Articol: Discriminarea politică şi socială în învăţământ

În România, o trăsătură caracteristică a politicii regimului comunist atât faţă de corpul
didactic, de toate gradele, cât şi faţă de populaţia, de toate vârstele, supusă procesului
educaţiei, a fost, de la început până la mijlocul anilor 1960, aplicarea unei draconice selecţii
pe criterii politice şi sociale. Într-o oarecare măsură, au existat precedente. În 1938, ca reacţie
faţă de mişcările subversive, autorităţile de stat au interzis studenţilor orice activitate politică,
procedând la eliminarea din universităţi a unor tineri legionari şi comunişti. Din rândul
primilor, mulţi au fost arestaţi şi chiar executaţi (ca represalii după atentatul contra primului
ministru Armand Călinescu). Din acelaşi motiv, o serie de profesori au fost victime ale
represiunii. Dar în noiembrie 1940, o lege "pentru adaptarea învăţământului superior la
structura Statului Naţional Legionar" declanşează o nouă epurare pentru a-i înlătura pe acei
profesori care fuseseră ostili Mişcării. După înăbuşirea rebeliunii din 1941, reacţia
antilegionară a atins deopotrivă corpul didactic şi studenţimea, atrăgând alte destituiri şi
exmatriculări56.
La rândul său, Partidul Comunist a înţeles să utilizeze la maximum, din momentul
instalării sale la putere, pârghiile de care dispunea pentru a schimba compoziţia corpului
profesoral precum şi condiţiile de acces la educaţie. Încă din anii de tranziţie 1945-1947,
ofensiva vizează profesori şi studenţi. La sfârşitul acelei perioade, sub pretextul pensionării
sau al comprimării, peste 500 de cadre didactice din învăţământul superior îşi pierduseră
posturile. Restructurarea care a urmat, ca aplicare a reformei învăţământului din 1948, a
suprimat catedre şi instituţii de învăţământ, afectând în special domeniile sensibile ca
filosofia, filologia, dreptul şi istoria: la Bucureşti, 14 catedre la Facultatea de Litere, 13 la
Facultatea de Drept, suprimată Şcoala Superioară de Arhivistică etc. Aceeaşi a fost soarta
unor institute de cercetare (de pildă, Institutul de Istorie Universală şi cel de Studii şi
Cercetări Balcanice, suprimate în 1948 împreună cu revistele lor, de prestigiu internaţional57).
Ţinta acestor măsuri o formau, nu numai universitarii implicaţi în viaţa politică înainte
de 23 august 194458, ci liderii de opinie, personalităţile culturale din partea cărora nu se putea
aştepta ralierea la noul regim. Căci alţii, prin intimidare sau prin captarea bunăvoinţei, erau
neutralizaţi, fiind, unii, chiar atraşi prin acordarea unor poziţii academice, sau numai
menţinuţi la catedră, în situaţia de dispensatori ai unor cunoştinţe de strictă specialitate.
Este de reţinut faptul că înlocuirea vechiului personal didactic prin activişti politici nu
s-a făcut doar la nivel universitar. Au fost excluşi din învăţământ numeroşi profesori de liceu,
foarte bine pregătiţi59, pe când alţii au fost îndepărtaţi din şcolile urbane şi transferaţi în
mediul rural (10 000 de persoane repartizate la sate în 1949)60. "Majoritatea dintre aceste
cadre sunt elemente care în trecut şi-au manifestat în mod activ ataşamentul lor pentru
regimul burghezo-moşieresc", se spune într-un document din 1952. Raportul continuă astfel:
"Şi printre directorii de şcoli din Bucureşti sunt... destul de numeroşi fără de partid, complect
lipsiţi de combativitate revoluţionară"61. Drept care se propunea alcătuirea unei comisii de
verificare a cadrelor care să inspecteze şcolile elementare şi medii din capitală cu sarcina de a
înlătura "elementele duşmănoase". Acestea erau uşor de recunoscut. În primul rând, era vorba
de profesori şi învăţători cu o experienţă de 20-30 de ani, fiindcă ei "cu greu îşi pot restructura
cunoştinţele pe baza concepţiei marxist-leniniste şi sunt refractari folosirii metodelor
pedagogice sovietice". Într-adevăr, generaţia care se formase la sfârşitul războiului "de
întregire" avea în materie de patriotism o mentalitate total diferită de acceptarea servilă a
intruziunii staliniste. În al doilea rând, erau vizaţi proprietarii de apartamente spaţioase, după
cum reiese din concluzia acestui document de partid: "Elementele necorespunzătoare să fie
mai întâi mutate în provincie şi apoi eliberate din învăţământ, creând posibilitatea de a se
folosi locuinţele rămase libere pentru a aduce în Bucureşti cadre didactice cinstite şi cu

56 Maria Someşan, Universitate şi politică în deceniile 4-6 ale secolului XX. Episoade şi documente, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2004.
