Articol: Criza economică a anilor 1980. Chestiunea penuriei

În anii 1980, România comunistă a trecut printr-una dintre cele mai severe crize
economice din istoria sa. Cauzele acestei crize au fost multiple. Pe de-o parte, sâmburii crizei
erau conţinuţi în însăşi logica sistemului său politic şi economic. Economiile socialiste au fost
sugestiv denumite "economii de penurie"1. Ca tip particular de sisteme redistributive 2,
economiile comuniste vizau acumularea de resurse (inclusiv mijloace de producţie) la Centru,
ce urmau a fi apoi redistribuite populaţiei pe criterii strict politice. Acumularea cu orice preţ a
resurselor la Centru se baza, printre altele, pe planificarea centralizată şi minuţioasă a tuturor
activităţilor economice, deşi "Centrul nici nu avea capacităţile logistice de a planifica totul şi
nici mijloacele de a controla măsura în care sarcinile de plan erau îndeplinite"3. În plus,
regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est (printre alte regimuri "frăţeşti") îşi
propuseseră drept obiectiv reducerea decalajelor economice dintre aceste ţări şi "Vest" (ţările
capitaliste). Tributari vizuinii leniniste, pentru liderii comunişti est-europeni principala (dacă
nu singura) cale de reducere a acestor decalaje era industrializarea masivă şi cu orice sacrificii
a acestor ţări. Acest lucru s-a tradus (mai ales în România) prin neglijarea deliberată a
nevoilor de consum ale populaţiei. Din această cauză, unii analişti ai regimurilor comuniste le
definesc drept "dictaturi asupra nevoilor"4. Acumularea de resurse în mâinile Centrului,
planificarea excesivă şi aberantă, alături de politicile de industrializare extensivă au condus la
apariţia penuriei la o serie largă de bunuri în toate ţările comuniste din Centrul şi Estul
Europei şi în fosta Uniune Sovietică.
Alături de logica sistemului redistributiv, criza economică a ţărilor comuniste a fost
declanşată şi de o serie de factori exogeni, cum a fost de pildă criza economică globală de la
începutul anilor 1970 (criza petrolului din 1973). Curând după această criză, în încercarea de
a-şi continua politicile de dezvoltare economică (prin industrializare), regimurile comuniste
din Centrul şi Estul Europei au apelat la credite externe, furnizate îndeosebi de ţările arabe. Se
pare că apelul la aceste credite a fost masiv şi s-a făcut aproape fără discernământ, astfel că
multe ţări socialiste s-au trezit prinse în capcana ratei dobânzilor. Unele regimuri comuniste
(Polonia şi Ungaria) au direcţionat o parte din aceste împrumuturi externe pentru a acoperi
nevoile de consum ale populaţiei. De asemenea, în anii 1980, în încercarea de a atenua
efectele crizei economice, Polonia şi mai ales Ungaria au acceptat şi încurajat existenţa legală
a unui sector economic privat ori a aşa-numitei "economii secundare"5.

1 János Kornai, Economics of Shortages, Amsterdam, North-Holland Publishing Co., 1980. Vezi de asemenea,
lucrarea aceluiaşi Kornai, The Socialist System. The Political Economy of Communism, Princeton, Princeton
University Press, 1992.
2 Pentru o analiză clasică a sistemelor redistributive, vezi lucrarea lui Karl Polanyi The Great Transformation.
The Political and Economic Origins of Our Time, Beacon Press, Boston, [1944] 1957.
3 Katherine Verdery, What Was Socialism, and What Comes Next?, Princeton, Princeton University Press, 1996,
p. 20.
4 Ferenc Fehér, Agnes Heller, György Márkus, Dictatorship over Needs. An Analysis of Soviet Societies, Basil
Blackwell, New York, 1983.
5 În unele lucrări, sintagma "economie secundară" este folosită pentru a face referire la activităţi economice
ilegale, care ţin uneori de speculă şi piaţa neagră, subsumate uneori conceptului de "economie informală". În
aceste pagini, "economia secundară" are sensul consacrat în studiile asupra economiilor comuniste şi se referă la
acele activităţi economice private care erau tolerate ori acceptate legal de regimurile socialiste (a se vedea la
acest punct Martha Lampland, Pigs, Party Secretaries, and Private Lives in Hungary, în "American
Ethnologist", 1991, no. 3, pp. 459-479; Akós Róna-Tas, The Great Surprise of the Small Transformation. The
Demise of Communism and the Rise of the Private Sector in Hungary, Ann Arbor, University of Michigan Press,
1997. Şi în România au existat încercări de reformă prin intermediul economiei secundare; iniţiate în anii 1960,
acestea au fost însă abandonate în anii 1970 după care sectorul privat a fost redus la dimensiuni insignifiante;
vezi la acest punct şi studiul semnat de Horst Brezinski, Paul Petersen, The Second Economy in Romania, în
Maria Łoś (ed.), The Second Economy in Marxist States, London, Macmillan Press, 1990, pp. 69-84.

