduca" - după cum recunoşteau
chiar unii dintre ei32.
Campania de combatere a analfabetismului. Pentru conducerea PMR, campania de
combatere a analfabetismului era o parte importantă a revoluţiei culturale. (Propaganda
stalinistă pretindea că în URSS nu mai există neştiutori de carte). Dimensiunea ideologică a
campaniei de alfabetizare nici nu a fost negată: neştiinţa de carte - susţineau oficialii
comunişti - constituie "o piedică uriaşă în calea atragerii oamenilor muncii la conducerea ţării
şi la construirea activă a comunismului". Sau, mai pe scurt: "omul care nu ştie carte se află în
afara politicii". Combaterea analfabetismului a fost o temă importantă vehiculată de
conducerea Partidului Comunist încă din primele luni de după 23 august 1944. În toamna
anului 1944, presa comunistă evalua la 49% analfabetismul din mediul rural33. Probabil era o
exagerare, dar problema exista: analfabetismul era încă ridicat cu precădere la sate, mai ales
în rândurile femeilor. Liderii comunişti prezentau însă dosarul analfabetismului într-un mod
tendenţios, negând eforturile importante ale guvernărilor interbelice de a extinde reţeaua de
unităţi de învăţământ, precum şi frecvenţa şcolară. Acuzaţia predilectă era aceea că guvernele
"burgheze" ar fi aplicat mai ales locuitorilor din mediul rural un tratament inuman deliberat,
prin blocarea accesului la învăţătură.

28 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 58/1948, f. 71.
29 Ibidem, f. 75.
30 Ibidem, dosar nr. 66/1952, f. 16.
31 Ioana Boca, Studenţi în anii '50, în "Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă", vol. I, 2002, pp. 212-213.
32 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 149/1950, ff. 13 v.-14.
33 Problemele culturii poporului român. Analfabetismul în date statistice, în "Scânteia", nr. 71, vineri 1
decembrie 1944, p. 2.

Campania de intensificare a alfabetizării concepută de conducerea Ministerului
Învăţământului s-a lovit de rezerva şi chiar ostilitatea unor învăţători şi profesori34. Mulţi
dintre aceştia au fost îndepărtaţi din şcolile urbane din motive politice şi transferaţi în mediul
rural, unde cu greu îşi găseau o locuinţă. În plus, erau constrânşi să ţină ore suplimentare
pentru populaţia neştiutoare de carte, ore care uneori nici nu erau retribuite. Deşi cu un
"dosar" curat din punct de vedere politic, alţi învăţători, tineri şi fără resurse materiale, erau
trimişi la sate fără să-şi fi dorit acest lucru. Au existat numeroase cazuri în care aceşti
profesori au refuzat să se mai prezinte la postul repartizat sau au demisionat din învăţământ.
Nu putem face o estimare a numărului de cadre didactice repartizate în mediul rural între anii
1948-1953. Probabil cifra este de ordinul zecilor de mii, căci, într-o dare de seamă din
februarie 1949, însuşi ministrul Învăţământului aprecia la 10 000 cifra cadrelor didactice
trimise de la oraşe la sate35. Ministrul nu ascundea faptul că aceste repartizări au creat
nemulţumiri în sânul corpului didactic. Învăţătorii şi profesorii care refuzau repartiţiile erau
calificaţi drept "sabotori" şi uneori erau concediaţi.
La şedinţa organizată de conducerea Ministerului Învăţământului cu inspectorii
şcolari, în data de 19 noiembrie 194836, toate aceste probleme au ieşit la iveală. Inspectorul
şcolar din jud. Cluj semnala următoarele: "În legătură cu alfabetizarea, învăţătorii cer să li se
plătească ore suplimentare pentru alfabetizare. Sunt o serie de demisii din învăţământ în
legătură cu încadrările, cu repartizările făcute. Sunt oameni care sunt foarte legaţi de
localitatea Cluj. Este un mare contrast între Cluj şi judeţul nenorocit din punct de vedere al
aşezării satelor, al căilor de comunicaţii. 600 de profesori din Cluj s-au dus la sate şi au venit
cu demisia. Am hotărât ca cei care se duc la ţară şi refuză să rămână, sabotează reforma şi să
nu mai fie primiţi în alt loc"37.
Existau şi alte piedici în calea alfabetizării: teama părinţilor că, prin şcoală, copiii vor
fi alteraţi de propaganda ateistă (mai ales la sate), ideile preconcepute potrivit cărora fetelor
nu le trebuie educaţie, folosirea de către părinţi a copiilor la muncile agricole din primăvară şi
toamnă; alteori, iarna, copii nu aveau hainele potrivite pentru a se deplasa la şcoală. O
problemă cu totul specială o reprezenta şcolarizarea comunităţilor de romi38. La campania de
combare a analfabetismului, pe lângă şcoli, au mai fost cooptate organizaţiile de masă,
precum Uniunea Femeilor Democrate, Armata, conducerea mai multor fabrici etc. Statisticile
oficiale indicau faptul că în anul şcolar 1951/1952 au fost cuprinşi în învăţământ 96% din
numărul copiilor de vârstă şcolară, iar în propaganda regimului, încă din toamna anului 1952,
se susţinea că "analfabetismul, rămăşiţă a regimului burghezo-moşieresc, e pe cale de a fi
lichidat"39. Partidul nu pomenea nimic despre preţul plătit în campania de diminuare a
numărului neştiutorilor de carte: bulversarea încadrărilor din sistemul şcolar, munca voluntară
a mii de profesori, detaşările abuzive în mediul rural a multor învăţători, demisiile şi
concedierile din învăţământ etc.
Chiar dacă statisticile comuniste au umflat cifrele, creşterea nivelului educaţional după
1948 a fost reală. Probabil, ritmul de creştere al alfabetizării ar fi fost oricum cam acelaşi şi
fără acţiunea propagandistică a PMR. Şcoala a devenit mai accesibilă oamenilor simpli, dar
lecţiile predate erau îmbibate cu multă ideologie. Fără îndoială, sunt necesare multe nuanţe:
unii elevi, datorită profesorilor, mai ales a celor din "şcoala veche", nu s-au limitat la lecturile
obligatorii şi s-au salvat - şi-au păstrat spontaneitatea şi propria personalitate. În condiţiile în
care în licee şi în şcoli se studiau aproape în exclusivitate romanele realismului socialist, unii

