Articol: Etapa destalinizării formale (1953-1964)

După moartea lui Stalin, conducerea PMR, în frunte cu Gheorghiu-Dej, joacă abil
spectacolul destalinizării, continuând, cu mici retuşuri, o politică stalinistă fără Stalin.
Dezgheţul inaugurat de Hruşciov (cu stilul său nou, populist, de conducere) va fi totuşi
practicat şi la noi, dar cu precădere în zona cultural-artistică, unde se putea scoate un ce profit
propagandistic printre intelectualii români, fericiţi şi cu puţinul pe care îl primesc.
Decizia de a diminua penuria alimentară, de a desfiinţa cartelele, decretul de graţiere,
din 1955, pe motive umanitare, a unor condamnaţi pentru delicte politice minore, modificările
infinitezimale din viziunea oficială asupra creaţiei artistice şi a circulaţiei valorilor (inclusiv
cele naţionale) au darul să sugereze un început de relaxare. O anume destindere în relaţiile
internaţionale dă prilejul reînnodării schimburilor culturale: apar câteva studii de literatură
universală, se traduc autori clasici, se tolerează apariţia unor cărţi cu puţin înainte de needitat.
A început o cursă (ce se va dovedi foarte lungă şi foarte grea) a reomologărilor
succesive de scriitori şi de cărţi. "Valorificarea moştenirii literare" devine o temă a
agitpropului dejist, conştient acum de stabilitatea regimului pe care îl susţine, dar şi de
necesitatea legitimării lui în ochii unei populaţii văduvite de valori şi care îşi reprimase prea
mult timp instinctul patriotic. Din corectarea unor erori grave pe care tot el le comisese,
partidul şi-a făcut, cu timpul, un titlu de glorie, deşi aceste "cedări", aceste semne de
destindere erau secondate de replicile răspicate găzduite de Scânteia. În ele se atrăgea
constant atenţia asupra pericolului extinderii iresponsabile a "valorificărilor".
Radierea din manuale, indexarea şi epurarea din biblioteci, pe parcursul a cinci ani, a
operelor esenţiale ale literaturii române vor fi urmate de o denaturare deliberată a
semnificaţiei de ansamblu. Dacă poziţia ideologică a scriitorului în epoca lui se arată a fi
neconformă cu viziunea marxistă asupra lumii, ea este trecută cu vederea sau pur şi simplu
abolită prin suprimarea editorială a textelor sau a fragmentelor susceptibile a fi incriminate6.
Partea "pozitivă" a operei va fi dilatată şi elogiată fără jenă. Se va pune în lumină, insistent,
valoarea artistică excepţională, care, în situaţia specială a unui "reacţionar" notoriu, devine o
formulă salvatoare. Răstălmăcite, înseşi textele clasicilor marxism-leninismului pot oferi
argumente curajului.
Operele scriitorilor vor fi, la rândul lor, înghesuite în grila marxistă şi forţate să
rezoneze corect ideologic, chiar dacă iniţiativa frizează ridicolul. Şi, astfel, se transformă în
obişnuinţă hăcuirea textelor, excizarea părţilor "negative", detaşarea lor de carcasă, deplina
ignorare a organicităţii şi unicităţii operei. Specia criticii valorizatoare - care lua astfel naştere
- şi-a alcătuit un set de trucuri şi de procedee de prelucrare, actualizare şi recuperare a
operelor trecutului în scopul configurării unei tradiţii progresiste legitimatoare.
A contraface, a deforma, a falsifica sensul unui destin artistic şi semnificaţia unei
opere au devenit operaţiuni convenabile în numele "răului-mai-mic". În anii aceia, s-a pierdut
capacitatea de reacţie la gândul că cineva poate maltrata fiinţa operei, că poate pătrunde brutal
în intimitatea ei, că poate dispune de ea cum doreşte. Slăbiciunile spiritului critic românesc,
sesizabile şi după 1964, se datorează şi practicării acestor procedee de "valorificare a
moştenirii literare" puse la punct de partid. Nefiind lăsate în seama oricui, "reconsiderările"
au consolidat şi categoria criticului privilegiat.
