Articol: Colectivizarea agriculturii, 1949-1962: decizie politică, etape, rezistenţă şi represiune

După acapararea şi consolidarea puterii, în 1949 comuniştii s-au lansat în ceea ce avea
să fie cea mai lungă, mai dificilă şi mai criminală campanie de inginerie socială implementată
în România comunistă: colectivizarea agriculturii. Scopul declarat al colectivizării era
modernizarea agriculturii româneşti şi introducerea structurilor socialiste la sate. Dacă
naţionalizarea mijloacelor de producţie industriale şi financiare a putut fi înfăptuită într-un
interval de timp relativ scurt (1948-1952), procesul de colectivizare a fost de departe cea mai
amplă campanie politică condusă de elitele comuniste pentru mai bine de o decadă (1949-
1962). El a afectat întreaga populaţie rurală a României, care în 1948 reprezenta în fapt
majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării, aproximativ 12 000 000 de locuitori dintr-un total
de 16 000 0001. Începută într-o perioadă în care noul regim comunist era încă în curs de
consolidare, colectivizarea a jucat un rol esenţial în instituţionalizarea şi perfecţionarea
practicilor sale administrative şi a sistemului său represiv. Numeroşi ţărani au fost spoliaţi,
umiliţi, maltrataţi, închişi şi chiar ucişi, ororile acestei crunte campanii de represiune fiind
documentate de mii de pagini de arhivă conţinând sentinţe judecătoreşti de condamnare la ani
grei de închisoare ale ţăranilor ce îşi apărau proprietatea, rapoarte secrete ale Securităţii şi
conducerii Partidului Muncitoresc Român, precum şi de mărturiile cutremurătoare ale
supravieţuitorilor acelei perioade2. Prin amploarea, durata şi implicaţiile sale, prin măsurile de
represiune extrem de violente folosite de regim, care au implicat aparatul de partid,
administraţia de stat, miliţia, Securitatea, armata, trupele de grăniceri şi formaţiuni
paramilitare de presiune, procesul de colectivizare apare în fapt ca un adevărat război
împotriva ţărănimii. Acest război s-a bazat pe principiul luptei de clasă, prin care partidul-stat
a încercat să spargă solidaritatea ţărănimii, să transforme din temelii structura socială a lumii
rurale şi să o subordoneze planurilor sale de inginerie socială. Datorită faptului că ţărănimea
constituia nu numai majoritatea populaţiei şi principala categorie socială a ţării dar era şi
păstrătoarea unui mod de viaţă tradiţional, colectivizarea apare ca un război împotriva
poporului român, menit să distrugă proprietatea privată la sate şi să-i transforme pe ţăranii
liberi în lumpenproletari angajaţi în realizarea iluzoriei utopii sociale a regimului.

1 Dan Cătănuş, Octavian Roske (ed.), Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-
1953, Bucureşti, INST, 2000, p. 14.
2 Pentru istoria represiunii în timpul colectivizării pot fi consultate diverse arhive româneşti: ANIC, fondurile CC
al PCR - Cancelarie, CC al PCR - Secţia Administrativ - Politică, CC al PCR - Secţia Organizatorică; filialele
judeţene ale Arhivelor Naţionale; ACNSAS, fondurile Documentar şi Penal; Arhivele Direcţiei Instanţelor
Militare, inclusiv Arhivele Tribunalele Teritoriale Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara; Arhivele Militare Române
din Bucureşti şi Piteşti, în special sentenţierul. Mărturiile victimelor se regăsesc în numeroase înregistrări de
istorie orală la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, al Memorialului Victimelor Comunismului
şi al Rezistenţei, din Bucureşti; Centrul A Treia Europă, din Timişoara; Centrul de Istorie Orală al
Radiodifuziunii Române, din Bucureşti; Institutul de Istorie Orală. Vezi şi mărturiile care se regăsesc în
următoarele studii: Ionuţ Costea, Procesul colectivizării şi memorie generaţională. Studiu de istorie orală, în
"Anuarul Institutului de Istorie Orală", vol. I, 1998, pp. 289-297; Sanda Diaconescu, Drăgoeşti - satul martir, în
"Memoria", nr. 7, 1992, pp. 78-96; Ioan Folea, Transformarea socialistă a agriculturii, aşa cum este ea
prezentată de ţăranii brăileni în declaraţiile lor, în Analele Sighet 2 - vol. 2, 1995, pp. 113-126; Lavinia Ivaşcu,
"Noi nu am fost oameni că am fost chiaburi". Mărturii privind colectivizarea în Maramureş, în Analele Sighet 8
- vol. 8, 2000, pp. 305-308; Nuţu Roşca, Rezistenţa comunei Bârsana la colectivizarea forţată, în Analele Sighet,
2 - 1995, pp. 133-137; Florin Cioşan, Colectivizarea agriculturii. Studiu de caz (localităţile Teaca şi Ocniţa, jud.
Bistriţa-Năsăud). Cercetare de istorie orală, în "Anuarul Institutului de Istorie Orală", vol. I, 1998, pp. 298-336;
Rodel Rujan, Procesul colectivizării în Mândruloc şi Cicir, jud. Arad, în "Anuarul Institutului de Istorie Orală",
vol. II, 2001, pp. 329-350; Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori), Ţărănimea şi puterea. Procesul de
colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), cuvânt înainte de Gail Kligman şi Katherine Verdery, Iaşi,
Editura Polirom, 2005.