34 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 58/1948, f. 18.
35 Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. II, 1949, ed.
cit., p. 52.
36 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 58/1948, f. 24.
37 Ibidem.
38 Ibidem, dosar nr. 58/1948, f. 20.
39 Ibidem, dosar nr. 91/1952, f. 31.

tineri aveau şi lecturi paralele; spre exemplu, adolescentul Matei Călinescu, criticul literar de
mai târziu, îl descoperea chiar în anii 1950 pe Mateiu Caragiale: lectura Crailor de Curtea
Veche se înscria "în ţesătura unei vieţi cotidiene secrete, paralelă cu celălalt cotidian poluat de
comunism". S-au sustras influenţei devastatoare a propagandei chiar şi unii dintre fii de
muncitori şi ţărani. Toţi aceştia au format mai târziu intelectualitatea care s-a arătat reticentă
faţă de revenirea la "realismul socialist", măsură preconizată de conducerea Partidului
Comunist în deceniile şapte şi opt. Dresajul ideologic din şcoli nu i-a cuprins aşadar pe toţi
elevii. Totuşi, într-un fel sau altul, o întreagă generaţie de tineri a fost asaltată şi marcată de
ideologizarea şcolii.
Un rol important în acţiunea de îndoctrinare a copiiilor a fost atribuit învăţătorilor, mai
ales a celor din mediul rural, cărora li s-au încredinţat în intervalul 1948-1953 şi misiuni de
"lămurire" a sătenilor în privinţa colectivizării, a "luptei pentru pace" etc. În multe cazuri,
aceşti învăţători erau consideraţi de Sfaturile Populare drept simple instrumente; cursurile de
"perfecţionare" la care erau siliţi să participe profesorii şi învăţătorii erau, de fapt, cursuri de
îndoctrinare. În Memoriul său din 1955, Mihai Ralea deplângea ştirbirea autorităţii
învăţătorilor: "Situaţia materială a învăţământului mediu şi elementar e mult mai rea. (?) În
ce priveşte cultivarea învăţătorimii, noi suntem, din nenorocire, în urma politicii şcolare a
burgheziei. Aceasta a căutat să se sprijine pe învăţători. Desigur demagogic şi din interese
exclusive de clasă, nu numai un Spiru Haret, dar politicieni ca d-rul Anghelescu ori I.
Mihalache au încercat să facă din din ei, adesea cu succes, activişti ai programelor lor
politice". Învăţătorii - continua Mihai Ralea - "sunt lăsaţi la dispoziţia organelor puterii
locale, pentru treburi care nu au nici o legătură cu misiunea lor", sugerând că "ei pot desigur
să fie utilizaţi - cu jumătate de normă în plus, ceea ce ar îmbunătăţi situaţia lor materială - la
rolul de conducători de cămine culturale (?) sau de activişti culturali în diferite domenii:
zootehnic ori agrotehnic, atunci când se pricep la aceasta şi bineînţeles dacă o vor şi o cer. Dar
alte misiuni suplimentare să nu poată fi date decât cu aprobarea specială a Ministrului"40.
La scăderea prestigiului corpului didactic a contribuit după 1945 desfiinţarea
asociaţiilor profesionale tradiţionale şi înlocuirea lor cu cele "sindicale", obediente faţă de
puterea politică. După un deceniu, Mihai Ralea constata că aceste organizaţii sindicale nu sunt
reprezentative şi că la conducerea lor sunt elemente care nu au funcţionat niciodată în
învăţământ. Un alt exemplu flagrant de inadecvare amintit tot de M. Ralea era numirea
directorilor de şcoli pe criterii exclusiv politice. Cu un nivel profesional sub acela al cadrelor
didactice din subordine, aceşti directori "nu pot avea nici un fel de prestigiu în faţa acestora" -
conchidea Ralea41.


40 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 76/1955, ff. 14-15.
41 Ibidem, f. 16.