Articol: Etapa relativei liberalizări (1964-1971)

Schimbarea politicii PMR (pregătită discret, dar anunţată oficial prin Declaraţia din
aprilie 1964), precum şi modificarea ordinii priorităţilor propagandei au creat un climat de
creaţie, dacă nu cu totul nou, măcar diferit. În orice caz, a fost accelerat procesul de
dezideologizare a literaturii, început cu puţin timp înainte de câţiva scriitori.
Tendinţa de recuperare a timpului irosit în vremea marii rătăciri realist-socialiste e mai
vizibilă în poezie, unde zilnic se câştigă noi teritorii lirice şi unde modernizarea face progrese
impresionante. Mai lentă, regenerarea prozei a contribuit totuşi decisiv la restabilirea
normalităţii creaţiei artistice în general, la netezirea drumului spre literatura ca literatură.
Accentul s-a putut deplasa, încet dar sigur, de pe mesajul ideologic pe literaritate şi
pentru că scriitorii nu s-au mai confruntat cu privirea necruţătoare a criticilor de partid.
Puterea acestora a scăpătat şi chiar din rândul lor se recrutează câţiva dintre adepţii
individualităţii creatoare, a varietăţii formulelor şi a lărgirii sferei realismului.
Cei care au virat spre literatură, favorizând desprinderea de realismul socialist şi
redeschiderea culoarului creaţiei veritabile, s-au putut prevala de unele pasaje ale tezelor
marxist-leniniste bune la orice (la bine şi la rău). Dar şi dacă ar fi folosit aceleaşi teze în sens
interdictiv, ca până atunci (şi au fost destule tentative), consecinţele ar fi fost nule sau, în orice
caz, nu ar mai fi atras după ele măsuri punitive. Vremea presiunilor administrative trecuse şi
scriitorii au băgat de seamă că, oricât ar lătra câinii de pază ai regimului, fiinţa lor, fizic
vorbind, nu mai era ameninţată grav.
Procesul desovietizării vieţii politice şi a societăţii româneşti a favorizat o modificare
sensibilă a atitudinii statului comunist faţă de libertatea de expresie. Din 1964, fondurile

speciale şi cele documentare de carte au devenit accesibile, posturile de radio occidentale cu
programe în limba română nu au mai fost bruiate. Instituţiile de cultură încurajează creaţia
naţională şi câţiva din scriitorii expatriaţi devin accesibili publicului. Teatrul de Comedie din
Bucureşti montează, în 1965, piesa Rinocerii de Eugen Ionescu. Cenzorii devin mai toleranţi,
dar cenzura preventivă continuă să se exercite.
De două terori părea că au scăpat scriitorii la începutul deceniului: de obligativitatea
temelor majore şi de glasul jupiterian al criticii. Nimic din toate acestea nu ar fi avut loc şi
nici schimbarea nu ar fi fost posibilă dacă evenimente politice majore nu ar fi determinat
partidul să deschidă supapele şi să reducă presiunea nimicitoare a ideologiei.
Consecinţele Declaraţiei din aprilie 1964 dovedesc că nu uzarea modelelor sau
schimbarea generaţiilor (în sens biologic) au determinat cursul literaturii scrise după 1948, ci
evenimentele politice cu urmări în plan ideologic. 1948, 1964 şi 1971 sunt datele cheie,
momentele cruciale ale istoriei literare. Indiferent de vârsta lor sau de direcţia pe care
consideră că o reprezintă, scriitorii răspund, deliberat sau nu, provocărilor factorului politic
într-un mod care le organizează destinul literar.
Viclenii culturnici ai partidului nu au putut să prevadă consecinţele "nevinovatelor"
libertăţi permise pentru sugerarea "dezgheţului" şi a normalităţii. Ce s-a întâmplat cu
sistemele totalitare închise care au executat minuscule deschideri tactice10, în numele unei
strategii de durată, a avut loc, în mic, şi în cadrul restrâns al subsistemului literar. În chiar
spiritul "dialecticii" lor de partid, după o vreme, strategia avută în vedere a fost măcinată şi
fatalmente compromisă de către aparent neînsemnatele concesii tactice.