România sub Ceauşescu a urmat însă o altă cale, care a adâncit şi mai mult
dimesiunile crizei. Astfel, împrumuturile externe au fost în principal direcţionate către
continuarea industrializării extensive (şi îndeosebi către dezvoltarea industriei grele), într-o
perioadă în care economia mondială (mai ales cea capitalistă) punea accent pe restructurare,
flexibilizare, dezvoltarea serviciilor şi în special a tehnologiei informaţiilor. Dezvoltarea
industriei grele s-a făcut, evident, în detrimentul nevoilor de consum ale populaţiei. Ceea ce
însă a dat o lovitură năucitoare nivelului de trai în România deceniilor opt şi nouă a fost
decizia aberantă a lui Ceauşescu de a plăti integral şi într-un interval de timp scurt datoria
externă a ţării.
Plata datoriei externe s-a făcut cu sacrificii uriaşe din partea populaţiei, care a trebuit
să îndure şi să facă faţă unor serii repetate şi îndelungate de lipsuri în ceea ce priveşte
aprovizionarea cu alimente, bunuri de larg consum şi accesul la diverse servicii. Astfel, în
1981 conducerea de partid a decis raţionalizarea pâinii, a laptelui, zahărului, a cărnii şi a
produselor din carne. În paralel, se impune un program de "alimentaţie raţională", în care
"sub pretextul că populaţia mănâncă prea mult, că se consumă prea multe calorii, s-au fixat
cantităţile alocate anual cetăţenilor pentru perioada 1982-1985"6.. Ulterior, "raţiile individuale
anuale prevăzute iniţial în programul ştiinţific de alimentaţie au scăzut, astfel încât ele să nu
depăseaşcă 2800-3000 de calorii zilnic"7.
Din ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populaţie;
până la căderea regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populaţie se oprea
de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică aparente şi fără anunţarea prealabilă a
consumatorilor casnici. Simultan, cetăţenii erau îndemnaţi să economisească energia electrică
prin scoaterea din funcţiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea maşinilor de
spălat şi a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor8. Furnizarea energiei
termice către consumatorii casnici a fost de asemenea supusă raţionalizării, fapt ce a avut
consecinţe dramatice - dacă nu chiar letale - asupra stării de sănătate a populaţiei. Benzina şi
motorina au fost şi ele raţionalizate şi, în încercarea de a limita şi mai mult consumul
acestora, regimul a procedat la restricţionarea dreptului de circulaţie al vehiculelor proprietate
personală în zilele de duminică. În acelaşi timp, în mass media aveau loc campanii periodice
prin intermediul cărora se aducea la cunoştinţa publicului existenţa unor cazuri de neglijenţă
şi risipă a energiei electrice, a apei menajere sau a combustibililor9. De asemenea, "presa de
partid transmite[a] apleuri repetate către ţărani de a înlocui munca mecanică prin cea manuală,
prin înlocuirea camioanelor şi tractoarelor cu căruţe trase de cai"10.
Aşa cum am menţionat anterior, lipsa unor bunuri şi servicii era caracteristică multor
ţări ale lagărului socialist. În România anilor 1980, penuria de bunuri şi servicii a luat forme
mult mai severe decât în alte ţări "surori". Bunăoară, produse alimentare de bază precum
pâinea, uleiul şi zahărul erau "raţionalizate" şi - în teorie - puteau fi obţinute numai pe baza
unor cartele individuale sau familiale. În practică, însă, deţinerea unor cartele nu garanta în
niciun fel că produsele astfel "raţionalizate" puteau fi şi procurate. Adeseori, achiziţionarea
produselor "pe cartelă" era un proces extrem de anevoios, cetăţenii fiind nevoiţi să stea ore în
şir la cozi pentru a obţine bunuri care, teroetic, le erau garantate de către autorităti prin cartele.
Chestiunea era şi mai dramatică - şi degradantă - în cazul locuitorilor din mediul rural (şi mai
ales în cazul ţăranilor cooperatori) care se confruntau cu şi mai mari dificultăţi decît orăşenii
în a-şi procura ulei, zahăr sau chiar pâine.