57 Denunţarea lor se făcea prin atacuri publice ca acela lansat de Leonte Răutu (Împotriva cosmopolitismului şi
obiectivismului burghez în ştiinţele sociale, în Lupta de clasă, nr. 4 din octombrie 1949).
58 Gheorghe I. Brătianu şi-a pledat cauza cu demnitate într-un Memoriu prezintat comisiunii de revizuire a
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1945. Istoricul avea să fie, din 1947 până în 1950, izolat în domiciliu
forţat, apoi închis la Sighet, unde va muri în 1953.
59 Un caz dintre multe: Constanţa Ungureanu, profesoară de istorie în Bucureşti, devine asistentă de radiologie
într-un cabinet medical particular.
60 Cristian Vasile, Educaţie şi ideologie în România, 1948-1953, în "Revista istorică", s. n., anul XV, nr. 5-6,
2004, p. 128.
61 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 16/1952, ff. 29-31.

rezultate bune în muncă". Chemarea din provincie era o recompensă pentru absolvenţii, de
origine ţărănească, ai şcolilor pedagogice, masa plebee de manevră a conducerii comuniste.
Căror elevi sau studenţi urmau să le predea aceşti profesori? O acţiune de control a
originii sociale a început din toamna anului 1949, când Ministerul Învăţământului a limitat
pătrunderea în şcolile medii şi a rezervat admiterea în învăţământul superior la categoriile
considerate "de origine sănătoasă". Indezirabilii cărora li se bloca accesul la învăţătură au fost
împărţiţi în trei grupuri.
Categoria I-a: fii de muncitori industriali sau agricoli, de ţărani colectivişti sau de
ţărani cu gospodării mici şi mijlocii, fii de militari, de ingineri sau tehnicieni, de funcţionari
sau pensionari, fii de meseriaşi şi cooperatori.
Categoria a II-a: fii de mici comercianţi sau liber profesionişti.
Categoria a III-a: fii de chiaburi, de comercianţi sau industriaşi, alături de care erau
enumeraţi fiii criminalilor de război, ai trădătorilor, spionilor, sabotorilor, celor fugiţi peste
graniţă etc.
Aşadar, în casele în care cineva era urmărit de justiţie sau pedepsit de ea, "păcatele"
părinţilor treceau şi asupra copiilor. În afară de aceste cazuri, funcţiona un criteriu social,
aparent pentru a rectifica inegalitatea produsă de fostele privilegii, în realitate pentru a răsplăti
adeziunea la noul regim şi a închide orice viitor în faţa celor pe care o tradiţie de familie îi
lega de trecut. Crima autorităţilor comuniste a fost de a condamna originea socială, exact aşa
cum fascismul condamnase originea etnică.
