Articol: Etapa naţionalismului comunist şi a izolaţionismului ceauşist

Tezele din iulie 1971 au reprezentat semnalul declanşării unui proces de
redogmatizare a literaturii române, al doilea după cel ce a succedat Revoluţiei maghiare.
Pentru intelectuali, schimbarea bruscă a politicii culturale a partidului chiar în momentul
încercării de desovietizare a României, de desprindere a ei din cleştele ucigaş al lagărului
socialist, a însemnat un şoc, dar şi un moment al adevărului. Câţiva au înţeles imediat, alţii s-
au prefăcut că înţeleg şi cei mai mulţi au întârziat cu bunăştiinţă să înţeleagă că trăiesc, totuşi,
într-un regim comunist şi că dreptul la identitatea naţională nu era acelaşi lucru cu accesul la
libertate.
Climatul de creaţie s-a înăsprit în chip simţitor, iar printre scriitori s-a răspândit
psihoza revenirii realismului socialist. Temerile au fost întreţinute de mişcările de cadre
După Congresul scriitorilor din 1981 (unde luările de cuvânt au căpătat viguroase
accente anticeauşiste), restricţiilor de publicare obişnuite li s-au adăugat altele, care au
provocat stupefacţie. Fotografiile scriitorilor nu mai aveau voie să apară pe coperţile
propriilor cărţi. De altfel, ca o consecinţă a atitudinii critice tot mai clare din Consiliul USR
de după 1977 şi 1981, organismul de conducere al Uniunii nu a mai fost convocat şi nici
conferinţele naţionale, ce trebuiau să aibă loc la patru ani, n-au mai fost ţinute.
În martie 1982 e retrasă de la vânzare revista Tribuna, din cauza unor poezii semnate
de Ileana Mălăncioiu (aflate şi în volumul Linia vieţii, care a fost întors din tipografie şi
cenzurat în trei etape succesive). Şeful secţiei de poezie, Victor Felea, a fost schimbat din
funcţie, iar autoarea a intrat în atenţia Securităţii.
Un mare scandal a provocat publicarea la sfârşitul anului 1985, de către Ana
Blandiana, a unui grupaj de poezii cu caracter subversiv în revista Amfiteatru: câţiva redactori
au fost penalizaţi, redactorul-şef (Stelian Moţiu) a fost mutat la altă redacţie, iar autoarea a
pierdut dreptul la semnătură. Ana Blandiana va recidiva în 1988, când, într-o carte
"nevinovată" pentru copii, introduce ca personaj (în poezia O vedetă de pe strada mea) pe
motanul Arpagic, în care toată lumea - forurile deopotrivă - a văzut pe dictator: autoarei i se
interzice sine die dreptul la semnătură, iar cărţile ei sunt scoase din biblioteci. Numărul 4-5-6
/1985 al revistei Secolul 20 a fost blocat în tipografie din pricina reproducerii unui tablou de
Horia Bernea şi a mai multor poze color socotite a avea un caracter religios. Din aceeaşi
revistă, atent supravegheată de-a lungul timpului de organe, vor fi eliminate numeroase texte,
inclusiv grupajul consacrat lui Boris Pasternak (în aprilie 1989). În 1982 şi 1983, prin câteva
decizii ale Consiliului Culturii, sunt scoase din biblioteci toate lucrările despre yoga şi alte
numeroase cărţi semnate de peste 30 de scriitori. După ce devenise cunoscută prin tipărirea
unui număr mare de texte inedite sau uitate, colecţia Restituiri a Editurii Dacia, coordonată de
istoricul literar Mircea Zaciu, este desfiinţată în 1985, an în care i se interzice dreptul de a
publica scriitoarei Herta Müller (nevoită apoi să emigreze). Numărul 2/1989 al revistei Viaţa
românească va fi topit, întrucât făcuse loc unui fragment din Jurnalul de idei al lui Constantin
Noica, unor referiri la eseistica lui Cioran şi unor pagini dintr-un roman de Ana Blandiana.
Retrase sau topite au fost volumul lui Ion Negoiţescu Lampa lui Aladin şi romanul Balanţa de
Ion Băieşu (pentru felul cum era interpretat procesul colectivizării).