Caracterul demagogic şi strict tactic7 al măsurilor de liberalizare este trădat de
intervenţiile violente şi de atacurile perfide, în cel mai pur stil stalinist, orchestrate - şi nu de
puţine ori - de forurile culturale şi de "activiştii de pe frontul literaturii", vizând esenţa însăşi
a procesului relaxării. Liberalizarea este dificil de suportat de conducătorii sovietici şi de
generaţia activiştilor stalinişti de peste tot. Se reactivează, la răstimpuri, principiul leninist al
literaturii ca parte a activităţii de partid, se "înfierează" pierderea prudenţei, a vigilenţei
revoluţionare, abandonarea luptei.
Dej nu cedează ispitelor liberaliste şi, menţinând starea de alertă şi de mobilizare,
găseşte că e momentul să verifice devotamentul pentru cauză al intelectualilor comunişti.
Evenimentele (răscoala muncitorilor din Berlinul de Est din 1953, Revoluţia anticomunistă de
la Budapesta din 1956) îi vor confirma "intuiţiile" şi îi vor fortifica prestigiul de veritabil şi
intransigent revoluţionar în ochii "şoimilor" de la Moscova. După 1956, se revenea discret la
ideea că dictatura proletariatului - singura care contează - nu se poate susţine printr-o politică
de concesii şi că destinderea şi coexistenţa paşnică trebuie folosite doar ca momeală şi
diversiune.
La câteva lucruri însă nu s-a putut renunţa, iar în intervalul 1953-1957 au apărut
nuanţe în interpretarea actului artistic şi un nou mod de abordare a problemei contradicţiilor.
Simultan cu lupta împotriva revizionismului şi liberalismului, se păstrează, în bună măsură, şi
tendinţele antidogmatice. Argumentele teoretice vin tot de la Moscova, unde se vorbeşte, de la
un moment dat, de "diversitate în unitate" şi unde încep să fie admise ca posibile, în condiţii
specifice, contradicţiile interne, întrucât lumea însăşi, dialectic vorbind, e o unitate de termeni
contradictorii.

6 Eugen Negrici, Marele pogrom al cărţii româneşti, în loc. cit., p. 29.
7 Idem, Literatura română sub comunism, p. 95.

Venise vremea contradicţiilor neantagoniste care puteau fi exploatate de literaţi.
Literatura aservită se va strădui să găsească un echilibru între contradicţiile socialismului şi
unitatea de nezdruncinat din jurul partidului unic, să creeze personaje mai complexe şi să
releve disputele, fireşti şi acceptabile acum, între indivizi, între individ şi colectivitate,
tensiuni care nu fisurează puterea, ci, dimpotrivă, contribuie indirect la consolidarea ei.
După mult timp, intelectuali de oarecare prestigiu, educaţi de societatea burgheză, vor
fi antrenaţi în procesul culturii, fiind încadraţi şi titularizaţi (cu anumite rezerve şi condiţii
subînţelese) pe posturi modeste. Dacă sunt scriitori, fie primesc misiunea de a se delimita de
trecut (obscurantist, idealist, generator de inegalitate şi durere), criticându-l în operele lor, fie
sunt stimulaţi să preamărească noile realităţi.
Formal şi diversionist, tinerele talente sunt sfătuite să aibă curajul să se lepede de
închistarea stalinistă şi de dogmatism şi să devină "purtători ai noului", modernizând literatura
prin forţa individualităţii lor creatoare. Desfiinţată în 1955, ridicola "Şcoală de literatură
Mihail Eminescu" a avut totuşi darul de a încuraja disputele şi spiritul noncomformist printre
veleitarii selectaţi cu grijă şi desemnaţi mai târziu să conducă reviste şi să anime viaţa literară.
Desigur, în limitele binecunoscute ale "necesităţii înţelese". De fapt, tineretul "crescut" de
partid şi care ar fi trebuit să reprezinte în literatură elanul revoluţionar devine o adevărată
problemă pentru regim.