Ar mai fi de adăugat că nici pentru cei însărcinaţi să controleze compoziţia corpului
didactic conducerea de partid nu era mai tolerantă. Acelaşi Leonte Răutu, pe care l-am văzut
îndemnând la vigilenţă faţă de institutele de cercetare în care mai dăinuia o parte din elita
intelectuală dinainte de război, era preocupat de calitatea cadrelor de agitaţie şi propagandă,
între care se găseau "multe elemente ţărăneşti, mic-burgheze şi muncitori necalificaţi": el
recomanda înlocuirea lor pentru "întărirea frontului ideologic". Mai mult, Răutu cerea "să se
sfârşească cu liberalismul faţă de elementele duşmănoase, manifestări şovine, încălcări ale
moralei proletare şi faţă de manifestări ale rămăşiţelor credinţei religioase"62.
Pentru a remedia situaţia la nivelul instituţiilor de învăţământ superior, în 1953 erau
distribuiţi consilieri sovietici pe lângă rectorii de la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, precum
şi la unele catedre (mai cu seamă, la marxism-leninism, teoria statului şi dreptului şi istoria
URSS)63. Acestea erau, desigur, domenii care ţineau direct de doctrină şi de propagandă. Dar
toate domeniile erau politizate: această acţiune viguroasă n-a ocolit Conservatorul de artă
dramatică din Bucureşti, unde anul 1948 începuse cu destituirea unor profesori de
excepţională valoare ca Alice Voinescu şi Mihail Jora64.
Felul în care funcţiona sistemul, conform principiului luptei de clasă, nu este uşor de
reconstituit deoarece nu a existat o lege care să oprească intrarea în universităţi a celor cu
origine "nesănătoasă". Directiva cu privire la măsurile necesare pentru îmbunătăţirea
compoziţiei de clasă a elevilor şi studenţilor a fost aprobată de Biroul Politic la 4 august 1952,
dar a circulat confidenţial. De aceea, trebuie recurs la amintiri personale - de exemplu, o
asemenea declaraţie afirmă că nota la examenul de admitere se scădea automat cu un punct la
candidaţii proveniţi din categoria a II-a - şi la documente secrete. Astfel, există rapoarte cu
privire la aplicarea instrucţiunilor primite de şcolile de 7 ani, medii şi pedagogice. Unul dintre
ele, din 1953, furnizează informaţii precise şi statistici, după cum urmează: "au fost
îndepărtaţi din clasele VI-XI fiii elementelor duşmane statului democrat-popular, iar din

62 Ibidem.
63 Ibidem, dosar nr. 30/1953.
64 Alice Voinescu, Jurnal, ediţie îngrijită, tabel bibliografic şi note de Maria Ana Murnu, cu o prefaţă de
Alexandru Paleologu, Bucureşti, Editura Albatros, 1997.

şcolile pedagogice au fost scoşi şi fiii de chiaburi, industriaşi şi alţi exploatatori"65. Statul era
deci "democrat" şi "popular", dar cei contra cărora se îndrepta represiunea nici nu erau
consideraţi oameni, ci "elemente". Copiii din familii de categoria a III-a n-au putut, în anul
şcolar 1951/1952, pătrunde în clasa a VIII-a, doar celor mai buni dintre ei li s-a permis să
intre în clasa a V-a66. În 1952/1953, acest lot reprezenta, în clasa a V-a, numai 0,9% din
totalul elevilor înscrişi67. Întrucât se stabilise o anumită proporţie în care locurile aveau să fie
ocupate în funcţie de originea socială, acelaşi raport constată o scădere a numărului elevilor
din categoria a II-a în anul 1952/1953 faţă de anul precedent (2,2% faţă de 4,9%). Ministerul,
în urma reclamaţiilor din partea unor părinţi (mai ales avocaţi şi medici), a consimţit să
lărgească dreptul la învăţătură: medicii salariaţi de stat, avocaţii membri ai colegiului (care
înlocuise baroul) şi, în general, aşa-zişii oameni ai artei, ştiinţei şi culturii au fost avansaţi de
la categoria a II-a la I-a. Chiar în favoarea categoriei a II-a, s-a făcut concesia de a admite
elevi foarte buni la învăţătură în locul unora din categoria I-a cu note mici. O intervenţie a
patriarhului Justinian, în 1953, prin intermediul lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministru al
Cultelor, a semnalat (probabil a şi rectificat) înregistrarea preoţilor în calitate de chiaburi
(deci, categoria a III-a), deoarece aceştia, supunându-se unei hotărâri a guvernului, îşi
cedaseră terenurile agricole statului68. Cu toate acestea, în universităţi au continuat să fie
denunţaţi studenţii fii de preoţi, dacă tatăl avea un cazan de distilat ţuică, situaţie care-i
expunea pe aceşti tineri eliminării69.