Partidul Comunist a invocat numeroase argumente economice, ideologice şi politice, în
favoarea colectivizării. Din punct de vedere economic, nevoia colectivizării era sprijinită pe
convingerea că proprietatea mică, ţărănească, era în esenţa sa nerentabilă şi nu se putea adapta
la cerinţele economiei moderne, fiind astfel condamnată la dispariţie de progresul tehnologic.
Acestă critică putea părea pertinentă, mai ales în condiţiile fărâmiţării proprietăţii ţărăneşti şi
a crizei agriculturii postbelice, cauzată de efectele războiului. Mai presus de argumentele
economice erau însă argumentele de natură ideologică şi politică. Potrivit dogmei marxist-
leniniste, numai o agricultură practicată pe suprafeţe mari de exploatare, deţinute de stat -
singurul investitor capabil să producă şi să implementeze tehnologia agricolă modernă - putea
da rezultate menite să susţină procesul de urbanizare şi industrializare socialistă.3 Mai mult,
existenţa unei ţărănimi libere, neinclusă în sistemul economic socialist şi situată în afara sferei
de control a partidului-stat, era de neconceput pentru autorităţile comuniste. Pe de o parte,
dogma marxist-leninistă afirma că "mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de
ceas, spontan şi în proporţii de masă". Pe de altă parte, prin proprietatea asupra pământului,
ţărănimea controla resurse necesare nu numai plăţii datoriilor de război şi supravieţuirii
populaţiei urbane, ci şi dezvoltării economice a ţării. Reorganizarea socială a lumii rurale prin
exproprierea şi exploatarea sistematică a ţărănimii era astfel considerată o condiţie
fundamentală pentru implementarea proiectului comunist de industrializare forţată a
României.
Transformarea lumii rurale a permis partidului-stat în formare nu numai acumularea de
resurse economice vitale pentru a ataca programul de industrializare forţată. Ea era importantă
şi pentru redefinirea relaţiilor dintre stat şi comunităţile locale. Ofensiva ideologică pentru
introducerea luptei de clasă la sate şi pentru crearea "omului nou" a sfârşit prin impunerea
unui nou set de relaţii sociale, politice şi economice în mediul rural. Partidul-stat s-a infiltrat
adânc în viaţa comunităţilor, controlând mijloacele de producţie şi remunerare şi impunând
ţăranilor un nou stil şi ritm de viaţă, străin tradiţiilor locale şi aservit centrului politic. În fine,
procesul de colectivizare a fost însoţit şi de o campanie de sovietizare forţată a lumii rurale.
Numeroase delegaţii de ţărani şi technicieni sovietici au vizitat România, pentru a convinge
ţăranii să abandoneze formele de muncă şi de viaţă tradiţionale şi să adopte "experienţa
sovietică," în timp ce delegaţii de ţărani români au fost trimise în URSS pentru a cunoaşte, la
faţă locului, realizările sovietice. Aceste vizite erau amplu mediatizate, propaganda oficială
prezentând agricultura sovietică ca fiind "cea mai avansată din lume"4.