Conflictul cu vârstnicii stalinişti şi chiar cu spiritul conservator în general ia amploare
la Congresul din iunie 1956 al Uniunii Scriitorilor, unde grupările literare îşi dispută
întâietatea şi unde se proclamă eradicarea dogmatismului, "duşman înrăit al literaturii noi"
(Ov.S. Crohmălniceanu). La acest congres, care a reprezentat momentul de vârf al
"liberalizării" poststaliniste, se părea că excesele criticii dogmatice şi, în genere, orice formă
de dogmatism literar vor deveni exemple de "practici ale trecutului".
Nu vor trece însă decât câteva luni până când se va dovedi că agitaţia scriitorilor în
jurul libertăţii de creaţie şi polemicile ce păreau fertile n-au fost decât un spectacol şi o formă
reuşită de manipulare. Se poate spune astăzi că am avut de-a face, după 1953, cu o
dedogmatizare inconsecventă şi perfidă.
După o regulă verificată în timp în toate regimurile totalitare, erorile pe care partidul la
putere le-a comis într-o etapă istorică sunt puse pe seama unor grupuri "deviaţioniste" şi a
unor conducători deja dispăruţi sau detronaţi de curând. Niciodată partidului însuşi şi
fundamentelor lui doctrinare. Dimpotrivă, tot partidul este cel care "sesizează la vreme
primejdia" şi nimeni din afara lui nu-şi poate permite să aibă iniţiativa incriminării. Pentru
dogmatismul, didacticismul şi schematismul impus literaturii chiar de propaganda de partid în
etapa stalinismului integral s-au găsit câţiva ţapi ispăşitori şi s-a lansat teza că Dej intuise de
mult consecinţele şi prevăzuse măsuri.
La Congresul Scriitorilor din 1956 s-a arătat că înlăturarea erorilor dogmatismului din
literatură (care a fost, propagandistic vorbind, contraproductiv) se datorează clarviziunii
conducerii lui Dej şi s-a sugerat că acesta a putut-o face după ce grupul fracţionist şi stalinist
Ana Pauker - Vasile Luca - Teohari Georgescu a fost lichidat. Abilitatea stalinistului Dej
merge până acolo încât stângismul perioadei dogmatice este pus în cârca deviatorilor de
dreapta.
Înnoirea e favorizată, dar tolerată doar până la un punct şi cuvântul de ordine este
prudenţa (care va şi da naştere unor hibrizi literari). Noua "libertate" nu te scuteşte de
responsabilitatea politică şi de atitudinea partinică. Spiritele prea încinse sunt răcorite prin
veşnicele articole de fond din "Scânteia" şi "Gazeta literară", care disociază lucrurile şi impun
un soi de libertate măruntă, perpetuu vigilentă, un antidogmatism dogmatic şi pervers.
Şi, ca o culme a cinismului de partid (învăţat la şcoala lui Stalin), scriitori înşişi,
torturaţi atâta timp să scrie după o schemă dată, sunt puşi acum să recunoască faptul că sunt
răspunzători de acceptarea dogmei. Partidul îi constrânge să admită că politica lui în domeniul

culturii n-a fost corect înţeleasă şi nici pusă adecvat în practică. Ea este şi va fi mereu justă şi
capabilă, prin flexibilitatea genialei doctrine marxist-leniniste, să se desolidarizeze de unele
"practici ale trecutului". Numai respectarea neabătută a "liniei" partidului te poate feri de
clişeismul literaturii de reţetă. Dar şi de obiectivismul critic, care, ca reminiscenţă liberal-
burgheză, te târăşte în mlaştina negativismului.
Şi ce se putea obţine cu o astfel de politică a paşilor împiedicaţi, guvernată de
sentimentul prezenţei deasupra capului a unei ghilotine ideologice gata oricând şi pe
neaşteptate să cadă neiertător? Ca acţiune controlată de partid, dedogmatizarea va rămâne
fluctuantă până târziu şi va fi asociată luptei dintre vechi şi nou (devenite repede o temă
oficială şi preţuită a ideologiei literare).