Posibilitatea de a ocoli discriminarea pentru tinerii care erau respinşi la intrarea în
Facultate din cauza "dosarului" era una singură: să se înscrie la o şcoală tehnică pentru a se
prezenta din nou, după doi sau patru ani, în calitate de absolvenţi ai acelei instituţii de
învăţământ care avea rolul de "purgatoriu". În alte cazuri, încercarea de a-şi ascunde originea
socială la intrarea într-o Facultate cu profil ideologic (cea de Istorie, de exemplu) a fost
descoperită după un an, studentul a fost eliminat, dar i s-a permis să pătrundă în altă Facultate,
de un caracter mai neutru (Limbi clasice!), beneficiind de relaxarea care a intervenit în 1964.
Cotitura care se constată din ultimul an al vieţii lui Gheorghiu-Dej şi care a fost vizibilă prin
eliberarea deţinuţilor politici s-a manifestat şi în privinţa condiţiilor de acces la învăţământul
superior.
Schimbarea de strategie se constată în organizarea învăţământului pentru adulţi, în
cursuri şi cercuri care funcţionau, sub îndrumarea şi partidului. Îndoctrinarea la acest nivel s-a
întins, luând proporţii care reies din următoarea statistică pentru anul 1966: în învăţământul de
partid erau înscrişi cca 1 665 000 de cursanţi. Din acest număr total, 616 000 erau muncitori
în producţie, 508 000 ţărani cooperatori, 118 000 ingineri, tehnicieni, medici şi alţi
intelectuali, peste 110 000 cadre didactice, 118 000 funcţionari. Din punctul de vedere al
reprezentării etnice, cca 1 500 000 erau români, 125 000 maghiari, 21 000 germani şi 23 000
alte naţionalităţi. În cele 58 şcoli de partid înfiinţate în uzine se ţineau cursuri de economie
politică, istorie şi socialism ştiinţific. Peste 70 000 de persoane erau angajate în activitatea de
propagandă70. Chiar dacă această educaţie politică a devenit, cu vremea, din ce în ce mai
formală, un reziduu al discursului prin care partidul şi statul comunist se autolegitimau
persistă până astăzi în mentalitatea populaţiei. Absenţa oricărei alternative timp de o jumătate
de secol şi lipsa de spirit critic a celor care au primit în şcoli exact aceeaşi îndoctrinare au dus
la reacţiile colective pe care FSN le-a exploatat în 1990.

65 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 70/1952, f. 11.
66 Cristian Vasile, op.cit., p. 134.
67 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 65/ 1953, ff. 18-23.
68 Ibidem, f. 29 şi urm.
69 Prin 1966-1967, istoricul Andrei Pippidi a văzut un asemena denunţ, semnat de studentul Mircea D. Matei,
care fusese uitat într-un sertar la sediul UTC din Facultatea de Istorie din Bucureşti.
70 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 2/1966, ff. 210-211.

Discriminările şi ideologizarea şcolii nu au dispărut şi nici măcar nu au cunoscut o
diminuare considerabilă după moartea lui Stalin. Prin HCM nr. 2759/17 august 1953 au fost
stabilite criteriile de acordare a bursei, precum şi informaţiile pe care studenţii trebuiau să le
pună la dispoziţie autorităţilor universitare pentru a putea intra în sistemul de bursieri.