Pe nesimţite, în mai puţin de un cincinal, literatura scrisă în deceniul 6 a început să
pară uşor ridicolă şi, de la un moment, chiar oribilă. Pentru că trebuia distrus cultul, încă
puternic, al predecesorului, Nicolae Ceauşescu a favorizat tendinţa de schimbare a mentalităţii
artistice şi a codului estetic, care a transformat şi literatura dejistă în termenul negativ al
comparaţiei şi, până la urmă, într-un vis urât.
Între 1965-1971 a existat un răstimp în care, spre deosebire de oricare alt loc din Est,
în România s-ar fi putut publica lucruri realmente îndrăzneţe, dacă sertarele scriitorilor nu ar
fi fost aproape goale, ca şi în 1990. "Tânărul" secretar-general miza din ce în ce mai tare pe
cartea "democratizării" şi a naţionalismului, trudea la alcătuirea portretului său luminos;
intelectualii se lăsau înşelaţi, Occidentul nu mai puţin.
Proza se străduia să se întremeze, fie reluând, fie adoptând şi adâncind, după puteri,
creaţia interbelică, fie reluând şi adaptând superficial, la repezeală, inovaţiile, deja perimate,
ale "noului roman" francez, în spiritul tradiţiei noastre de "progres prin imitaţie". Poezia făcea
marile ei experienţe şi profita, ca niciodată în istoria genului, de acest răgaz în care a fost
înregistrat un număr incredibil de debutanţi. Pentru regim, ei erau nebunii inofensivi.
O contribuţie importantă la această efervescenţă poetică au avut-o cele câteva
cenacluri de epocă, între care trebuie menţionat cel condus de poetul Miron Radu
Paraschivescu "Luceafărul". Numele unor viitori mari poeţi apar pentru prima oară în revista
"Steaua", în revista "Povestea vorbei", editată de acelaşi M.R. Paraschivescu (în chip de
supliment al revistei "Ramuri" din Craiova) şi, de la o vreme, în revista "Echinox" de la Cluj.
Colecţia Luceafărul (apărută mai întâi la Editura pentru Literatură, apoi la Editura
Tineretului) va fi locul unde cele mai multe talente poetice îşi vor publica primul lor volum.
Noua generaţie de critici reuşise să creeze - fapt extrem de important - un curent de
opinie estetizant. Şi, cum se va dovedi nu după mult timp (1971), ireversibil estetizant.
Ceea ce i-ar putea uimi pe tinerii de astăzi interesaţi de fenomenul "literaturii sub
comunism" este faptul că mulţi dintre scriitorii de care s-a servit propaganda până la ultima
clipă a regimului nu au resimţit ca pe un moment excepţional al destinului literaturii române şi
ca pe o descătuşare hotărârea partidului de a nu-i mai constrânge pe scriitori să se supună

10 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, p. 45.

schemelor realismului socialist. Învăţaţi să se folosească de soluţii narative, de conflicte şi de
teme prescrise de sus, ei s-au pomenit, în jurul anului 1964, într-un anumit climat de libertate
care îi obliga să deprindă reguli noi de supravieţuire sau să aştepte alte comenzi şi alte reţete.
A apărut, însă, după moartea lui Gheorghiu-Dej (1965) şi preluarea puterii de către
Nicolae Ceauşescu, o oportunitate care i-a interesat, într-un fel sau altul, şi pe scriitorii
aserviţi, ca şi pe aceia de bună-credinţă. E vorba de denunţarea, în cadrul câtorva plenare ale
partidului, a abuzurilor comise în regimul dejist şi, în consecinţă, de întredeschiderea unei
portiţe spre dezvăluirea adevărurilor crude ale "obsedantului deceniu".
