Articol: Bisericile neoprotestante şi eşecul controlului comunist

În actele oficiale ale birocraţiei partidului-stat, pentru denominaţiunile minoritare se
folosea o terminologie specifică: unele erau culte, altele "secte" sau "grupări anarhice". După
cel de-al doilea război mondial, statul a acordat temporar dreptul de a funcţiona ca asociaţii
unui număr important de grupări religioase, care fuseseră crunt oprimate sub regimul Ion
Antonescu. Tuturor li s-a cerut să-şi prezinte mărturisirea de credinţă şi să-şi precizeze poziţia
faţă de stat. Patru confesiuni neoprotestante au primit statutul legal de culte: Biserica
Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creştină Baptistă, Biserica Creştină după Evanghelie (cu
două ramuri) şi Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală, acestea adăugându-se
confesiunilor protestante magisteriale: Biserica Reformată, Biserica Evanghelică de
Confesiune Augustană, Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană şi Biserica Unitariană.
Alte grupări au fost considerate "secte" (martorii lui Iehova, nazarinenii, adeventiştii
reformişti, spiriţii) sau "grupări anarhice" (Oastea Domnului şi stiliştii, din cadrul Bisericii
Ortodoxe; betaniştii, din Biserica Reformată; penticostalii disidenţi, din Biserica Penticostală;
mai târziu acestora aveau să li se adauge "treziţii", din Biserica Baptistă) iar activitatea lor a
fost interzisă de-a lungul întregii perioade comuniste81. Cantitatea de documente rămasă de pe
urma monitorizării acestor confesiuni şi grupări în anii regimului comunist este imensă, ceea
ce reprezintă o dovadă în sine a nivelului real al represiunii pe criterii religioase82.
Regimul comunist a acţionat cu duritate împotriva militanţilor religioşi, în anii 1940-
1960 recurgându-se la arestări, încarcerări, "pedepse administrative" etc. Unii dintre
credincioşii protestanţi sau neoprotestanţi activi au avut parte de acelaşi tratament din partea
autorităţilor, între cei mai cunoscuţi fiind Richard Wurmbrand, Ferenc Visky sen., Simion
Cure, Vasile Moisescu, Gheorghe Mladin, Traian Ban, Simion Moţ, Teodor Băbuţ, Nicolae
Todor, Alexandru Honciuc şi alţii83. Se cuvine a preciza că baza teologică a sacerdoţiului
universal face deseori greu, dacă nu imposibil, de stabilit care dintre neoprotestanţii ajunşi în
puşcărie erau clerici şi care nu. În orice caz, în covârşitoare majoritate neoprotestanţii aruncaţi
în sistemul peniteciar românesc au ajuns acolo din cauza motivelor religioase.
La 18 decembrie 1959, Departamentul Cultelor, din subordinea Consiliului de
Miniştri, depunea la Secretariatul CC al PMR o notă în vederea aprobării unor "măsuri
privind cultele neoprotestante". Ceea ce îi alarmase pe guvernanţii comunişti era creşterea
numerică spectaculoasă a aderenţilor bisericilor neoprotestate, dinamica lor şi imposibilitatea
de fi controlaţi de stat. Documentul respectiv evidenţia că dacă în 1944 cele patru biserici
neoprotestante legale (Adventistă, Baptistă, Creştină după Evanghelie şi Penticostală) aveau
40 000 de membri, numărul lor a crescut la 73 920 în 1948, pentru ca în anii 1958-1959 să
atingă 192 621 de aderenţi. De asemenea, numărul comunităţilor locale ajunsese în 1959 la 3
317, iar personalul de cult însuma neoficial câteva mii de persoane, deşi nu erau recunoscuţi
decât 816 pastori. Creşterea neoprotestanţilor fusese remarcabilă, în intervalul 1948-1954 cu
16 600 de membri anual, iar între 1955-1959 cu 4 750 de credincioşi în fiecare an84. Şeful
Departamentului Cultelor, D. Dogaru, aprecia în textul pe care îl semna: "Creşterea numerică
a cultelor neoprotestante trebuie să ne îngrijoreze, deoarece în timp ce cultele istorice în
general nu reuşesc decât în mică măsură, deşi diferită, să capteze preocupările credincioşilor
lor pentru problemele religioase, cultele neoprotestante captează aproape total preocupările
credincioşilor lor pe linia problemelor religioase în dauna preocupărilor cetăţeneşti,
economice, sociale, culturale şi politice"85.