Studentul trebuia să completeze în declaraţie dacă a suferit o condamnare juridică şi care a
fost motivul, să-şi declare apartenenţa politică (din trecut şi din prezent), să menţioneze
şcolile ideologice pe care le-a urmat. De asemenea, trebuia să completeze date şi despre
părinţi: averea, ocupaţia anterioară şi în prezent, apartenenţa politică în trecut şi în prezent,
condamnările juridice şi motivul lor71. Părinţii studenţilor erau şi ei obligaţi să completeze
declaraţii asemănătoare. Dacă se dovedea, la o verificare ulterioară, că declaraţiile - atât ale
studenţilor, cât şi ale părinţilor - erau mincinoase, studenţii vinovaţi pierdeau bursa şi riscau
să fie exmatriculaţi din facultate.
Compoziţia socială a studenţimii a cunoscut o schimbare minimă, iar majoritari au
rămas tot cei din clasa de mijloc ("mica burghezie") şi din mediul rural, cei de provenienţă
muncitorească continuând să fie reprezentaţi în facultăţi în procent mic. Ineficienţa măsurilor
de aşa-zisă încurajare a fiilor de muncitori şi de "ţărani muncitori", însoţită de discriminarea
copiilor de "reacţionari", se observă din statisticile privind provenienţa socială a studenţilor.
În anul universitar 1956-1957, din cei aproape 500 de studenţi admişi la Politehnica din
Bucureşti doar 9% erau de origine muncitorească, la Facultatea de Medicină procentul fiind
de 8%72, per total în institutele de învăţământ superior bucureştene procentul studenţilor cu
această origine înscrişi în toţi anii de studii nedepăşind 25% (în facultăţile umaniste numărul
fiind chiar mai mic)73.
În aceste condiţii, autorităţile au fost obligate să intervină, prin elaborarea unor noi
acte normative care să permită o mai bună gestionare a politicii de selecţie a celor cărora li se
permitea accederea la statutul de student. "Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri
privind îmbunătăţirea învăţământului superior" din 1957 prevedea îmbunătăţirea compoziţiei
sociale a studenţilor, prin creşterea procentului de fii de muncitori şi ţărani la 70-75%74. În
urma acestei hotărâri se remarcă o creştere procentuală a studenţilor cu origine muncitorească.
Astfel la Institutul de Medicină şi Farmacie (IMF), în anul universitar 1957-1958 au fost
admişi 144 fii de muncitori, faţă de 54 în anul precedent (de aproape 3 ori mai mulţi)75. În
total, la IMF, în toţi anii de studiu, erau 602 fii de muncitori, 589 fii de ţărani, 1078 fii de mici
funcţionari, 1639 fii de intelectuali, 258 fii de mici meseriaşi, 26 fii de chiaburi şi 13 fii de
"foşti capitalişti şi exploatatori"76. Potrivit unei informări prezentate Biroului Politic al CC al
PMR de Direcţia Generală a Învăţământului Superior, în anul universitar 1958-1959 doar
0,1% dintre cei admişi în învăţământul superior erau "fii de exploatatori"77. După adoptarea
acestei hotărâri au fost trimise indicaţii verbale rectoratelor şi decanatelor de a acorda o
atenţie sporită la examenul de admitere fiilor de muncitori şi ţărani şi să se limiteze "primirea
fiilor de exploatatori"78.
Importanţa capitală a reformei din domeniul educaţiei a fost accentuată chiar de liderul
PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej: "Ministerul Învăţământului nu este un minister de 4 ore, el

71 HCM nr. 2759/17 august 1953, în Colecţia de hotărâri ale Consiliului de Miniştri. nr. 60/22 septembrie 1953.
72 ANIC, fond CC al PCR, dosar nr. 113/1952, f. 26.
73 Ibidem, dosar nr. 15/1956, f. 8.
74 Hotărârea a fost adoptată la 26 iunie 1957.
75 Arhivele Naţionale, filiala municipiului Bucureşti (AN, fond Institutul de Medicină şi Farmacie, dosar nr.
18/1956, f. 89.