Partidul Comunist şi problema agrară. Decizia politică a colectivizării
După intrarea sa în viaţa politică legală la 23 august 1944, poziţia Partidului Comunist
în problema agrară a fost una deosebit de cameleonică, îmbinând dezinformarea deliberată cu
pragmatismul politic. Cu toate că scopul final al programului Partidului Comunist în domeniul
agricol era colectivizarea agriculturii, comuniştii s-au axat în primii ani postbelici pe
necesitatea desăvârşirii "revoluţiei burghezo-democratice", care să creeze condiţiile
transformării socialiste a agriculturii. De aceea, deşi România implementase în 1921 cea mai
radicală reformă agrară din Europa, comuniştii cereau în mod stăruitor rezolvarea problemelor
agrare postbelice prin exproprierea moşierilor şi împroprietărirea ţăranilor5. Pentru a
destabiliza situaţia politică a ţării şi a slăbi opoziţia anticomunistă, Partidul Comunist îndemna
ţăranii la împărţirea ilegală a marilor proprietăţi, chiar şi înainte de legiferarea reformei

3 Vezi, pe larg, David Mitrany, Marx Against the Peasant: A Study in Social Dogmatism, Chapel Hill, University
of North Carolina Press, 1951.
4 Pentru un astfel de exemplu, vezi Stenograma consfătuirilor care au avut loc la Gospodăriile agricole Colective,
SMT şi GAS din Regiunea Constanţa, cu ocazia vizitei delegaţiei guvernamentale sovietice între 18-24 iulie
1952", în ANIC, fond CC al PCR - Secţia Agrară, dosar nr. 60/1952, ff. 1-109.
5 Vezi "Scânteia", 21 septembrie1944.

agrare. Deşi, aşa cum subliniază Henry Roberts, "ceva trebuia fără discuţie făcut" pentru a
scoate agricultura românească din criza postbelică, iar unele critici ale comuniştilor împotriva
stării de lucruri din agricultură puteau fi "în general valide", perspectivele colectivizării -
judecate prin prisma realităţilor din Uniunea Sovietică - apăreau sumbre6.
Motivată în primul rând de imperative politice şi nu de considerente economice,
reforma agrară din 23 martie 1945 nu a avut drept scop consolidarea micii proprietăţi, ci
distrugerea marilor proprietăţi agricole7. După înfăptuirea reformei agrare, comuniştii
continuau să păstreze o tăcere ostentativă în legătură cu planurile lor de colectivizare a
agriculturii, pozând, tactic, în apărători ai proprietăţii ţărăneşti8. Spre exemplu, în timpul
campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 1946, broşura Comuniştii şi
proprietatea particulară dădea asigurări că "de rezultatul alegerilor depinde ca ţăranii să
poată lucra în linişte şi culege roadele de pe ogorul lor"9. După acapararea puterii însă, în vara
anului 1947, comuniştii au declanşat o companie tacită de confiscare a unor noi categorii de
proprietăţi rurale. La sfârşitul lui 1947, după abolirea monarhiei, proprietăţile familiei regale
au fost naţionalizate; la 3 august 1948 au fost confiscate pământurile şcolilor confesionale; la
3 noiembrie bunurile rurale ale instituţiilor sanitare particulare; iar la 2 decembrie 1948
proprietăţile Bisericii Greco-Catolice10. La nivel oficial, partidul continua să propage lozinca
sprijinirii micilor proprietari. Rezoluţia PMR din 21-23 februarie 1948 recomanda însă
cooperaţia ca mijloc de ameliorare a stării economice a ţăranilor. În primăvara aceluiaşi an,
Gheorghiu-Dej continua să nege zvonurile potrivit cărora statul ar fi intenţionat să
colectivizeze proprietatea agricolă privată11.
Între primăvara anului 1945 şi primăvara anului 1949 singura schimbare majoră în
domeniul agrar a constituit-o introducerea cotelor, care au reprezentat un adevărat coşmar
pentru ţărănimea din România la jumătatea secolului trecut. În condiţiile scăderii dramatice a
producţiei agricole cauzate de război, colectările ofereau un răspuns imediat la nevoile
alimentare ale populaţiei urbane şi la exploatarea economică a ţării de către puterea de
ocupaţie sovietică, două sarcini dificile, pe care politica economică falimentară a regimului
comunist nu le putea satisface. Înainte de orice, colectările s-au dovedit însă un instrument al
luptei de clasă în mediul rural. Sistemul colectărilor a pregătit terenul pentru instalarea
structurilor agriculturii socialiste, prin ruinarea deliberată a gospodăriilor ţărăneşti înstărite ce
rezistau colectivizării şi prin întărirea controlului politic asupra populaţiei rurale. Acest sistem
de exploatare sistematică a vlăguit gospodăriile ţărăneşti înstărite, adevărate motoare ale
economiei rurale, conducând astfel la ruina comunităţilor ţărăneşti în ansamblul lor. Sistemul
colectărilor a fost organizat cu ajutorul unui amplu cadru legislativ, extrem de represiv, care
descria în detaliu obligaţiile producătorilor şi stabilea pedepse aspre împotriva proprietarilor
care refuzau să predea cotele specificate. El a fost implementat de aparatul de partid la nivel
local, sprijinit de autorităţile locale, de miliţie, şi de justiţie.
Istoria colectărilor poate fi împărţită în patru perioade distincte. Prima perioadă,
situată între anii 1945-1947, a fost marcată de o relativă prudenţă în aplicarea sistemului
cotelor. A doua perioadă, din anii 1948-1952, s-a caracterizat printr-o acută instabilitate
legislativă, cu treceri imprevizibile de la radicalism la relaxare, reflectând atât tranziţia la un