Teatrele şi studioul de filme, casa de discuri, filarmonicele şi operele şi-au desfăşurat
activitatea sub un control politic riguros. Dramaturgii au fost clasificaţi în "absolut interzişi",
"interzişi parţial" şi "neinterzişi" (dar pentru care exista recomandarea de a nu fi jucaţi sau de
a fi jucaţi rar şi la ore imposibile). Vizionate succesiv de echipe de "tovarăşi cu munci de
răspundere", piesele ajungeau de nerecunoscut. Scenariile de film erau discutate şi negociate
luni şi ani la rând, iar rezultatele erau adesea dezamăgitoare din pricina numărului foarte mare
de cedări şi de compromisuri. Au fost interzise filmele Carnaval şi De ce trag clopotele,
Mitică? (Lucian Pintilie), Faleze de nisip (Dan Piţa), Sezonul pescăruşilor (N. Opriţescu),
Iacob, iar altele au fost oprite până la acceptarea modificărilor.
Pe măsură ce ne apropiem de anul Revoluţiei şi atmosfera politică se deteriorează,
iniţiativele instituţiilor mascate ale cenzurii sporesc, preschimbând cultura română într-un
tărâm al absurdului: nu se mai publică nimic din ceea ce ar putea deveni subiect interpretabil;
creşte numărul sintagmelor tabu (socotite drept aluzive la adresa cuplului prezidenţial);
cuvinte precum "întuneric", "frig", "foame", "moş", "babă", "moarte", "cruce", "preot",
"frică", "portocale", "banane", "cafea" dispar din programele de televiziune şi din cărţile de
versuri etc.
Ce e mai grav este faptul că omniprezenţa cenzurii şi felul drastic în care s-a aplicat ea
au generat două fenomene cu consecinţe serioase asupra creaţiei artistice. Pe de o parte, a
apărut tentaţia autocenzurării, fenomen care a viciat conştiinţele şi a făcut ca artiştii înzestraţi
cu talent să renunţe (pentru a se vedea publicaţi) la sinceritatea absolută fără de care nu se

iveşte marea creaţie. Pe de altă parte, s-a activat dorinţa scriitorilor de a face din cititor un
complice şi de a-i da acestuia satisfacţii morale prin fraze, expresii, construcţii parabolice care
trimiteau la mizeria din jur şi la inepţiile clanului ceauşist.
Constatând că mesajul lor, oricât de învăluit, este perceput ca o mică, dar izbăvitoare
răzbunare pe mizeria vieţii şi pe minciuna zilnică, scriitorii au plusat, urmărind efectul imediat
şi succesul. Dorinţa de a nu pierde avantajele - câte erau - ale statutului oficial de scriitor, dar
de a depune totuşi mărturie spre a fi văzut şi admirat a jucat un renghi literaţilor. Literatura
care a luat astfel naştere şi care recurgea la şopârle şi la limbajul criptic, esopic ori aluziv nu
este viabilă şi asta s-a văzut imediat după Revoluţie, când a fost cu totul - şi foarte repede -
uitată.
Creatorii de artă şi de literatură din această perioadă de reîndoctrinare ideologică şi de
înăsprire a climatului cultural nu au avut de suferit numai din pricina acestor interdicţii de
publicare şi a acestor forme aberante de cenzură. Ceauşescu nu a acţionat numai în sens
interdictiv, încercând să stăvilească dorinţa de normalitate şi de libertate a creatorilor. El a pus
mare preţ pe capacitatea propagandei de a schimba, prin iluzii optice, faţa lumii. Va exploata,
fără preget şi cu mare abilitate, disponibilităţile - ce păreau încă mari - ale mitului patriei
primejduite12 şi ale mitului complotului malefic (care putea fi al străinilor, dar şi al
intelectualilor "rupţi de popor", vânduţi) de care s-a servit până la capătul domniei şi ori de
câte ori a fost nevoie, ca de o mască de oxigen.
Responsabilii cu propaganda PCR au recurs cu succes şi la puterea de înrâurire a
miturilor respectabilităţii izvorâte din complexele noastre istorice. Ea a favorizat răspândirea,
chiar de către istorici importanţi, a unor clişee istoriografice asigurătoare, răscumpărătoare
(aparţinând vastei categorii a iluzionărilor şi exagerărilor pioase), a sprijinit, prin toate
mijloacele, tendinţa de eroizare şi de tabuizare agresivă. Măgulirea orgoliului naţional a
funcţionat şi ca un narcotic. Spre a fi uitat prezentul şi viitorul, reperele istoriei (începând cu
Burebista), momentele notabile ale trecutului (mai ales cele legate de înfruntarea celor care au
dorit să ne cotropească) au fost supralicitate prin toate mijloacele posibile şi totdeauna
avându-l în vedere pe străinul care este sau duşman prin intenţie sau inferior, prin ţinută
morală şi nivel al isteţimii.