76 Ibidem.
77 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 16/1959, apud Camelia Moraru, Un protest italian şi urmările
lui în Biroul Politic PMR, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 863.
78 Ibidem, p. 864.

este mai important ca Ministerul Securităţii pentru că este vorba de distrugerea duşmanului pe
planul culturii, de pregătirea cadrelor viitoare, de educarea clasei muncitoare"79. Tocmai din
acest motiv, greutăţile întâmpinate la începutul regimului în opera de transformare a vechiului
sistem de învăţământ au determinat conducerea PMR să găsească ţapi ispăşitori la vârful
Ministerului Învăţământului Public. Încă de la începutul anului 1949, Secretariatul CC al
PMR a luat în discuţie prestaţia ministrului Gheorghe Vasilichi, căruia i-au fost aduse mai
multe acuzaţii: de la lipsa unui corp tehnic capabil să introducă linia politică a Partidului la
"sentimentalism faţă de duşmanul de clasă" şi "liberalism"80. În cadrul şedinţei Secretariatului
din 31 ianuarie 1949, Vasile Luca aprecia că Vasilichi a dovedit "sentimentalism faţă de
duşmanul de clasă, crede că poate transforma intelectualii duşmani de clasă" şi adăuga:
"Problema cadrelor este de cea mai mare importanţă pentru că acolo (în Ministerul
Învăţământului, n. n) au rămas oameni vechi care au aplicat reforma învăţământului; mai bine
puneam oameni mai puţin pregătiţi din punct de vedere profesional, dar care ştiau să introducă
în mod just reforma".
Gh. Vasilichi, silit să-şi facă autocritica, admitea, la 7 februarie 1949, că reforma
educaţiei s-a făcut fără sfaturile sovieticilor şi că a fost neglijată "intensificarea muncii de
reeducare a corpului didactic", fapt care a permis rămânerea în funcţii a multor învăţători
chiaburi. După 1945, liderii comunişti au subliniat în mai multe rânduri necesitatea
"reeducării" învăţătorilor şi preoţilor. În şedinţa Frontului Unic Muncitoresc din 10 iulie
1945, Gheorghe Apostol afirma că "învăţătorii formează o parte importantă a intelectualităţii
din România, care trebuie să fie complect reeducată"81. Peste trei ani, ministrul adjunct al
Învăţământului, Mihail Roşianu, relua acest discurs atunci când se adresa inspectorilor şcolari
judeţeni: "Trebuie să duceţi o luptă necruţătoare cu dv. înşivă. Profesorii, învăţătorii au o
formaţie veche, au multă rugină, au formaţia şcolii vechi, au trăit în societatea veche şi au
păstrat multe rămăşiţe din această viaţă mic-burgheză, rămăşiţe metafizice, mistice în
interpretarea problemelor în gândirea noastră. Trebuie dusă o luptă neîncetată pentru a lichida
toate acestea"82.
Pentru a limita autoritatea şi autonomia învăţătorilor şi profesorilor a existat tendinţa -
copiată după model sovietic - de a-i controla inclusiv prin intermediul unor asociaţii ale
elevilor, Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România (UAER), de exemplu. Acelaşi Mihail
Roşianu, la Şedinţa cu inspectorii în legătură cu problemele învăţământului din 19 noiembrie
1948, remarca faptul că: "Duşmanii noştri caracterizează organizaţia aceasta a elevilor în
şcoală [UAER] ca o acţiune de anarhizare, de ridicare a copiilor peste capul profesorilor, a
educatorilor, a părinţilor"83.
Inspectorii şcolari erau îndrumaţi să intensifice verificările pentru depistarea cadrelor
didactice formate la şcoala "burgheză" care mai utilizează în clase vechile manuale, ignorând
manualul unic comunist. Uneori, predarea după aceste manuale vechi nu era un gest de
sfidare: pur şi simplu, noile manuale nu fuseseră tipărite, realitate justificată astfel de M.