Ceea ce este clar e faptul că literatura română de după 1953 se desprinde lent de
schematism, adică de esenţa realismului socialist. Momentele de confuzie sunt înmulţite de
confuziile din planul teoriei literare. Şi cum orice iniţiativa propriu-zis literară trebuia
precedată de un argument ideologico-estetic şi de nuanţare doctrinară acreditată la Moscova,
toate modificările de viziune de acolo, însăşi distorsionarea unor categorii estetice (bine
definite în teoria literaturii, dar puse acum să cauţioneze schimbările de optică) nu rămân fără
urmări. Totul e în literatura epocii pervertire şi hibridare, pentru că tot astfel e însăşi ideologia
literară care o străjuieşte.
În sfârşit, după îndelungi bâlbâieli, s-a trecut oficial de la dogma jdanovistă a unei
unice forme corespunzătoare unicului conţinut politic valabil la formula îmbunătăţită a
conţinutului unic exprimat în forme variate. A început să se vorbească apoi nu numai de
forme diverse, ci şi de stiluri, maniere specifice, individualităţi creatoare, în cadrul însă bine
definit al unei unice metode: cea realist-socialistă.
După 1953, aşadar, câmpul ideologiei literare e răvăşit de discuţii interminabile, de
opţiuni şi reproşuri precaute, de hotărâri confuze şi contradictorii, de folosirea, voită sau nu, a
unor termeni imprecişi (deci buni la orice), care fac ca progresul teoretic spre recunoaşterea
specificităţii actului de creaţie să fie minim. Privită retrospectiv şi cu un oarecare efort de
înţelegere, etapa aceasta, care ar fi trebuit să fie una a dedogmatizării viguroase, ne apare ca o
disperată şi doar în mică parte reuşită încercare de ieşire din negura spaimelor staliniste, de
şubrezire a obezilor ideologice şi de slăbire a regulilor de fier impuse imediat după 1948.
S-a amânat momentul proclamării dreptului la literatură ca literatură şi s-a plăsmuit o
proză hibridă în serviciul regimului, în care interesantă e doar proporţia pervertirii.
În intervalul 1953-1957 au avut loc, totuşi, câteva schimbări în relaţiile partidului cu
scriitorii, care au adus la câştigarea unui culoar profitabil pentru literatură.
Pe la jumătatea primului deceniu comunist şi mai precis în perioada aparentului
dezgheţ poststalinist, cenzura a permis editarea unor cărţi importante scutite, într-o măsură
mai mare sau mai mică, de balastul doctrinar obişnuit: Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu,
Toate pânzele sus! (1954) de Radu Tudoran, Moromeţii (1955) de Marin Preda, Străinul
(1955) de Titus Popovici, Cronică de familie (1957), Groapa (1957) de Eugen Barbu, Ion
Sântu (1957) de I.M. Sadoveanu, Un om între oameni (1955-1958) de Camil Petrescu.
Regimul democrat-popular era în căutarea unor acte legitimatoare, iar, după moartea
lui Stalin, avea nevoie - măcar pentru ochii atenţi ai Kremlinului - de dovezile, în planul
vizibil al culturii, ale iniţierii unui proces de dedogmatizare şi înnoire. Ele puteau fi furnizate
fie de scriitorii cu un prestigiu incontestabil (de felul supravieţuitorilor Camil Petrescu, Mihail
Sadoveanu, G. Călinescu), fie de tinerii de talent care dăduseră, într-o măsură convingătoare,
probele fidelităţii faţă de noua putere.
Scriitorii au descoperit că Puterea - ce părea fioroasă şi monolitică - deschide undeva
o supapă şi admite o zonă a tranzacţiilor, prin care, cu anume precauţii, se putea câştiga ceva
teren în favoarea literaturii. Atunci s-au deprins primele reguli ale jocului (ca să ne exprimăm

ca atare) cu cenzura-mamă care a fixat limitele "zbenguielii" scriitoriceşti şi numărul fix al
tabuurilor.