6 Henry L. Roberts, The Change in Economic and Agrarian Policy, în Rumania. Political Problems of an
Agrarian State, Hamden, Conn., Archon Books, 1969, pp. 318-331.
7 Vezi Dumitru Şandru, Reforma agrară din 1945 în România, Bucureşti, INST, 2000.
8 Vezi pe larg Idem, Colectivizarea agriculturii şi problema agrară: Repere social-politice, în Dorin Dobrincu,
Constantin Iordachi (editori), op. cit., pp. 45-65.
9 Comuniştii şi proprietatea particulară, f.l., Editura Partidului Comunist Român, 1946.
10 ANIC, fond Reforma agrară din 1945 - Centrala, dosar nr. 71/1948, ff. 1-2; "Monitorul Oficial", 3 august
1948, 177; ibidem, fond Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Administraţiei de Stat, dosar nr. 8/1949, f. 4;
"Monitorul Oficial", 2 decembrie 1948, 281; toate citate în Dumitru Şandru, op. cit., p. 51.
11 Henry L. Roberts, op. cit., p. 322.

sistem general planificat în economia românească, cât şi lupta pentru putere din interiorul
elitei conducătoare. Anii 1953-1956 reprezintă o perioadă de deschidere prin lansarea
sistemului de contracte şi achiziţii pentru a compensa slăbiciunile agriculturii socialiste, care
se anunţa încă de la începuturile sale costisitoare şi nerentabilă. Ultima perioadă, 1957-1962,
marchează trecerea de la cote la contracte, pragmatismul politicii de partid în chestiunea
asigurării fondului de stat prin contracte contrastând însă cu caracterul violent al colectivizării
după 195812.
Colectările forţate au prefaţat şi însoţit un alt proces, de care ţăranii se temeau chiar
mai mult, colectivizarea agriculturii. Diferite documente rămase de la liderii PMR
responsabili de problemele agrare conţin date care evidenţiază legătura strânsă dintre colectări
şi colectivizare. Bunăoară, Ana Pauker sublinia în 29-30 mai 1951, la şedinţa cu primii
secretari şi cu secretarii cu problemele agrare: "colectarea este un impozit pe care noi îl
punem asupra ţăranilor, asupra gospodăriilor ţărăneşti". Destinaţia produselor colectate era (în
ordine): aprovizionarea muncitorilor şi salariaţilor din oraşe, a armatei, dar şi exportul, pentru
importul de maşini şi materii prime necesare industrializării, "pentru construirea
socialismului". Pauker atrăgea atenţia că - chiar şi la câţiva ani de la instaurarea regimului
"democrat-popular" - "e şi azi un mic capitalist în felul lui ţăranul individual mic burghez".
Clişeele privind "datoria către Stat" a ţăranilor de a-şi achita cotele erau des întâlnite în textul
menţionat. Furată de propria-i retorică, militanta comunistă insista că ţăranii "trebuie să
înţeleagă că e un sacrificiu mai mic, dar trebuie să-l facă, de a da patriei hrana [pe] care se
cuvine s-o dea prin colectare, şi să fie o ruşine, să fie stigmatizat în sat acela care într-un fel
sau altul ar căuta să se sustragă de la această datorie elementară". În cele din urmă, Pauker
ajungea la concluzia că problema produselor agricole nu avea să fie rezolvată în mod real
decât prin colectivizare13.
În primele zile ale lunii martie 1949 două măsuri de importanţă capitală au fost
adoptate de guvernanţii comunişti. Prin emiterea decretului 83/2 martie 1949 erau expropriate
proprietăţile mai mari de 50 de ha, care făcuseră obiectul legii nr. 187/23 martie 1945
(reforma agrară), aplicarea având loc chiar în noaptea de 2/3 martie 194914. Pe teren s-a
acţionat într-un mod conspirativ (termenul era utilizat chiar în documentele oficiale), cei
vizaţi fiind luaţi practic prin surprindere15. Deşi se folosea termenul de "moşieri" pentru
desemnarea victimelor, în realitate şi în cea mai mare parte era vorba de fermieri, deţinătorii
unor exploatări agricole în bună măsură mecanizate şi modernizate16. Au fost expropriate atât
pământul, cât şi inventarul viu, instalaţiile agricole, produsele agricole, creanţele, titlurile şi
participările decurgând din activitatea exploatărilor moşiereşti (art. 2). Rezistenţa la
confiscare sau tăinuirea bunurilor se pedepseau cu 5-15 ani de muncă silnică şi confiscarea
averii (art. 4)17. Prin acest decret moşierii şi familiile lor au fost dislocaţi, fixându-li-se
domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat în diferite localităţi din ţară. Cei negăsiţi pe moşiile
lor au primit domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în oraşele unde au fost identificaţi.
Estimările privind numărul persoanelor deportate diferă considerabil. Din unele
statistici ale Securităţii reiese că au fost afectate în acest fel 2 000 de familii, cuprinzând 3 000