Aceiaşi responsabili i-au încurajat pe literaţii care aveau obsesia superiorităţii
creaţiilor noastre în raport cu cele ale străinilor. Conceptul literar de protocronism - introdus
de reputatul istoric literar Edgar Papu - a fost exploatat în sensul dorit de culturnici, de
scriitorii şi istoricii literari puşi în slujba regimului. Născut din ceauşism şi crescut din drojdia
orgoliului naţional, protocronismul năştea, la rândul lui, ceauşism. Protocronismul a constituit
însă o miză importantă a propagandei din clipa în care s-a văzut limpede că poezia şi proza nu
mai pot fi controlate şi nici măcar deturnate prin diversiuni de tot felul. Dacă-l analizăm din
direcţia ţelurilor propagandei (care vor fi legate mereu de consolidarea puterii politice),
suntem în măsură să observăm că a fost o încercare de alterare, de anemiere, de escamotare şi
de dezorientare a spiritului critic, acesta constituind veritabilul mare pericol pentru orice
regim totalitar.
Protocronismul a născut controverse şi i-a obligat pe oamenii de litere, care nu-şi
pierduseră cu totul simţul măsurii, să riposteze şi să-şi consume energiile pentru a respinge
delicat - spre a nu trezi furia idolatorilor români de toate nuanţele - acest tip de aberaţii.
Aberaţiile continuau să fie rostite şi după ce stârniseră hohote de râs printre intelectualii de
bun-simţ, care nu puteau pricepe raţionamentul prin care Eminescu devine precursor al
marxismului şi al celor mai noi teoreme matematice, iar Paul Anghel un prozator universal
superior lui Tolstoi. De aceea, considerăm că teza protocronistă, ca şi tendinţele naiv-
protocroniste, au fost adoptate atât de aparatul diversionist al puterii, cât şi de cel propriu-zis
propagandistic, interesat de izolarea României prin crearea sentimentului că nu avem nevoie

12 Eugen Negrici, op. cit., p. 58.

de nimeni şi de nimic în afara zidurilor Cetăţii asediate, pentru că, oricum, trăim în glorie şi
în măreţie. Sub aparenţa recuperării şi slăvirii trecutului se ascunde, fireşte, o uriaşă
manipulare având ca scop legitimarea lui Ceauşescu, ultimul din seria măreaţă a marilor
conducători demni de istoria Patriei. Această demagogie naţionalistă neruşinată şi - pentru
mulţi intelectuali - comică şi grotescă, fiind revărsată zi de zi peste o populaţie în genere prost
informată şi cu un nivel de educaţie redus, a reuşit să creeze mentalitate. Mitologia de acest
tip a precedat vremii dictatorului şi i-a supravieţuit.
Regimul autoritar al clanului Ceauşescu dădea însă semne de şubrezire la începutul
anilor 1980, căci drogul dârzeniei şi al demnităţii naţionale nu ţine loc de foame şi de frig. Pe
fondul nemulţumirii populare, al ostilităţii elitei intelectuale - neîntrerupt şi inutil agresate -,
au apărut, la sfârşitul anilor '70, primele manifestări cu caracter de disidenţă sau de
împotrivire (cazul Goma, sindicatul liber SLOMR, revolta minerilor de la Petroşani; mai
târziu, cazul Dorin Tudoran, atitudinile publice ale Doinei Cornea şi ale lui Mircea Dinescu).
Un mare ecou internaţional a avut "cazul Goma". Încă din 1970, ca urmare a criticilor
repetate aduse regimului, lui Paul Goma (care fusese arestat şi condamnat la doi ani de
închisoare după Revoluţia din Ungaria) i se interzice să mai publice. Scriitorul îşi va trimite
manuscrisul romanului Ostinato în Occident, unde acesta apare în traducere germană în 1971,
la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt. Drept urmare, România îşi retrage delegaţia
oficială şi cazul ia proporţii internaţionale. În 1977, Paul Goma redactează o scrisoare
rechizitoriu adresată lui Nicolae Ceauşescu, document pe care îl vor mai semna, din păcate,
doar Ion Vianu şi Ion Negoiţescu. Arestat, scriitorul va fi apoi obligat, în acelaşi an, să se
expatrieze. În Franţa va desfăşura o impresionantă activitate anticomunistă prin articole,
scrisori deschise, numeroase interviuri, fragmente de proză difuzate la postul Radio Europa
Liberă, unde a fost sprijinit de scriitorii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, realizatorii unor
emisiuni de o extraordinară audienţă, care au devenit periculoase pentru stabilitatea regimului.