81 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 14/1966, vol. III, ff. 64-72.
82 Vezi, spre exemplu, ASSC şi ACNSAS, fondurile Documentar, Penal, Informativ şi Reţea.
83 AMR Piteşti, fond Tribunalul Militar al regiunii a II-a Militare Bucureşti, dosar nr. 6/2/1959, nepaginat; idem,
fond Tribunalul Militar Timişoara, dosar nr. 1/1959, ff. 263-272, şi sentinţa nr. 610/1959, ff. 23-26 r.-v.; ibidem,
fond Tribunalul Militar Iaşi, sentinţa nr. 94/1959, nepaginat; ACNSAS, fond "Penal", dosar 1079, vol. 1, ff. 15-
16 r.-v., 72-77 r.-v.; vol. 3, ff. 10-12, r.-v., 13. Vezi şi Ferenc Visky jr. (ed.), Prizonierii speranţei. Mărturii ale
celor închişi pentru credinţă, traducere: Claudia Birea, Ferenc Visky, Cluj-Napoca, Editura Koinónia, Arad,
Editura Strigătul de la Miezul Nopţii, 2002, passim; Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, traducere
din limba engleză de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor,
1993; idem, Strigătul Bisericii prigonite, Bucureşti, Editura Stephanus, 1993.
84 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 15/1960, ff. 3-4, 7. Cultele neoprotestante
legale au crescut constant până la sfârşitul regimului comunist. În 1966, conform datelor oficiale ele înregistrau
următoarea situaţie numerică: adventiştii de ziua a 7-a, 34 000 de credincioşi, 511 comunităţi, 125 de pastori;
baptiştii, 55 000 de credincioşi, 580 de comunităţi cu 311 filii, 156 de pastori; penticostalii, 38 000 de
credincioşi, 493 de biserici şi 232 de filii, 122 de pastori; creştinii după Evanghelie, circa 20 000 de credincioşi,
256 de comunităţi şi 122 de filii, 83 de pastori (ibidem, dosar nr. 14/1966, vol. III, ff. 64-67). În anul 1987,
conform tot unor date oficiale, Biserica Baptistă avea: 75 000 de membri, 951 lăcaşuri de cult, 170 deservenţi de
cult şi 123 de cimitire; Biserica Penticostală: 87 000 de membri, 792 lăcaşuri de cult, 126 deservenţi de cult şi
125 de cimitire; Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea: 47 000 de membri, 521 lăcaşuri de cult, 135 deservenţi de
cult şi 160 de cimitire; Biserica Creştină după Evanghelie, 28 500 de membri, 380 lăcaşuri de cult, 79 deservenţi
de cult şi 100 de cimitire (ibidem, fond Cabinet Ion Dincă, dosar nr. 4/1983, ff. 93, 101-102).
85 Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 15/1960, f. 4.

Dincolo de imaginea catastrofică, realizatorul acestui document surprindea totuşi o
realitate deranjantă pentru partidul-stat, dificultatea de a-i controla pe fidelii bisericilor
neoprotestante. După 1954 se luaseră măsuri importante împotriva acestora, îndeosebi prin
intermediul Ministerului Cultelor (între timp desfiinţat), care îşi organizase Corpul
împuterniciţilor şi al inspectorilor generali, dar şi prin intermediul sfaturilor populare şi al
"organelor locale". Aşa se explica reducerea ("frânarea") ritmului de creştere al
neoprotestanţilor86. Printre altele, măsurile luate de autorităţi contra confesiunilor
neoprotestante au inclus: controlarea resurselor financiare ale acestora; înlocuirea unor
"elemente necorespunzătoare" din conducere (la adventişti şi creştini după Evanghelie);
interzicerea catehizării organizate a copiilor; alcătuirea unui material documentar bogat, pe
baza căruia avea să se procedeze la preschimbarea autorizaţiilor de funcţionare a
comunităţilor şi a legitimaţiilor deservenţilor de culte; introducerea sistemului arondărilor,
ceea ce avea să însemne reducerea numărului de comunităţi şi de filii cu circa 1125 de unităţi,
fapt care implica şi micşorarea numărului de deservenţi; din 1958 se interzisese acestor culte
să mai aducă noi serii de elevi în seminariile lor; reducerea frecvenţei adunărilor pastorale;
controlarea cumpărării de imobile în vederea deschiderii unor noi lăcaşuri de cult;
împiedicarea implicării în activităţi pastorale a persoanelor nerecunoscute oficial; folosirea
fanfarelor pe străzi; instruirea "organelor locale" de a se implica în respectarea "regimului
legal al cultelor" şi a semnala împuterniciţilor abaterile; oprirea adunărilor prea dese în
biserici în cursul săptămânii87.