12 Pentru detalierea informaţiilor din acest paragraf vezi, pe larg, Octavian Roske, Colectivizarea şi mecanismul
colectărilor: istorii paralele, în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori), op. cit., pp. 113-135.
13 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 61/1951, ff. 1-6.
14 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. 36, ff. 44-45.
15 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 144/1949, ff. 1-5.
16 Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, traducere din limba engleză de Ioan Stanciu, Bucureşti, Editura
Litera, 1994, p. 218.
17 "Buletinul Oficial", nr. 1, 2 martie 1949. Şi în Gheorghe Iancu, Virgiliu Ţârău, Ottmar Traşcă (editori),
Colectivizarea agriculturii în România. Aspecte legislative. 1945-1962, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,
2000, pp. 86-88.

de persoane18. Henry Roberts aprecia numărul familiilor deportate în noaptea de 2/3 martie
1949 la 17 00019. Având în vedere că statistica Ministerului Agriculturii din noiembrie 1948
înregistrase doar 7 703 de exploatări particulare de peste 50 ha care fuseseră afectate de
dispoziţiile legii din 23 martie 1945, cercetătorul Dumitru Şandru deduce că peste 9 000 de
ţărani au împărtăşit, de asemenea, soarta moşierilor20. În orice caz, se ştie cu certitudine că
expropriaţii au fost luaţi în plină noapte din casele lor, fiind privaţi practic de truda lor sau a
generaţiilor anterioare. Locuinţele lor au fost ocupate de echipe constituite anterior şi au
primit destinaţii variate: sedii ale întreprinderilor agricole de stat, ale viitoarelor gospodării
agricole colective, ale primăriilor, ale posturilor de miliţie etc. Însă în timpul derulării acestei
operaţiuni s-au înregistrat furturi ale valorilor mobile, dar şi devastări inutile21.
Transferurile de proprietate au continuat în anii următori, comuniştii putând astfel
clama distrugerea definitivă a moşierimii ca şi clasă socială. Deportarea moşierilor a fost însă
o măsură ilegală, dat fiind că decretul 83/1949 nu conţinea prevederea dislocării şi fixării
domiciliului obligatoriu. Această situaţie a fost remarcată mai apoi de autorităţi, iar pentru a
avea un temei legal s-a emis Hotărârea Consiliului de Miniştri (HCM) nr. 1154/26 octombrie
1950, modificată prin HCM nr. 344/15 martie 1951, prin care doar parţial era reglementată
problema stabilirii de către Ministerul Afacerilor Interne (MAI) a domiciliului obligatoriu
pentru "unele categorii de persoane"22. În contextul luptelor pentru putere de la vârful
partidului comunist din anii 1960, dislocările şi fixarea domiciliului obligatoriu petrecute în
martie 1949 au fost considerate ilegale23.
Plenara din 3-5 martie 1949 a Comitetului Central al PMR avea să marcheze o cotitură
radicală în politica agrară, hotărându-se trecerea la "transformarea socialistă a agriculturii",
altfel spus la crearea gospodăriilor agricole colective. Crearea gospodăriillor agricole anula, în
fapt, reforma agrară din 1945, deşi în anii anteriori comuniştii ţinuseră să garanteze
prorietatea privată, la nivel declarativ.24 Strategia autorităţilor comuniste de transformare a
lumii rurale s-a bazat pe divizarea comunităţilor ţărăneşti şi spargerea solidarităţii sociale prin
introducerea principiului luptei de clasă la sate.25 Eliminarea moşierimii dereglase deja
mecanismele sociale, lăsând ţăranii săraci fără mijloace de existenţă şi forţându-i să
colaboreze cu statul, care se substituise marilor proprietari de pământ prin reforma agrară şi
confiscările din 1949. În continuare, s-a trecut la asmuţirea ţăranilor săraci împotriva ţăranilor
înstăriţi, o politică denumită oficial « limitarea chiaburilor". Preluând nu doar ideile ci chiar şi
formulele staliniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej expunea politica partidului faţă de populaţia
rurală: "Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o
luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii"26. Cinci categorii de agricultori erau identificate în