Şi cea dintâi regulă învăţată de prozatori a fost aceea că de sub presiunea forţelor de
supraveghere ies, întrucâtva, doar subiectele care nu implică cerinţe partinice de moment. Şi
dacă prezentul era confiscat de aparatul de propagandă şi nu ar fi putut fi niciodată descris în
spiritul adevărului total şi neconcesiv - cel care condiţionează veritabila mare literatură -,
atunci el trebuia evitat. Rămân de abordat subiecte de aproape orice natură, dar din trecut (mai
apropiat - burghezo-moşieresc - sau mai îndepărtat) sau din alte zone geografice (din afara
lagărului socialist).
Se cuveneau evitate temele majore - puternic ideologizate - şi, ca locuri de
desfăşurare a acţiunii, unităţile socialiste cu activitate productivă, unde sălăşluia avangarda
clasei muncitoare şi apăreau conflicte de tip socialist, întrucât totul aici rămâne sub canonul
strict al viziunii partinice. În raport cu temele fierbinţi marcate politic, acestea erau minore şi,
abordate astfel, ofereau oportunitatea unui evazionism sui-generis.
Esenţial era însă că, pentru prima oară în istoria regimului democrat-popular, nu se
mai indica autorilor de texte ce să scrie şi cum să scrie. Ce s-a tipărit în acest răstimp favorabil
(întrerupt, după 1957, de o resurecţie a dogmatismului care a provocat tulburare şi a pretins
eforturi de readaptare) nu depăşea, sub raportul expresiei, nivelul mediu al prozei realiste
interbelice. Ceva din structura de profunzime a acestor cărţi trăda dorinţa de replică la sărăcia
substanţei umane şi la falsificarea ei de către prozele servite propagandei.
Revoluţia din Ungaria şi schimbarea contextului politic au avut drept consecinţă
resurecţia dogmatismului în cultura română. Partidul a dat semnalul reluării războiului
împotriva rămăşiţelor claselor exploatatoare a intelectualilor care elogiază revoluţia din
Ungaria, modul de viaţă şi cultura occidentală. Un nou val de arestări şi de procese politice a
răspândit spaima în lumea intelectualităţii române, care descoperea că teroarea politică este
imanentă regimului şi nu a dispărut odată cu ieşirea din istorie a lui Stalin.
Intelectuali de prestigiu au căzut victime valului de arestări de la 1958-1959, acuzaţi
de uneltire împotriva ordinii sociale. Unii îşi pierd, pentru o vreme, dreptul de semnătură, alţii
chiar libertatea. În 1958 sunt arestaţi sub acuzaţia de uneltire împotriva regimului un număr de
intelectuali care vor fi judecaţi şi condamnaţi în 1960 (lotul Constantin Noica-Dinu Pillat, din
care făceau parte, printer alţii Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu,
Marieta Sadova).8 În 1959, sub îndrumarea lui Leonte Răutu şi Florian Dănălache, sunt supuşi
unei infame şedinţe de "demascare" intelectuali de vârf şi artişti precum: sculptorul Miliţa
Petraşcu, compozitorul Mihail Andricu, criticul de artă Jacques Costin, doctorul Marius Nasta
ş.a. "Vina" lor consta în faptul că ascultaseră Europa Liberă şi comentaseră între ei aberaţiile
politicii PMR. Tot Dănălache a condus la 12 martie 1959 şedinţa de demascare a profesorului
D. M. Pippidi de la Facultatea de Istorie, episod din aceeaşi serie de acte de intimidare. Ele au
avut loc şi în provincie, de pildă la Craiova, unde s-a organizat umilirea în public a altor
"foşti": magistraţi, avocaţi, moşieri etc. Scopul acestor înscenări dirijate de Leonte Răutu era
intimidarea întregii intelectualităţi române.