Arondarea sau rearondarea teritorială în anul 1960 a determinat reducerea cu 30% a
numărului de biserici şi filii neoprotestante, iar a pastorilor cu 25%. De asemenea, a fost redus
şi numărul unităţilor intermediare la cultele baptist, adventist şi penticostal, cu alte cuvinte o
reducere a aparatului administrativ88. De asemenea, numărul de elevi la seminariile teologice
fusese redus drastic, de la 10-40 anual ajungându-se la câte opt în cinci ani. În acelaşi timp,
chiar dacă se interzisese catehizarea copiilor în biserici, familiile neoprotestante reuşiseră să-
şi educe urmaşii din punct de vedere religios89.
În vederea stopării creşterii numerice a neoprotestanţilor, statul a manipulat propriile
legi. Pe de o parte se cerea acestor culte "respectarea riguroasă a prevederilor legale privind
formele de trecere de la un cult la altul", iar pe de altă parte, deoarece potrivit legilor de
organizare sfaturile populare nu se mai ocupau de apartenenţa religioasă a cetăţenilor români,
formele solicitate nu se mai puteau face. Poziţia ambiguă a structurilor administrative locale a
determinat "o frână" în activitatea confesiunilor neoprotestante. Chiar şi în condiţiile şicanelor
continue ale autorităţilor, dinamismul acestor culte era de domeniul evidenţei, motiv de iritare
pentru partidul-stat90. Într-o notă din anii 1960 trimisă de Departamentul Cultelor către CC al
PCR, Direcţia Generală a Consiliilor Populare, se preciza că denominaţiunile neoprotestante,
"ducând o intensă acţiune de educare religioasă a adepţilor lor şi îndeosebi a tineretului,
imprimă acestora un misticism exagerat, determinându-i să manifeste lipsă de receptivitate şi
chiar indiferenţă faţă de însuşirea ideologiei socialiste" (s. n.)91. Pentru a preîntâmpina
activitatea religioasă în general, activiştii de la Departamentul Cultelor insistau să se dea
"indicaţii consiliilor populare şi organelor de partid, să-şi sporească preocuparea faţă de
supravegherea cultelor şi sectelor, să ia măsuri pentru combaterea şi lichidarea ilegalităţilor
comise de acestea, precum şi pentru întărirea activităţii politico-educative în rândul
maselor"92.

86 Ibidem, f. 7.
87 Ibidem, ff. 10-11.
88 Ibidem, dosar nr. 14/1966, vol. III, f. 73.
89 Ibidem, f. 74.
90 Ibidem.
91 Ibidem, f. 98.
92 Ibidem, f. 100.

În urmărirea şi reprimarea activităţii denominaţiilor minoritare s-au implicat în primii
ani ai regimului comunist structurile moştenite de la vechiul stat român (Poliţia de Siguranţă,
Jandarmeria, SSI, Biroul 2 de Informaţii al Marelui Stat Major, Serviciul de Informaţii
Politice şi Documentare din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie93), iar după
1948-1949 mai ales Securitatea şi Miliţia, create de partidul-stat tocmai pentru a-i asigura
aplicarea programului de transformare şi de controlare a societăţii. Pentru discreditarea
neoprotestanţilor, autorităţile comuniste au utilizat un limbaj specific. Spre exemplu, aceştia
erau etichetaţi drept "agenţi ai imperialismului occidental"/"anglo-american"/"american",
care amintea de stigmatul public din timpul celui de-al doilea război mondial, în perioada
naţionalismului integral, când ei fuseseră consideraţi "străini" "trădători", "renegaţi",
"bolşevici" sau "iudeo-bolşevici".