6 Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992,
p. 290.
7 Ibidem.
8 Michael Shafir, Romania. Politics, Economics, and Society. Political Stagnation and Simulated Change,
London, Frances Pinter Publishers, 1985, p. 118.
9 Ibidem.
10 Vlad Georgescu, op. cit, p. 310.

Carnea şi produsele din carne erau de asemenea raţionalizate şi cu toate acestea erau
foarte greu de procurat. Bunăoară, înainte de căderea regimului, autorităţile hotărâseră că în
Bucureşti, salamul se va vinde numai pe baza buletinului de identitate care atesta calitatea de
rezident al Capitalei. Mai mult, fiecare rezident legal al Bucureştiului putea cumpăra, după
ore bune de stat la o coadă, maxim 200 de grame de salam. (Pentru o cantitate mai mare, se
stătea de mai multe ori la coadă). Crescătorilor de animale din mediul rural le era interzis să
îşi sacrifice viţeii pentru consumul propriu sau pentru vânzare; în general, creşterea
animalelor şi sacrificarea lor pentru autoconsum sau pentru piaţă erau strict reglementate.
Ouăle, orezul, făina, laptele şi produsele din lapte făceau şi ele parte din lista produselor care
erau de multe ori inaccesibile populaţiei. Unele dintre aceste produse (carnea şi produsele din
carne, caşcavalul, brânza) erau folosite ca "monedă" pentru a obţine alte produse, pentru a
avea acces la unele servicii sau pentru a obţine diverse favoruri de la superiorii ierarhici ori de
la alţi indivizi. Lista bunurilor greu accesibile mai cuprindea şi hârtia igenică, medicamente şi
vată medicinală, detergentul sau săpunul. (Trebuie notat că planificarea în regimul Ceauşescu
ajunsese până la a specifica în documente oficiale că "igiena unui locuitor al ţării se poate
rezolva cu 1,9 kilograme de săpun anual"11).
Pentru a-şi procura astfel de bunuri, mulţi dintre cetăţenii României erau prinşi într-un
păianjeniş de relaţii sociale denumite generic "pile". Acesta erau echivalentul a ceea ce în
Uniunea Sovietică era desemenat drept "blat" - "modalitaţi de a obţine sau aranja ceva pe
baza relaţiilor personale"12. Atât de omniprezente erau "pilele" în viaţa românilor, încât
aceştia ajunseseră să glumească cu amărăciune spunând că acronimul PCR se referă de fapt la
"Pile, Cunoştinţe şi Relaţii". Cunoştinţele şi relaţiile erau, spuneam, necesare pentru obţine
diverse bunuri "rare" în comunism precum carnea sau produsele din carne, ouă, ulei, zahăr,
benzină, cafea etc.
Aceste reţele sociale aveau o compoziţie extrem de eterogenă; "pilele" ori "relaţiile"
legau indivizi între care existau diferenţe importante de clasă ori statut social (măcelari şi
profesori universitari, vânzători la "Alimentara" şi ingineri, cercetători ştiinţifici şi vînzători la
"Aprozar" (magazine de legume şi fructe), şefi de depozite de combustibili şi medici etc).
Cultivarea unor relaţii privilegiate cu vânzătorii (de la macelărie, pâine, "aprozar", şefi de
depozite de combustibili) ilustrează una dintre caracteristicile "pieţii" din sistemele
economice socialiste. Dacă, pe piaţa capitalistă, cumpărătorul este actorul principal, pe piaţa
socialistă, vânzătorul este cel care dictează. În comunism, spune Kornai, avem de-a face cu o
competiţie acerbă între cumpărători, care se luptă între ei pentru a intra în graţiile
vânzătorului; în comunism, "cumpărătorul încearcă sa-l flateze pe vânzător pentru a-i câştiga
favorurile"13.
Ceea ce se tranzacţiona prin "pile" sau "relaţii" era accesul la unele bunuri şi - extrem
de important - la alte servicii (asistenţă medicală de calitate, avorturi, bilete în staţiuni,
meditaţii pentru elevi etc) sau favoruri (înscrierea copiilor la şcoli "bune", promovarea
examenelor, amânarea stagiului militar, transferuri de la un loc de muncă la altul, avansarea în
carieră etc). Ca şi în Uniunea Sovietică unde, se spunea că "blatul este mai puternic decât
Stalin", în România, pilele jucau un rol crucial nu doar pentru supravieţuirea indivizilor, ci
pentru însăşi funcţionarea sistemului. "Relaţiile" pe care directorii de întreprinderi le aveau
unii cu alţii sau cu superiorii ierarhici din ministere îi ajutau să obţină materiile prime şi
investiţiile necesare pentru a face sarcinilor absurde ale planului cincinal14. Deşi "pilele,
cunoştinţele şi relaţiile" implicau uneori aspecte ilegale, ca tip de relaţii sociale "pilele" nu