Paul Goma (ca şi alţi redactori ai postului, între care şi Monica Lovinescu) a fost de mai multe
ori ţinta unor atentate puse la cale de agenţi ai Securităţii.
Pentru a-i îndepărta cu orice preţ - în plan politic - de bătălia contemporană în jurul
libertăţii şi - în plan artistic - de realismul revelator şi de orice altă modalitate aptă să fisureze
şi mai adânc fundamentele regimului şi aşa fisurat şi bolnav, aparatul propagandistic a impus,
cu severitate şi obstinaţie, tuturor editurilor, ziarelor, radioteleviziunii, cenaclurilor judeţene şi
orăşeneşti obligaţia promovării poeziei patriotice, în care autorităţile includeau şi tema slăvirii
conducătorului. Pe măsură ce totul se degrada în jur şi România era părăsită ca un meleag
unde bântuie ciuma, tonul solicitărilor devenea mai ameninţător.
Era vorba, de această dată, de o temă propagandistică de rutină (similară celei
închinate luptei pentru pace sau partidului), aptă să consume energiile, să dea speranţă şi un
soi de nimb grafomanilor, neruşinaţilor, impostorilor şi rataţilor. Trebuia pur şi simplu cântată
patria, înţeleasă într-un sens abstract şi ideal, pentru a nu fi tulburată cumva conştiinţa
creatorilor. Citite astăzi, asemenea texte ne uimesc prin viteza cu care autorii lor intuiesc
simbolurile şi situaţiile poetice favorabile, găsesc tonul şi gesticulaţia adecvată şi îşi păstrează
până la capăt ţinuta lor impecabilă. Se răscumpără, astfel, ceva din nimicnicia faptei, nu însă
şi semnificaţia ei criminală: un atentat reuşit asupra mitului patriei, cu prelungirea agoniei
acestuia şi fisurarea, prin rezonanţă, a tuturor celorlalte mituri care asigură stabilitatea fiinţei
naţionale: credinţa, onoarea, demnitatea.
Pentru ca mitul patriei primejduite să continue să iradieze conştiinţele, să-şi
prelungească puterea de înrâurire şi de coagulare după ce excesele au devenit obositoare şi
criza regimului evidentă, puterea a mizat pe ştirile teribile lansate din vreme în vreme, făcând
apel la intoxicare, la alarme inutile şi perpetue. De la un punct anume, nici acestea nu vor mai
avea efect. Sufocată sub maldărul de clişee, căzută, la sfârşitul anilor 1970, la nivelul jalnic de
exigenţă, de deziderat propagandistic (susţinut administrativ cu ajutorul eternelor, mereu

eficacelor pârghii editoriale), tema patriei va cunoaşte câteva tentative de reanimare. Una
dintre acestea a reprezentat-o festivalul naţional Cântarea României, în cadrul căruia grupuri
bine alcătuite de scriitori făceau deplasări şi-şi citeau creaţiile în mijlocul "oamenilor muncii".
Iniţiat de o conducere politică din ce în ce mai antipatizată, acest "festival naţional" a
legalizat, în fond, decesul fervorii patriotice şi a lăsat o lespede nemeritat de grea peste
această temă poetică, făcând-o să-şi piardă atributul de subiect liric. Motivul real al înfiinţării
festivalului a fost promovarea artiştilor "populari" şi înlocuirea artei culte cu arta populară,
singura care, în viziunea conducătorului, ar fi trebuit sprijinită.
Cel ce se substituise partidului şi se identificase cu ţara aceea jinduită, binecuvântată,
demnă de toate superlativele imaginabile, şi-a găsit un instrument excepţional de fortificare a
puterii în persoana lui Adrian Păunescu, poet relativ tânăr, de un talent incontestabil şi care, la
prima vedere, nu se număra printre cei uşor de manevrat. Pentru că şi-a dorit ca poezia lui să
mişte sufletele şi să agite mulţimile, acest poet a recurs, cu sau fără ştiinţă, la o bună parte din
vicleniile stilistice ale poeziei agitatorice a primilor ani de comunism. El a apelat constant la
fondul primitiv emoţional al cititorilor, la şantajul sentimental, la setul infailibil de trucuri
lacrimogene, ferindu-se însă să dea poeziei sensul negator şi înverşunarea anilor 1950. Adrian
Păunescu a reuşit - cu argumente pe care le bănuim - să obţină aprobarea clanului Ceauşescu
pentru ca cenaclul revistei "Flacăra" să se transforme într-o manifestare grandioasă şi, mai
apoi, într-un spectacol itinerant (televizat), cu zeci de recitatori, interpreţi, cântăreţi,
mişcându-se, toţi, fără şovăire, la comandă, ca vrăjiţi de bagheta lui magică. La rândul lor,
tinerii spectatori cărora li se adresa - în săli, în pieţe sau pe stadioane - intrau într-un soi de
bizară frenezie. Li se părea că, faţă de atmosfera sumbră în care erau obişnuiţi să trăiască,
participă la un eveniment epocal, la un moment astral.
Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui
ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes.
Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că
datorează Conducătorului suprem - care vorbeşte prin gura lui - supunere şi iubire, căci
numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi
stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu.
Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a
prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi
întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu - un
nume pe buzele tuturor - a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să
înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute.
A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să
fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă
propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor
explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se
poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra - la insistenţa unor membri ai clanului care au
profitat de moartea unor tineri în timpul "reprezentaţiei" - a fost cea mai mare eroare tactică a
Secţiei de Propagandă a partidului.
Spre sfârşitul anilor 1980, se constată intrarea în rutină a tuturor temelor mai vechi şi
mai noi ale propagandei. Descumpănite, secţiile specializate ale CC al PCR au decis,
renunţând la intenţia unui efect, să recurgă la topirea tuturor "creaţiilor" dedicate partidului,
omului nou, cuceririlor revoluţionare, eroului comunist, României socialiste, în una singură,
cea apoteotică, închinată Cârmaciului, Eroului, "Mântuitorului".
Intelectualităţii noastre - care nu se mai afla, ca în anii 1950, sub teroarea cizmei
sovietice şi care se mai afla încă în Europa - îi era mai greu să înghită, ostenită cum era de
lipsuri şi umilinţe, un asemenea calup tematic unsuros. Procedeele atragerii şi compromiterii

trebuiau diversificate pervers. Şi era nevoie de mai multă imaginaţie acum: nu te mai puteai
bizui exclusiv pe argumentul spaimei.
Nu au întârziat să apară fenomenele de intoleranţă şi agresivitate şi chiar de
prozelitism, prin viol moral. Volumele de "Omagii" şi antologiile festive, alcătuite de către
echipele de specialişti ale editurilor - prin rugăminţi, telefoane insistente, ademeniri, oferte de
publicare şi, spre sfârşit, prin ameninţări şi şantaj -, oferă in vitro un spectacol al sodomizării
de care nu erau scutiţi nici cei reprezentând minorităţile, nici cei ce greşiseră o singură dată,
undeva în tinereţe, nici cei încă speriaţi de puşcăriile din care ieşiseră nu tocmai de mult, nici
venerabilii literaţi, în care frica creştea o dată cu frica de moarte.
Dată fiind desăvârşita supraveghere a populaţiei şi statu-quo-ul politic internaţional
(consfinţit la Helsinki şi bazat pe echilibrul forţelor nucleare), nimeni nu ar fi putut să prevadă
atunci, în anii 1980, grabnica prăbuşire a regimului Ceauşescu şi a comunismului. În ultimul
deceniu al naţional-comunismului ceauşist, s-a publicat un număr neverosimil de texte
închinate conducătorului (şi, de la un moment dat, şi soţiei lui). Le simţim şi acum, după un
deceniu, duhoarea. Interesant este, însă, că şi această temă - exersată uneori ingenios - s-a
dovedit, din punctul de vedere al puterii, contraproductivă, întrucât nu a izbutit să creeze
altceva decât greaţă, greaţa profundă care apropie sfârşitul.
De când Nicolae Ceauşescu a declanşat contraofensiva pentru a recâştiga supremaţia
ideologică, de când, înăsprind cenzura, chiar în forme insidioase, a decretat reîndoctrinarea şi
bulversarea continuă a ierarhiilor politice şi intelectuale, scriitorii au găsit noi subterfugii
pentru a se manifesta ca scriitori, au născocit formule stilistice defensive şi căi specifice de
comunicare, în limbaj esopic, a nemulţumirii.
Trecutul realist-socialist continua să fie o amintire stingheritoare, penibilă, impulsul
spre normal al literaturii - de nestăvilit. Mişcarea ei inerţială spre idealul artistic, nu spre cel
ideologic, putea fi doar moderată prin cenzură sau întrucâtva modelată prin provocări şi
diversiuni. Nemaigăsind executanţi frenetici, neînduplecaţi, printre criticii de prestigiu, nici
măcar printre cei folosiţi în "operaţiile speciale" din anii '50, minirevoluţia culturală
dâmboviţeană s-a împotmolit curând în compromisuri, îmbogăţind, încet-încet, inventarul
speciilor bizare, de supravieţuire în regim de presiune.