18 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. 27, ff. 81, 89; vol. 32, f. 3.
19 Henry L. Roberts, op. cit., 323.
20 Dumitru Şandru, Colectivizarea agriculturii şi problema agrară?, p. 52.
21 Pentru mai multe detalii, vezi idem, Decretul 83/1949, în "Arhivele Totalitarismului", I, nr. 1/1993, pp. 133-
145; Mihai Râpeanu, Deportări şi confiscări în baza decretului 83/1949, în Analele Sighet 2 - 1995, pp. 406-
410; Augustin Ţârău, Aplicarea decretului nr. 83/1949 în judeţul Bihor (Noaptea moşierilor), în "Crisia", vol.
XXVI-XXVII, 1999, pp. 223-244; Nicoleta Ionescu-Gură, Decretul 83. Începutul sfârşitului la sate, în "Magazin
istoric", nr. 10, octombrie 2000, pp. 27-31, nr. 11, noiembrie 2000, pp. 40-44.
22 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. 36, ff. 36-37.
23 Ibidem, vol. 27, f. 82.
24 Victor Frunză, Istoria Stalinismului în România, Bucureşti: Editura Humanitas, 1990, p. 43.
25 Gail Kligman, Katherine Verdery, "Social Dimensions of Collectivization: Formenting Class Wafare in
Transylvania," in Vladimir Tismăneanu, Marc Morje Howard, Rudra Sil, eds., The World order after Leninism:
Essays in Honor of Jen Jowitt, Seattle: Univesity of Washington Press, 2006, pp. 127-146.
26 Rezoluţia şedinţei plenare a C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949 asupra sarcinilor partidului în lupta pentru
întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii,
în Rezoluţii şi hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, 1948-1950, ediţia a II-a,
s.l. [Bucureşti], Editura pentru Literatură Politică, 1952, p. 95; Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări,
Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 261.