Direcţia Generală a Presei şi a Tipăriturilor devine de o vigilenţă morbidă,
comparabilă cu aceea din primii ani comunişti, excizând din textele unor clasici (precum
Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Şt. O. Iosif) orice referire la relaţiile noastre cu vecinul
de la Răsărit. Rezultă dintr-o analiză a DGPT că, în 1959, erau socotite indezirabile: 1)
"denigrarea realităţilor noastre economico-sociale"; 2) "manifestările de naţionalism"; 3)
"tendinţele obiectiviste"; 4) "încercările de propagare a misticismului"; 5) "diverse greşeli
politice".

8 Vezi pentru detalii Stelian Tănase, Anatomia mistificării. Procesul Noica-Pillat, Bucureşti, Editura Humanitas,
1997.

Continuă energic şi bruiajul posturilor de radio occidentale care emiteau în limba
română.
Ca de fiecare dată când partidul "îşi ascute vigilenţa revoluţionară", se expediază
bibliotecilor din ţară noi instrucţiuni privind fondurile publice de cărţi. Acestea urmau să se
organizeze în fonduri "uzuale", "documentare" şi "speciale" (un cuvânt neutru care e destinat
să înlocuiască mai vechea "Bibliotecă interzisă" cuprinzând "materiale cu caracter duşmănos,
fascist, antidemocratic, anticomunist, ostil păcii între popoare").
"Munca politico-ideologică în rândurile intelectualităţii" este intensificată prin toate
mijloacele pe care le controla atent şi eficace conducerea de partid. La al IIi-lea Congres al
său (din vara anului 1960), PMR îşi reîntăreşte hotărârea de a îndruma "întreaga activitate
ideologică, ştiinţifică, culturală şi literar-artistică, pentru ca aceasta să slujească interesele
supreme ale poporului, cauzei construcţiei socialiste"9.
Culoarul câştigat, prin respectarea unui număr fix de tabuuri, de câţiva dintre scriitorii
noştri în perioada destalinizării diversioniste de după 1953 a fost blocat de autorităţi. A trebuit
să se scurgă un număr de ani după Revoluţia din Ungaria şi să se obţină retragerea diviziilor
sovietice de pe teritoriul naţional pentru ca, încet, cu precauţii şi cu concesii de ambele părţi,
să se redeschidă accesul la o literatură cât de cât acceptabilă ca literatură.
Ne apare din ce în ce mai limpede faptul că ceea ce s-a petrecut între 1953-1957 a
avut caracterul unei paranteze istorice. Din raţiune tactice (raţiuni pe care mulţi dintre
staliniştii partidului le vor pune pe seama unei slăbiciuni de moment şi a unei erori
ideologice), s-a făcut concesia acceptării unor cărţi ce păreau concepute cu mulţi ani înainte
de 1948. O dată închisă paranteza, bătălia literaturii cu cenzura a fost reluată de la cota anului
1953, numai că de acum exista un precedent.
Consecinţe importante pentru literatură are reintroducerea - treptată, cu infinite
precauţii (prefeţe prevenitoare, texte "croşetate", opere "alese", adică selecţii orientate
partinic) - în circuitul editorial atât a clasicilor români şi străini, cât şi a unora dintre scriitorii
importanţi care reuşiseră să supravieţuiască terorii primilor ani comunişti.
Prevalându-se de monopolul editării şi având în subordine detaşamentul din ce în ce
mai bine şcolit (şi reciclat din vreme în vreme) al redactorilor de carte, secţiile propagandei de
partid practicau faţă de pocăiţi, de reeducaţi, de reveniţii în literatură şi mai ales faţă de tinerii
debutanţi o politică mai subtilă, în care se combinau "sugestia prietenească" şi indicarea clară
a zonelor tabu.
