Articol: Ideologie şi teroare. Monopolul asupra vieţii culturale

Câştigarea controlului asupra artei şi culturii după 1944. Forme de control şi
presiune: "dezinfectarea cuvântului tipărit"



În viziunea (de sorginte leninistă) a partidelor comuniste (aflate în subordinea
Moscovei), literatura, ca şi cultura în general, intră în categoria instrumentelor eficace de
cucerire şi de consolidare a puterii. Când ţările unde activau au fost ocupate de Armata Roşie,
conducătorii acestor partide - monitorizate de Moscova - au considerat că a venit momentul
să controleze întreaga producţie artistică a timpului lor şi să permită un singur fel de artă:
aceea pusă în slujba cauzei comuniste. Trebuia câştigată bătălia în planul propagandei şi al
ideologiei şi, în acest scop, s-a apelat la un întreg arsenal de stratageme şi de tactici de
inspiraţie NKVD-istă. În România, ele au început să fie aplicate după 12 septembrie 1944
(data semnării Convenţiei de armistiţiu cu guvernele Naţiunilor Unite), când presa şi
activităţile culturale au fost supuse dispoziţiilor Comisiei Aliate, concret, reprezentanţilor
URSS.
Era imperios necesar ca mai întâi să se elibereze terenul edificării noii culturi
socialiste prin evacuarea "resturilor" şi "dejecţiilor" culturii burghezo-moşiereşti, în fapt, a
argumentelor identităţii naţionale. Ceea ce s-a şi întâmplat prin punerea în mişcare a maşinii
de epurat scriitori şi opere. Epurările, sancţiunile, interdicţiile de tot felul şi defăimarea prin
articole, ridicarea dreptului de profesare au început la sfârşitul anului 1944. Primele două liste
negre oficiale au fost publicate în decembrie, dar, între timp, fuseseră deja eliminate rapid şi
haotic din circuit cărţile şi publicaţiile ce conţineau propagandă fascistă sau, mai bine zis,
antisovietică, întrucât, după o regulă binecunoscută, ceea ce era sau părea antisovietic
devenea, automat, fascist. Expulzarea din literatură a tot ceea ce era legat de evenimentele şi
de mişcările politice interbelice de dreapta s-a extins la tot ce nu era, la noi sau aiurea,
"progresist", adică la tot ce nu era comunist.
Fireşte, prima a fost vizată presa, pentru că ea putea să facă vizibile excesele. La 12
februarie 1945 era publicată în "Monitorul Oficia"l Legea 1021, Decret-lege pentru epurarea
presei, care lovea direct în publicaţiile partidelor democratice (şi aşa boicotate prin sistemul
de difuzare şi prin cenzura exercitată de tipografii comunişti). Un pas mai departe spre
câştigarea bătăliei pentru mijloacele de difuzare a informaţiilor s-a făcut prin adoptarea legii
(iniţiate în mai 1945 de Lucreţiu Pătrăşcanu) prin care e curăţată de elemente reacţionare
Societatea Română de Radiodifuziune (unde, nu după mult timp, vor fi arse sau distruse mii
de partituri şi de discuri cu muzică religioasă). În august 1945, vechiul Sindicat al Ziariştilor
Profesionişti va fi înlocuit cu Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, de obedienţă
comunistă şi condusă de Mihail Sadoveanu. Comunizarea presei şi, în genere, a scrisului lua,
astfel, forme organizatorice.
Între timp apar noi liste interdicţionale de cărţi şi publicaţii scoase din circulaţie prin
Decretul din mai 1945. Până la 1 august erau puse la index 910 titluri (în română, maghiară,
italiană şi franceză). În 1946 se dă publicităţii o nouă listă, cu 2538 de titluri, pentru ca în
1948 să se tipărească broşura Publicaţii interzise până la 1 mai 1948, care cuprinde într-un
volum de 500 de pagini listele anterioare, completate cu un număr uluitor de nume de autori
sau titluri de cărţi. Prin activitatea laborioasă a comisiei de funcţionari de partid (conduşi de
Iosif Ardeleanu şi Al. I. Ştefănescu), în numai patru ani lista numără 8779 de titluri. O listă,
fireşte, deschisă, care creşte terifiant cu câte o mie de titluri pe an prin sesizări, denunţuri şi
iniţiative personale.
Dispar, astfel, din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, cărţi semnate de
Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae

1 Marian Petcu, Cenzura în România, în vol. Cenzura în spaţiul cultural românesc, Bucureşti, Editura
comunicare.ro, 2005, p. 71