Supravegherea în combinaţie cu hărţuielile la care au fost supuse bisericile
neoprotestante în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au cunoscut chiar o amplificare în
regimul Nicolae Ceauşescu, când au fost readuse la suprafaţă concepţiile etniciste interbelice,
care au fost combinate cu ideile staliniste, formându-se astfel un amestec care a primit numele
de naţional-comunism. Discriminarea împotriva fidelilor bisericilor minoritare a cunoscute
noi forme. Totul pe fondul întreţinerii sentimentului de "cetate asediată" care i se inocula
cetăţeanului României comuniste. Iritaţi de lipsa de conformism a multor membri ai cultelor,
în special a neoprotestanţilor, liderii de partid şi de stat au luat măsuri contra acestora,
orchestrând denigrarea sistematică a credincioşilor în şedinţe publice94 ori în mass-media (s-
au evidenţiat atât cotidiene şi reviste centrale, inclusiv "Scânteia"95, cât şi publicaţii locale;
televiziunea, radioul şi cimatografia au jucat şi ele un rol în distorsionarea imaginii despre
oamenii religioşi). Partidul-stat s-a implicat chiar în şicanarea copiiilor neoprotestanţi în şcoli
(mai ales în licee şi universităţi); mergând chiar până la intruziunea în viaţa de familie96.
Îngrijorarea faţă de menţinerea sentimentului religios la cote ridicate a determinat
autorităţile de la Bucureşti să iniţieze în anii 1960-1980 acţiuni de "educare ştiinţifică şi de
combatere a misticismului şi obscurantismului din conştiinţa maselor". Grupările minoritare,
atât cele legale, cât şi cele interzise, deţineau un loc special în cadrul acestor veritabile
campanii antireligioase97. Pe scenele teatrelor existente în oraşele României sau pe cele
improvizate în sate ori întreprinderi cu prilejul unor campanii special organizate, se jucau
diferite piese cu caracter antireligios sau în care realitatea istorică era distorsionată,
manipulată98.
În anii 1960-1980 s-au publicat numeroase lucrări de "ateism ştiinţific", în prima faza
traduceri sovietice, cum a fost cazul, spre exemplu, celebrei în perioadă Călăuză a ateistului,
iar ulterior producţii autohtone. De regulă nu era vorba de o prezentare neutră a fenomenului
religios, ci de atacuri nemascate contra creştinilor practicanţi, în special a neoprotestanţilor,
cărora le era întotdeauna rezervată o parte importantă din numărul de pagini99.

93 Vezi, spre exemplu, AMR, fond Direcţia Superioară Politică a Armatei, dosar nr. 802, passim.
94 Vezi ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 25/1982, ff. 46-48 r.-v..
95 Bunăoară, vezi Ilie Tănăsache, Obscurantismul se autodemască. Fapte despre nocivitatea unei secte şi despre
activitatea unor escroci travestiţi în "întemeietori" de... noi religii, în "Scânteia", 30 iunie 1982; idem, Când
delapidatorul se dă drept persecutat... religios şi politic. Cum şi-au găsit apărători de pe aiurea doi inşi care au
furat din avutul obştesc aproape jumătate de milion de lei, în "Scânteia", 7 septembrie 1982.
96 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 2-18.
97 Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Propagadă şi Agitaţie, dosar nr. 17/1966, ff. 1-46; ibidem, dosar nr. 19/1966,
ff. 1-20; ibidem, dosar nr. 38/1966, ff. 1-32; ibidem, dosar nr. 22/1970, ff. 1-52.
98 Astfel de piese au fost: Rugul, Porunca a 7-a, Hughenoţii, Martin Luther şi Thomas Müntzer, Făclie în miez
de noapte, Mântuleţ în rai şi în iad (piesă de Süto Andras). Vezi Tudor Olaru, Octav Grumezea, Premisele
eficienţei în propaganda materialist-ştiinţifică, în "Scânteia", 13 martie 1981.