România: 1) ţăranii lipsiţi de pămînt, proletariatul agricol, cuprinzând 2,5% din totalul
populaţiei; 2) ţăranii săraci, 57%; 3) ţăranii mijlocaşi, 34%; 4) chiaburii; 5) resturile
moşierimii, ultimele două pături cuprinzînd 7%27. Spre deosebire de Plenara Comitetului
Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1929, în care se prevedea expres
lichidarea culacilor, Plenara Partidului Muncitoresc Român fixa ca obiectiv imediat
"îngrădirea" chiaburilor, ulterior urmând să se treacă la "desfiinţare[a] completă a exploatării
chiabureşti la sate, mobilizând în această luptă întreaga ţărănime muncitoare, când condiţiile
vor fi pregătite"28. Rezoluţia CC al PCR din 3-5 martie 1949 a devenit, indubitabil, "textul de
bază în problema colectivizării (…) cea mai clară declaraţie a politicii agricole a
comunismului român"29.
Încercarea partidului de a introduce lupta de clasă la sate nu a dat rezultatele scontate,
ţăranii manifestâdu-şi în diverse feluri solidaritatea lor cu moşierii sau cu ţăranii înstăriţi30 şi
împărţind simbolic universul sătesc între "noi", comunitatea tradiţională, şi "ei," respectiv
autorităţile comuniste şi colaboratorii lor, stigmatizaţi drept "trântori", "împingători", sau
"cozi de topor". Mai eficiente au fost însă măsurile de discriminare administrativă şi
represiune politică. Cei mai afectaţi de colectivizare în primii ani au fost ţăranii înstăriţi,
desemnaţi drept chiaburi, un cuvânt de origine turcă, chibar, ce însemna la origine nobil sau
om bogat, de vază, dar care în limbajul oficial a ajuns să aibă conotaţii profund negative.
Aceştia erau discriminaţi de partidul-stat, chiar demonizaţi de către propaganda regimului.
Exemplul cel mai clar de discriminare în rândurile agricultorilor era impozitul agricol,
aplicat/perceput "în spiritul luptei de clasă"31. În contextul aplicării deciziei PMR de
"transformare socialistă a agriculturii" s-au înregistrat numeroase cazuri de confiscare a averii
ţăranilor înstăriţi. Bunăoară, o comisie constituită de conducerea partidului în 1950 evidenţia
că metoda confiscării unor proprietăţi private fusese utilizată de conducerile unor gospodării
agricole colective pentru completarea suprafeţei de teren a acestora şi pentru asigurarea
clădirilor. Măsura fusese iniţiată în majoritatea cazurilor de "organele" judeţene de partid,
punerea în practică a dispoziţiei revenind Comitetelor Provizorii judeţene, structurilor
Ministerului de Interne şi Ministerului de Justiţie. Confiscări fuseseră făcute şi din iniţiativa
Comitetelor Provizorii locale (primăriilor). De cele mai multe ori directivele de confiscare
fuseseră trasate în "şedinţe de lucru", la care participaseră "organele de partid", Comitetele
Provizorii judeţene, "organele" Ministerului de Interne şi Ministerului de Justiţie. În alte
situaţii, sarcinile fuseseră trasate direct Parchetului sau Miliţiei. Chiar şi din perspectiva
comisiei comuniste însărcinate cu verificarea modului de aplicare a acestor măsuri se
înregistraseră abuzuri: confiscări de bunuri fără respectarea normelor legale, înscenări care să
ofere pretextul pentru arestarea şi încarcerarea ţăranilor (de exemplu, introducerea unor arme
şi muniţii în domiciliile acestora, "găsite" apoi de Securitate), nerespectarea unor sentinţe ale
Justiţiei (se confiscaseră până şi obiectele de uz casnic, deşi legea interzicea acest lucru). În
urma confiscărilor parţiale unii chiaburi fuseseră transformaţi în mijlocaşi, dar existaseră şi
cazuri în care mijlocaşii fuseseră consideraţi chiaburi şi li se confiscaseră bunurile. În unele
situaţii sechestrele asigurătoare puse de Parchet fuseseră transformate în confiscări, fără a se
aştepta o decizie legală în acest sens. În diverse zone, "organele locale" confiscaseră bunuri
fără intervenţia Justiţiei, forţându-i pe chiaburi să părăsească localităţile unde domiciliau sau
să facă donaţii către GAC-uri. Confiscări avuseseră loc şi în comunele unde nu existau
gospodării colective32.



27 Gheorghe Gheorghiu-Dej, op. cit., p. 261.
28 Ibidem, p. 302.
29 Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 219.
30 În unele zone, ţăranii s-au opus deportării marilor proprietari de pământ, de care erau legaţi prin numeroase
legături economice sau de rudenie, forţând autorităţile să renunţe temporar şi să reia operaţia de arestare peste
câteva zile, la adăpostul nopţii. Alteori, comunitatea sătească a sprijinit ţăranii declaraţi chiaburi cu ajutor
material sau în muncă pentru a preda cotele oneroase impuse de către stat (vezi Open Society Archive,
Budapesta, Fonds 300: Records of Radio Free Europe/Radio Liberty Research, Subfonds 60: Romanian Unit,
Series 1: 202 Agriculture, RL 2966/1959, "Persecutions, Illegal arrests, deportations. Source Athens, 68 years
old Greek-Romanian refugee-epatriate merchant", f. 2). Vezi, de asemenea, şi Gail Kligman, Crearea autorităţii
comuniste: luptă de clasă şi colectivizare la Ieud, Maramureş, în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori),
op. cit., pp. 231-257.
31 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 161/1949, f. 15.
32 Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Adinistrativ-Politică, dosar nr. 110/1950, ff. 57-61.