Propaganda acceptase formula lui "Dă-ne şi nouă ceva şi vezi-ţi de treabă". O
deplasare notabilă de accent s-a petrecut atunci în conştiinţa artistică şi în orizontul de
aşteptări al scriitorilor tineri, în mentalitatea cenzorilor, a criticilor literari şi chiar a unora
dintre conducătorii politici treziţi pe jumătate din coşmarul stalinist. La sfârşitul ultimului
deceniu roşu, scriitorii învăţaseră să se lase folosiţi de angrenajul propagandistic fără să mai
facă acele concesii oribile (tematice şi stilistice) din anii de început ai regimului, când,
respectând şabloanele, trebuiau să ridice osanale ocupantului sovietic, să mintă "partinic" cu
neruşinare, să renege şi să batjocorească trecutul şi istoria naţională.
De altfel, pe lista de preferinţe a Secţiei de Propagandă a partidului se împuţinaseră
sau dispăruseră, discret, temele prosovietice, cele antiimperiale, ca şi cele care incitau la ură
de clasă. Nu se mai impunea cu violenţă şi severitate scrierea după reţetar, dar se deschideau,
în continuare, toate uşile poeţilor care cântau izbânzile revoluţionare, şantierele de construcţii,
munca avântată, priveliştile României socialiste. Graţie trecutului lor de executanţi siniştri şi
nemiloşi, unii din criticii înregimentaţi şi care puseseră umărul la demolarea culturii române
îşi puteau permite să fie mai puţin ortodocşi.
De menţionat că există o categorie sui-generis de privilegiaţi de etapă (Eugen
Jebeleanu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Tiberiu Utan, Corneliu Sturzu etc care s-au simţit,

9 "Contemporanul", nr. 27 (716), 1 iulie 1960, p. 1

apoi, frustraţi de cariera rapidă şi spectaculoasă a reprezentanţilor generaţiei '60. De
ostilitatea lor abia reţinută au profitat organele puterii, care au mizat întotdeauna pe acest soi
de invidie artistică. După nefastul an 1971, ele au făcut din mulţi dintre ei instrumentele
reîndoctrinării ideologice iniţiate de Nicolae Ceauşescu.
Aşadar, dacă în primii ani ai regimului pentru autorităţile comuniste nu trebuia să
existe decât agitatorul-poet, la începutul anilor 1960 ele ar fi dorit ca poetul să fie şi agitator.
Ca un semn al schimbării ce era pe cale să se producă în plan politic, din 1963,
Uniunea Scriitorilor din România (fondată în martie 1949 ca instrument stalinist de control al
vieţii literare) a reînfiinţat instituţia premiilor literare. Această instituţie o înlocuia pe aceea a
Premiilor de Stat, de care au beneficiat, în deceniul abia scurs, poeţi ca A. Toma, Dan Deşliu,
Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu ori Marcel Breslaşu. Premiul Uniunii Scriitorilor a fost
acordat, în 1963, volumului Aventuri lirice semnat de Geo Dumitrescu, după o tăcere de 17
ani.
În general vorbind, în epocă, înviorarea unui aer stătut a fost luată drept înnoire.
Încercările fragile de poezie reprezentau, ca şi proza dezideologizată, diversiunea sugerării
normalităţii, proba potenţelor înnoitoare ale literaturii socialiste care, iată, este viabilă.
Era vremea concesiilor tactice şi propaganda însăşi primise misiunea demonstrării
posibilităţilor reformatoare ale puterii de la Bucureşti. Reeditarea timidă - chiar aşa trunchiată
şi presărată de croşete, cum era - a literaturii clasicilor, readucerea în conştiinţa publică, când
discretă, când vizibilă, a scriitorilor marginalizaţi (cazul Blaga) sau aflaţi pe vechile liste
negre ale anilor 1950, atenuarea exceselor ideologice şi a atitudinii iritant antiromâneşti a
istoriografiei rolleriste a aceloraşi ani 1950, traducerile din ce în ce mai numeroase (şi nu
numai din literatura rusă şi sovietică) erau şi ele semne ce păreau să anunţe şi să confirme o
îmblânzire a regimului.
Oricare au fost consecinţele ulterioare ale acestor mici concesii, toate au fost iniţial
argumentele propagandistice, vicleniile tactice ale unei conduceri politice staliniste,
înfricoşate de a fi înlocuite prin voia teribilă a Marelui Frate.