99 Petru Berar, Umanism şi ateism, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980; Idem, Religia în lumea
contemporană, Editura Politică, Bucureşti, 1983; Simion Asandei, Ateism şi religie, Bucureşti, Editura Militară,
1980; Idem, Omul, ştiinţa şi religia, Bucureşti, Editura Militară, 1985; Întrebări şi răspunsuri la probleme de

Împotriva unora dintre neoprotestanţii reticenţi Securitatea a recurs şi la măsuri
radicale, inclusiv la asasinate, concepute în laboratoarele temutei poliţii politice şi puse în
aplicare de echipe operative (spre exemplu, cazul pastorului baptist Vasile Gherman, în
1988100).
Relaţiile externe ale cultelor din România erau atent supravegheate. Cele protestante şi
neoprotestante nu numai că nu făceau excepţie, dar contactele lor cu coreligionarii occidentali
erau chiar mai atent monitorizate, pornindu-se de la suspiciunea că erau oficine de spionaj101.
Aceasta a fost poziţia de-a lungul întregii perioade comuniste102. Lipsa literaturii religioase,
inclusiv a Bibliilor (20.000 de exemplare în limba maghiară, donate Bisericii Reformate de
Alianţa Mondială Reformată, în loc să ajungă la destinatarii lor au fost topite de autorităţile
române şi prefăcute în anul 1985 în hârtie igienică103), i-a determinat pe unii neoprotestanţi să
se implice în activitatea unor veritabile reţele de transportare din Occident şi de distribuţie (nu
doar pentru România, ci şi pentru spaţiul sovietic) a acestei literaturi, expunându-se astfel
durelor măsuri represive ale Securităţii, de la amenzi până maltratări, arestări, procese şi
condamnări104.
Persecuţiile la care erau supuşi creştinii din România, dar şi rezistenţa lor în faţa
dictaturii - cei neoprotestanţi ocupând în pofida numărului lor relativ mic probabil cel mai
important loc în această privinţă în timpul lui Ceauşescu -, deci toate acestea au atras atenţia
unor instituţii occidentale preocupate de susţinerea creştinilor din spatele Cortinei de Fier
(spre exemplu, Misiunea Creştină pentru Lumea Comunistă, Underground Evangelism,
Keston Institut105) sau în general de apărare a drepturilor omului (Amnesty International),
precum şi a exilului românesc, atât politic şi cultural106, cât şi religios107. De asemenea,
îndeosebi în anii 1980 un interes în creştere faţă de minorităţile religioase neoprotestante a
arătat administraţia de la Washington, mai ales în timpul mandatului lui David B. Funderburk
la Bucureşti, care s-a dovedit unul din criticii neînduplecaţi ai regimului Ceauşescu108.

educaţie ateistă a tineretului, vol. III, autori: Petru Berar, Petre I. Bieltz, Gheorghe Brătescu, Gheorghe Al.
Cazan, Cornelia Cristescu, Florin Georgescu, Paul Popescu Neveanu, Georgeta Tănase, Gheorghe Vlăduţescu,
Elena Zamfir, Bucureşti, Editura Politică, 1982; Fl. Georgescu, Societate şi religie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1982; Petre Hladchi-Bucovineanu, Faţete reale ale sectelor religioase, Bucureşti, Editura
Politică, 1983; Bruno Würtz, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului contemporan, Timişoara,
Tipografia Universităţii Timişoara, 1988. Vezi şi Paul Dobrescu, Educaţia materialist-ştiinţifică - sub semnul
unor noi exigenţe calitative, în "Scânteia", 24 decembrie 1982; idem, Literatura ateist-ştiinţifică - mai ferm
angajată în activitatea de făurire a conştiinţei noi, în "Scânteia", 28 septembrie 1984; Florin Georgescu, Rolul
educaţiei materialist-ştiinţifice în formarea omului nou, în "Era Socialistă", nr. 20, 25 octombrie 1983.
100 Petru Dugulescu, Ei mi-au programat moartea, Timişoara, Editura Marineasa, 2003, pp. 167-172.
101 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 14/1966, vol. I, ff. 1-7.
102. Situaţia este dovedită de numărul uriaş de dosare create de Departamentul Cultelor, disponibile astăzi în
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte.
103 David B. Funderburk, Un ambasador american între Departamentul de Stat şi dictatura comunistă din
România, 1918-1985, Constanţa, Editura Dacon, 1994, pp. 105-106.