Bălcescu, Constantin Bacalbaşa, I. A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh. Brăescu, Al.
Brătescu-Voineşti, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban
Cioculescu, George Coşbuc, Anghel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu, Nicolae
Filimon, Ion Ghica, Octavian Goga, B. P. Haşdeu, G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Gib. I.
Mihăescu, Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Anton
Pann, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, C. Sandu-Aldea,
Mihail Sebastian, Damian Stănoiu, Vladimir Streinu, D. I. Suchianu, Gheorghe Şincai, Ionel
Teodoreanu, George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul
Zarifopol şi de mulţi, mulţi alţii. Am ales de pe liste doar numele celor despre care ţi-e greu să
crezi că se află printre proscrişi. Am lăsat deoparte periodicele, volumele filosofilor,
istoricilor, geografilor etc şi cele ale unor mari scriitori occidentali contemporani.
Impactul acestei epurări de proporţii apocaliptice asupra stării de spirit a
intelectualităţii române a fost copleşitor. Pornit ca o măsură (încă acceptabilă) de izgonire a
literaturii şovine şi de preamărire a fascismului, legionarismului şi antonescianismului,
procesul de epurare - iniţiat de autorităţile comuniste şi dus la capăt de o comisie din care
făceau parte şi numeroşi politruci reveniţi de la Moscova - ia amploare şi devine un tsunami
nimicitor care pustieşte literatura română şi, prin vibraţie, face să se sfărâme şi ceilalţi piloni
ai culturii naţionale. Pe scurt, se triază şi se elimină, într-un crescendo aiuritor2, tot ce nu
convine ocupantului sovietic (servit de agentura de spionaj cu nume de partid şi cu misiunea
distrugerii sentimentului naţional). Datele de pe buletinul de identitate al poporului român
sunt spălate cu grijă de câteva ori, ca să nu se mai vadă nimic din ce i-ar mai da acestuia
sentimentul siguranţei şi statorniciei.
Vânătoarea de cărţi e asociată celei de oameni, întrucât populaţia e aţâţată să-i
depisteze pe proprietarii bibliotecilor reacţionare. În şcoli şi în universităţi nimeni nu mai
consultă, fără spaima de a fi denunţat, volume tipărite înainte de 1948. Cei mai curajoşi
ascund şi împrumută în taină apropiaţilor cărţi care încep să câştige valoarea fructului oprit.
Atmosfera aducea, prin conspirativitate, cu aceea din Fahrenheit 451 de Ray Bradbury,
fiindcă în comunism ficţiunii îi era adesea imposibil să mai anticipeze realitatea. Printre
acuzaţiile aduse în procesele politice ale vremii a fost şi aceea referitoare la furnizarea sau
ascunderea de cărţi indexate şi nu puţini "oameni ai muncii" s-au simţit mobilizaţi să
depisteze duşmanii de clasă de pe rafturile bibliotecilor.
Mai mult, oamenii de cultură au realizat îndeajuns de repede că, în afara listelor de
indexări publicate în "Monitorul Oficial", există şi altele, secrete, actualizate în funcţie de
schimbarea de atitudine a partidului şi de conjunctura politică internaţională. De nimic nu mai
puteai fi sigur, aşa cum, în planul vieţii, nu mai erai sigur că nu poţi fi oricând arestat. Printre
slujitorii culturii române s-a instalat o stare de disperare şi de nelinişte acută în legătură cu
soarta naţiunii înseşi, care nu mai are instrumente de legitimare şi căreia i se răpesc cultura şi
conştiinţa istorică. Ca şi cărţile - şi uneori înaintea lor -, scriitorii, criticii, istoricii literari,
creatorii de artă încă în viaţă au intrat în vizorul "organelor", cărora le-a fost uşor să le
găsească, în biografie, atitudini cosmopolite şi idealiste.
Între timp au luat amploare, sub pretextul defascizării, acţiunile de intimidare şi
reprimare a presei necomuniste, în pofida articolelor demascatoare din Liberalul şi Dreptatea
şi a protestelor şi memoriilor disperate adresate, de-a lungul anilor 1946 şi 1947, de liderii
partidelor istorice reprezentanţilor Puterilor Aliate sau ambasadelor acestora. Vocea opoziţiei
aproape nu se mai aude sub torentul propagandei oficiale. Cotele de hârtie atribuite ziarelor
partidelor istorice au devenit derizorii. S-a instalat o cenzură clandestină agresivă a
tipografilor comunişti, iar ziarele expediate în provincie erau ridicate de la poştă sau direct din
vagoane de agenţi ai partidului şi distruse în numele "poporului muncitor".

2 Eugen Negrici, Marele pogrom al cărţii româneşti, în "VitraliuÖŠ", Bacău, XV, nr. 1-2, 2006.

În 1947, câteva acţiuni organizatorice prefaţează valul măsurilor care vor înlesni
instaurarea Terorii Roşii în România în anii următori. În iulie 1947 este adoptată Legea nr.
265 pentru organizarea teatrelor, operelor şi filarmonicilor de stat, precum şi pentru regimul
spectacolelor publice. Potrivit acestei legi, "îndrumarea şi controlul" instituţiilor culturale
menţionate revenea Ministerului Artelor, prin Direcţia Generală a Teatrelor, Direcţia Generală
a Muzicii şi Direcţia Literelor şi Manifestărilor Artistice Populare3. Se înfiinţa, de asemenea,
pentru îndrumarea repertoriilor, un Consiliu Superior al Literaturii Dramatice şi Creaţiei
Muzicale (de fapt, o formă de cenzură care putea interzice tot ceea ce era considerat
reacţionar).
La nivelul fiecărei instituţii devenea obligatorie constituirea "comitetelor de lectură"
care sesizau "devierile" şi, la indicaţiile politice, alegeau şi propuneau spre aprobare piesele
ce urmau să intre în repertoriul oficial. În luna octombrie 1947, la cel de-al II-lea Congres al
Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti (USASZ) se declanşează procesul
condamnării tuturor formelor de cultură occidentală şi se anunţă adoptarea realismului
socialist ca "metodă" unică în creaţia artistică şi în jurnalism.


3 Marian Petcu, op. cit., p. 76.