11 Ibidem, p. 290.
12 Alena Ledeneva, Russia's Economy of Favours. Blat, Networking and Informal Exchange, Cambridge,
Cambridge University Press, 1998, p. 12.
13 János Kornai, The Socialist System. The Political Economy of Communism, ed. cit., 248.
14 Katherine Verdery, What Was Socialism, and What Comes Next?, ed. cit., p. 21

sunt integral reductibile la fenomene precum mita, corupţia, relaţiile de tip clientelar sau
clientelismul de partid15. "Pilele" în Romania sau "blatul" în Uniunea Sovietică sunt relaţii
sociale a căror existenţă s-a datorat unui sistem economic caracterizat de lipsuri cronice şi a
unui sistem politic care privilegia (implicit sau explicit) anumite categorii sociale în
defavoarea altora16.
Întorcându-ne la chestiunea bunurilor "rare" din comunism, pe lângă produse de bază
precum pâinea, zahărul, uleiul, ouăle, laptele, carnea, exista şi o serie de alte bunuri care
făceau obiectul fascinaţiei şi dorinţei intense a populaţiei, cum ar fi cafeaua, portocalele,
bananele, ciocolata, bomboanele "cubaneze", guma de mestecat, băuturile răcoritoare Pepsi
ori Coca Cola, ţigările "bune" (i.e., de import), blugii, pantofii sport adidas, băuturile
spirtoase (coniacul şi whiskey-ul), combinele muzicale, radiocasetofoanele, videorecorderele,
casetele audio şi video, discuri cu muzică, reviste (Pif, Rahan, Bravo), cataloage de modă
(Neckermann sau Quelle), deodorante (Fa sau Rexona erau cele mai populare brand-uri),
parfumuri .
Unele dintre aceste bunuri puteau fi achiziţionate din magazine speciale, cu plata în
valută, denumite "Shop". Acestea erau însă accesibile numai cetăţenilor străini sau cetăţenilor
români care deţineau legal valută (le fusese trimisă de rude din străinătate sau o deţineau
întrucât lucraseră peste hotare). Majoritatea românilor îşi procurau însă astfel de bunuri de pe
piaţă neagră sau prin intermediul "pachetelor" trimise de rudele şi prietenii plecaţi "definitiv"
peste hotare. Bunurile de import aveau o viaţă aparte în România anilor 1980. Bunăoară,
ţigările "bune" erau păstrate pentru a fi fumate la ocazii speciale (nunţi, botezuri, alte
reuniuni). Cele mai căutate ori "bune" ţigări erau Kent, urmate de Marlboro, Dunhill, Salem,
Vikend (din fosta Iugoslavie), BT (Bulgarian Tobacco), ţigările albaneze Apollonia şi DS
(denumite informal, "Drumul Spitalului"). De foarte mult ori, ţigările "bune" (Kent, în
special) erau modalitatea preferată ori curentă de a recompensa serviciile unui medic sau
reprezentau monedă de schimb pentru obţinerea unor alte bunuri şi favoruri.
De asemenea, a avea blugi, adidaşi sau a fuma ţigări "bune" erau de multe ori
indicatori de status. În unele cazuri, sticlele de băutură străină, golite de conţinutul original şi
reumplute apoi cu ceai, ori pachetele de ţigări străine - goale sau nu - erau expuse cu mândrie
în vitrina din sufragerie, alături de nelipsitele bibelouri, mileuri şi poze de familie. Cutiile
goale de "bere străină" sau de băuturi răcoritoare erau folosite ca recipiente pentru cafea sau
ca suporturi pentru colecţia de pixuri sau stilouri17. Până şi banalele brichete de plastic aveau
o viaţă aparte şi mult mai îndelungată decât în ţările lor de origine (în Vest): după golirea lor,
brichetele erau reumplute cu gaz în ateliere speciale, care erau parte a unei micii industrii de
reparare şi umplere a brichetelor.
Aşadar, anii 1980 în România comunistă au fost anii unei severe crize economice şi
politice. Aşa cum am menţionat anterior, criza economică (manifestată prin lipsuri cronice de
bunuri şi servicii) a afectat toate ţările lagărului socialist în acceaşi perioadă. Şi la acest punct
însă România a constituit o excepţie prin dimensiunile impresionante şi efectele dramatice ale