104 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 146, vol. 3, passim; vol. 4, passim; Ibidem, dosar nr. 150, vol. 2,
passim. Vezi şi Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-1989, în
Partidul, Securitatea şi Cultele, 1945-1989, volum coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Bucureşti, Editura
Nemira, 2005, p. 377-383.
105 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 174, vol. 2, passim; ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ-
Politică, dosar nr. 14/1966, vol. I, f. 5; ibidem, colecţia Gabanyi, dosar nr. 165, f. 46.
106 Vezi Sanda Stolojan, Persécution et résistance religieuse en Roumanie, în "L'Alternative", număr special
Roumanie. Crise et répression, pp. 41-44.
107 Merită amintită activitatea lui Sergiu Grossu, la Paris, care a editat mulţi ani revista Catacombes, în care erau
reproduse sistematic informaţii despre situaţia creştinilor persecutaţi, atât în România, cât şi în întreg blocul
sovietic.
108 Vezi David B. Funderburk, op. cit.. De asemenea, vezi şi Roger Kirk & Mircea Răceanu, România împotriva
Statelor Unite. Diplomaţia absurdului, 1985-1989, traducere de Melania Stela Rădulescu, Bucureşti, Editura
Silex, 1995.

Un autor de referinţă pentru studierea relaţiilor stat-Biserică în spaţiul dominat de
sovietici, a identificat 6 factori mai importanţi care au determinat politica religioasă
comunistă: ponderea organizaţiei religioase, dispoziţia acesteia de a se subordona/conforma
cerinţelor autorităţii politice şi posiblitatea de a o infiltra şi controla prin intermediul poliţiei
politice, problema dependenţei de o autoritate străină, loialitatea sau lipsa de loialitate a unui
cult religios în timpul celui de-al doilea război mondial, configuraţia etnică a ţării şi cultura
politică dominantă109. De aici a rezultat şi tratamentul diferit pe care regimul l-a aplicat celor
două Biserici mai importante: Ortodoxă şi Greco-Catolică. Supunerea Bisericilor Catolice
locale faţă de o autoritate din afara blocului "democraţiilor populare", autoritate cu vocaţie
universalistă, ca şi Kremlinul comunist, precum şi faptul că Biserica Catolică părea să fie oază
de autonomie şi chiar independenţă nu erau deloc pe placul noilor guvernanţi comunişti, fiind
percepute drept acte de trădare. Tocmai din acest motiv intensitatea represiunii a fost mai
mare în cazul Bisericii Catolice de ambe rituri. Prigonirea a peste 1700 de clerici ortodocşi şi
faptul că gesturile de opoziţie faţă de regimul comunist ale unor preoţi au fost mai numeroase
decât se credea nu schimbă datele problemei110. Fără a beneficia de un sprijin moral şi
material din exterior şi fără a avea o tradiţie în planul sfidării autorităţii politice, ierarhia
ortodoxă a adoptat relativ repede o atitudine conformistă care s-a accentuat cu timpul,
conducând la capitulări lamentabile în anii 1980, atunci când prelaţii au acceptat demolările
de biserici şi au consimţit la reprimarea preoţilor protestatari.
Dincolo de represiunea propriu-zisă îndurată de personalul de cult al diferitelor
confesiuni din România în perioada comunistă, poate mai importantă a fost izgonirea Bisericii
din şcoli, spitale, instituţii de caritate, armată şi penitenciare, precum şi descurajarea
insidioasă şi sistematică a sentimentului religios de către un regim care se declara ateist.
Apropierea omului de religie a fost puternic stânjenită şi reprimată şi, cu un sprijin însemnat
dinspre instituţiile ecleziastice "domesticite", regimul a reuşit o îndepărtare a proiectelor
individuale de rădăcinile lor spirituale111.

109 Pedro Ramet, Cross and Commissar. The Politics of Religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington
and Indianapolis, Indiana University Press, 1987, p. 16.
110 Vasile Igna, Între acţiune şi contemplaţie. 12 note sumare asupra istoriei şi sensului confruntării dintre
creştinism şi comunism, în Marx contra Isus. Repere ale confruntării dintre creştinism şi comunism, Bucureşti,
Editura Universal Dalsi, 2003, p. 31.
111 Alexandru Zub, Sorin Antohi, Oglinzi retrovizoare: istorie, memorie şi morală în România, Iaşi, Editura
Polirom, 2002, pp. 81-82.