Roşianu: "[în] problema manualelor, care au apărut târziu, cauza trebuia căutată în întreaga
organizare a acestei munci: colectivele care lucrau încă dinainte pe lângă Comisia de
Învăţământ a CC, Editura de Stat, Centrul de Difuzare. (?) Întârzierea înzestrării cu toate
cărţile a şcolilor era inevitabilă, ţinând seama de timpul scurt al scoaterii a milioane de
manuale noi"84. Situaţia s-a reglementat oarecum în anii următori, astfel că Gh. Gheorghiu-
Dej putea face un bilanţ pozitiv în aprilie 1952, la primul Congres al învăţătorilor din RPR:

79 Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. II, 1949, ed.
cit., p. 39.
80 Ibidem, pp. 37-46.
81 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 60/1945, f. 21.
82 Ibidem, dosar nr. 58/1948, ff. 105-106.
83 Ibidem, f. 90.
84 Ibidem, dosar nr. 165/1950, f. 61.

"Prin grija Partidului şi Guvernului, între anii 1948-1951 s-au întocmit şi tipărit 590 de
manuale şcolare noi, într-un tiraj de aproape 28 000 000 de exemplare, dintre care aproape 3
000 000 de exemplare în limba maternă a minorităţilor naţionale"85. În mare parte, noile
instrumente de lucru erau copiate după cele sovietice: nu-i de mirare că adolescenţii de atunci,
în loc de Geografia României (sau măcar a RPR), au învăţat Geografia URSS?
O dată cu materiile scoase din programele şcolare au dispărut şi manualele aferente:
limba latină, sociologie, psihologie etc. Chiar şi în istoriografia oficială din perioada naţional-
comunistă se admitea că s-au făcut anumite greşeli în domeniul politicii educaţionale:
"Subapreciindu-se ramuri importante de învăţământ, au fost eliminate din pregătire obiecte
ca: limba latină, teoria literaturii, sociologia, psihologia, logica, geologia. (...) tradiţiile
progresiste ale şcolii româneşti au fost nesocotite, deşi, în trecut, în ciuda caracterului de
clasă, învăţământul a jucat un rol important în progresul societăţii româneşti"86. Greşelile,
considerate mai degrabă neînsemnate, erau puse în exclusivitate în seama guvernării dintre
1948-1965; niciodată, până în 1989, nu s-a putut face o analiză de profunzime privind
ideologizarea şcolii, discriminările sistematice etc.
La fel de grave au fost efectele pe termen lung ale impunerii manualului unic: după 50
de ani, românilor li s-a inculcat ideea că, pentru aceeaşi materie, trebuie să existe un singur
manual. Uniformizarea din sistemul educaţional, realizată prin reforma comunistă a
învăţământului, a bulversat şcoala românească: licee de mare tradiţie au fost silite să-şi
închidă porţile, iar statutul învăţătorilor şi profesorilor a fost serios diminuat. Mulţi elevi şi
studenţi, eliminaţi din şcoli din cauza originii "nesănătoase", au trăit adevărate drame, ducând
cu ei povara unui groaznic stigmat. Unii dintre studenţii epuraţi pe criterii de clasă şi-au putut
relua studiile abia peste un deceniu, în anii de timidă relaxare ai comunismului naţional. De
asemenea, controlul ideologic şi strategia epurărilor din rândurile profesorilor incomozi au
determinat o scădere a calităţii lecţiilor şi a cursurilor.
Reforma învăţământului începută în 1948 a fost o parte componentă a "revoluţiei
culturale" comuniste, iar brutalitatea cu care s-a realizat se explică în mare parte şi prin faptul
că planificatorii ei nu au fost în nici un fel legaţi de tradiţiile pedagogice româneşti şi că au
copiat - de multe ori cu zel demolator - un model aberant aplicat în URSS.


85 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, ed. cit., p. 457.
86 Gheorghe Surpat (coord.), România în anii socialismului 1948-1978, Bucureşti, Editura Politică, Institutul de
Studii Istorice şi Social-Politice de pe lîngă CC al PCR, 1980, p. 376