15 Pentru o analiză clasică a relaţiilor clientelare, vezi S. N. Eisenstadt, Luis Roniger, Patrons, Clients and
Friends. Interpersonal Relations and the Structure of Trust in Societies, Cambridge, London, Cambridge
University Pres, 1984; pentru analiza clientelismului de partid, vezi Andrew G. Walder, Communist Neo-
Traditionalism. Work and Authority in Chinese Industry, Berkeley, University of California Press, 1986; pentru
o discuţie scurtă asupra distincţiei dintre relaţii clientelare, clientelism de partid şi "pile", vezi Cătălin Augustin
Stoica, Instituţionalizarea Partidului-Stat si a Proprietăţii Colective în Vadu Roşca şi Năneşti, în Dorin
Dobrincu, Constantin Iordachi (coord.), Ţărănimea şi Puterea. Colectivizarea Agriculturii în Romania, 1949-
1962, Iaşi, Editura Polirom, 2005 p. 467, nota 55.
16 Alena Ledeneva, op. cit., p. 37.
17 Liviu Chelcea, The Culture of Shortage During State-Socialism. Consumption Practices in a Romanian
Village in the 1980s , în "Cultural Studies", 16 (1) 2002, pp. 16-43.

crizei asupra populaţiei. Extrema severitate a crizei economice din România socialistă a fost
rezultatul deciziilor aberante ale lui Ceauşescu şi conducerii de partid de a continua cu
politica de industrializarea extensivă şi de a plăti integral şi în timp cît mai scurt datoriile
externe ale ţării.
Astfel, cetăţenii României socialiste care, în teorie, trăiau într-una dintre cele mai
prospere şi faste perioade din istoria acestei ţări, în practică erau nevoiţi să depună eforturi
însemnate pentru a supravieţui. Alimente de bază (pâinea, zahărul, uleiul, ouăle, laptele,
carnea) deveniseră bunuri rare, în ciuda măsurilor de raţionalizare instituite de regim.
Importurile de bunuri de consum şi de alte produse, precum medicamentele au fost drastic
reduse. Populaţia şi nu mamuţii industriali a fost cea care a trebuit să suporte cu stoicism
"raţionalizările" la capitolul energie electrică, termică sau combustibilii. Efectele acestor
lipsuri şi privaţiuni au fost însemnate, mai ales în ceea ce priveşte starea de sănătate a
populaţiei (subnutriţie, [re]apariţia şi proliferarea unor boli specifice ţărilor sărace/perioade
istorice anterioare etc). Mai mult, prin politica sa din anii 1980, regimul Ceauşescu a renunţat
se pare chiar la una din mult trâmbiţatele funcţii ale statului comunist, cea socială. Alienarea
faţă de regim şi nemulţumirea populară au înregistrat în această perioadă de criză cote
îngrijorătoare, pe care Ceauşescu, prea prins în propriile-i fantasme ideologice, le-a ignorat
până în fatidica zi de 22 decembrie 1989.