După 1966 s-au ivit condiţiile naşterii unei specii de proză care doar în regimurile
totalitare şi doar în anumite momente ale lor poate fi întâlnită: proza de dezvăluire cu accente
justiţiare.
E limpede că ambiţia lui Ceauşescu de a se desprinde de trecut şi de a îngropa sub
oroare cultul lui Dej a făcut posibile accesul la o nouă temă şi deschiderea unui nou culoar
pentru prozatorii români. Ceea ce se întâmplase după moartea lui Stalin, când scriitorii
dobândiseră dreptul de a scrie "cu artă" (caricatural, sarcastic, grotesc, dar artistic) şi fără prea
mari distorsiuni ideologice despre oamenii şi întâmplările trecutului burghezo-moşieresc, se
repeta la jumătatea anilor 1960 cu timpurile "revolute" ale colectivizării forţate şi ale
abuzurilor aparatului de represiune.
Un gest tipic comunist şi de o speţă jalnică (doborârea cultului defunctului conducător
de către noul conducător avid de putere şi în căutare de aderenţi) a fost interpretat de
intelectualii români ca semnul apariţiei unei conjuncturi politice norocoase. Părea un îndemn
la eliberarea de trecut, de minciună şi de frică şi foarte mulţi scriitori au crezut într-o
schimbare radicală a climatului. Anotimpul spaimelor care durase 15 ani lăsa locul unei zodii
luminoase, eliberatoare de energii şi guvernate de speranţa unor şi mai profunde schimbări.
De aceea scriitorii au creat, câţiva ani buni după 1965, sub fantasma libertăţii, ca şi cum nimic
nu ar mai fi putut stăvili avântul creaţiei, mersul literaturii spre ea însăşi.
Numărul neobişnuit de mare şi în creştere al simpatizanţilor nu a trecut neobservat de
Ceauşescu şi, o vreme, acesta a căutat să nu-i contrarieze prin gesturi care să inhibe aspiraţiile
şi comportamentul lor optimist. Diversiunea sugerării normalităţii printr-o creaţie artistică de
înaltă factură şi racordată la mişcarea literară europeană a prins însă bine ambelor părţi şi,
până la urmă, mai câştigaţi au fost scriitorii. Ei au obţinut atunci drepturi importante şi au
întemeiat avanposturi pe care acelaşi "om providenţial", după declanşarea revoluţiei lui
culturale dâmboviţene, nu a reuşit să le mai doboare.
Frica paralizează şi după 1964, parţial, funcţiile scriitoriceşti şi impulsul revelaţiei
totale este adesea deturnat spre adevărul mărunt şi inofensiv ori este încetinit şi relativizat prin
interferări de voci narative contradictorii. De altfel, o parte din temele ideologice mai vechi -
supuse unor nuanţări, unor transfuzii şi unor operaţii chirurgicale - au rămas în circulaţie şi
niciodată nu au fost abandonate de autorităţi, oricât de puţină atenţie au trezit criticilor de
prestigiu.
Există însă două domenii în care proza serveşte în chip direct, fără ambiguitate,
comenzii sociale, politicii de moment a partidului. E vorba, întâi, de tema luptei dintre vechi
şi nou din întreprinderile socialiste (cu precădere uzinale, întrucât ţara se afla în plin proces de
industrializare forţată). Vechile atitudini reportericeşti câştigate în timp de scriitorii realist-
socialişti reciclaţi, cât şi uşurinţa lor de a adapta o schemă narativă cu efect sigur la "organe"
au făcut să se ivească un număr uluitor de variante pe aceeaşi temă "constructivă", educativă,
optimistă. Este în fond, o recondiţionare a schemei narative de la sfârşitul anilor '50 prin
reajustarea conflictului bine - rău în bine - mai puţin bine.
Cei mai abili în dozarea "conflictelor" şi în aplicarea unor asemenea trucuri de efect
minor au fost, printre alţii, Al. Simion, Petre Sălcudeanu, Corneliu Leu, Platon Pardău, Vasile
Băran, Corneliu Ştefanache, Mircea Radu Iacoban. Trebuie menţionat, în mod special,

Dumitru Popescu - personaj atotputernic din aparatul propagandei, care a orchestrat naşterea
cultului deşănţat al personalităţii lui Ceauşescu. De la un moment anume al carierei sale de
politruc, Dumitru Popescu (supranumit de scriitori "Popescu-Dumnezeu") a început să arate
cum trebuie scrisă literatura, dând la iveală câteva plicticoase eseuri romaneşti dilematice pe
tema exercitării puterii în comunism.
În privinţa poeziei, lucrurile au evoluat şi mai rău, adică sub aşteptările secţiilor de
propagandă, care au pierdut controlul asupra autorilor importanţi şi nu au putut opri procesul
de eliberare de orice urmă de dogmatism şi de configurare a autonomiei spaţiului liric. Tema
eroului conducător, tema gloriei partidului şi a cuceririlor socialismului - abordate în silă, prin
şantaj sau de către grafomanii de serviciu - nu vor reuşi să se reinstaureze în aria literaturii,
unde nu mai erau obligatorii şi exclusive, ca în anii 1950. Temele acestea supravieţuiau în
regim de derivă.
Trebuie spus că, în chiar răstimpul radios 1965-1971, în care scriitorii respirau uşuraţi,
mirându-se de câtă consideraţie, de câte avantaje şi de câte libertăţi au parte, ei se aflau în
serviciul unei propagande care îşi schimbase obiectivul tactic. Scriitorii, prin creaţia lor
"descătuşată", "plină de avânt", erau desemnaţi să dovedească tuturor denigratorilor posibili,
celor ce nu credeau în experienţa primăverii româneşti, "bogăţia stilurilor", proprie
socialismului nostru iniţiat şi orientat de un om plin de bunăvoinţă, atent şi înţelept, decis să
rupă cu erorile trecutului şi pe care numai presiunea rusească îl împiedică să ducă "pe noi
culmi" binele general.
Când etapa de consolidare a puterii personale se va fi încheiat, scriitorii vor avea
dovada că rolul pe care îl rezervase pentru ei propaganda luase sfârşit: li se va aduce aminte,
cu brutalitate, că nu puteau aspira a fi mai mult decât au fost destinaţi să fie şi în 1950.
Primele semne ale unei schimbări derutante în atitudinea partidului apar în 1967, când
au fost "topite" 60 000 de exemplare din Antologia poeziei moderne elaborată de Nicolae
Manolescu, pe motivul introducerii în circuit a unor poeţi de dreapta neagreaţi de regim (Radu
Gyr, Nichifor Crainic) sau trăind în străinătate (Horia Stamatu, Ştefan Baciu). Directorul
Editurii pentru Literatură, Ion Bănuţă, fost ilegalist, întemniţat înainte de 1944, a fost
sancţionat şi transferat la o revistă, Mihai Şora, răspunzător de BPT, a fost destituit şi, de
asemenea, redactorul Ion Acsan a fost mutat într-un post insignifiant.
Vigilenţa sporeşte şi din pricina descentralizării presei prin apariţia cotidianelor
judeţene (de partid), care a solicitat sporirea numărului de cenzori. Se practică mai ales
cenzura preventivă şi cenzorii se specializează pe domenii (televiziune, radio, filme, teatre
etc).
Se interzice, în 1970, filmul lui Lucian Pintilie - Reconstituirea, care "pune într-o
lumină defavorabilă anumite organe de stat". Iar piesa lui Iosif Naghiu - Gluga pe ochi e
scoasă după 60 de reprezentaţii de la Teatrul Bulandra pentru un "Cristos a înviat" pronunţat
de doi actori pe scenă. Era preludiul întâmplărilor dramatice din 1971.