Articol: Metodele de recrutare

Indiferent de circumstanţele în care se făcea introducerea în reţea a unei surse noi - în
detenţie sau în libertate - ea era precedată de "punctare" şi de un studiu detaliat, care avansa de la
informaţiile biografice obişnuite (obţinute de la vecini, colegi de şcoală sau de serviciu, prieteni
sau rude, şi consemnate în rapoarte de investigaţii) la un comentariu psihologic nuanţat, în care se
evaluau: gradul de instruire generală a candidatului, aptitudinile în culegerea de informaţii,
şansele şi gradul de apropiere de obiectivul urmărit, capacitatea de disimulare şi, implicit, riscul
de a fi deconspirat. Contactul direct cu ofiţerul, desfăşurat sub acoperire sau sub un pretext
oarecare, era hotărâtor pentru a se înainta propunerea de recrutare, supusă întotdeauna aprobării
ofiţerului ierarhic superior. De asemenea, candidatul era verificat prin celelalte surse din reţea,
care puteau da referinţe favorabile sub impresia că se culeg informaţii despre o persoană urmărită,
şi nu despre un viitor informator. În felul acesta, reţeaua se completa fără să se încalce regula
conspirativităţii depline, regulă asupra căreia voi reveni.
Pentru o descriere adecvată a metodelor de recrutare utilizate de Securitate se poate folosi
ca referinţă categoria informatorilor, cea mai bine reprezentată statistic şi având în plus avantajul
că ilustrează aplicarea fără restricţii a tuturor procedeelor operative (spre deosebire de categoria
gazdei casei de întâlniri sau a rezidenţilor, care nu puteau fi recrutaţi prin constrângere). Putem
distinge două metode fundamentale aplicate constant de Securitate: recrutarea prin constrângere
sau şantaj şi recrutarea prin convingere (sau "pe baza sentimentelor patriotice"), ultima şi în
versiunea recrutare legendată, ca variantă secundară a recrutării prin convingere.
Recrutarea prin constrângere sau pe bază de material compromiţător a fost o metodă
utilizată constant în toate etapele istoriei Securităţii, deşi literatura de specialitate o consideră
tipică pentru epoca violent-represivă a regimului comunist, din primii săi ani de funcţionare.
Recrutarea prin constrângere se aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau
penale: foşti deţinuţi politici, membri ai partidelor burgheze, foşti legionari, ofiţeri deblocaţi şi
descendenţi ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins treptat şi asupra
condamnaţilor de drept comun, în special asupra condamnaţilor pentru tentativă de evaziune,
asupra celor avertizaţi de Securitate la finalul unei acţiuni de urmărire, dar şi asupra celor
sancţionaţi la locul de muncă, pe linie profesională. Elementele de constrângere sau de şantaj erau
identificate de ofiţer în perioada studiului pentru recrutare, utilizarea lor fiind supusă aprobării
şefilor ierarhici, în raportul prin care se făcea propunerea de introducere a noii surse în reţea. La
nevoie, orice amănunt biografic putea deveni un element constrângător sau un element de şantaj:
originea socială "nesănătoasă", în special nedeclarată în documentele de cadre, existenţa unor
rude sau prieteni apropiaţi cu un trecut politic "ostil clasei muncitoare" sau emigraţi în străinătate,
existenţa unei sancţiuni la locul de muncă, solicitarea unui transfer de serviciu, a unei locuinţe din
fondul locativ de stat sau a unui paşaport, intenţia unei rude apropiate de a urma o facultate
controlată ideologic, nevoia de tratament medical greu accesibil etc.
La rândul lui, materialul compromiţător putea fi un document extras din dosarul de cadre
(şi din care putea rezulta un detaliu biografic suspect), o semnalare scrisă (notă informativă,
declaraţie, denunţ, scrisoare anonimă trimisă direct Securităţii806 sau corespondenţă interceptată,
în special cu străinătatea), înregistrarea unei convorbiri telefonice, o fotografie realizată pe
parcursul filajului, şi din care rezulta că persoana vizată frecventa un anturaj necorespunzător sau
întreţinea relaţii extraconjugale, o percheziţie la domiciliu (secretă sau cu martori), în care se
ridicau obiecte sau cărţi cu caracter suspect etc. Dacă prin investigaţiile obişnuite nu se putea
identifica un material compromiţător care să permită recrutarea, el putea fi "plantat" şi printr-o

806 Pentru fabricarea de scrisori anonime folosite ca material compromiţător în vederea recrutării, vezi
Ibidem, fond R, dosar nr. 1161.

combinaţie operativă la care participau civili (vecini, colegi de serviciu, rude) sau cadre sub
acoperire.
Elementul de constrângere sau şantaj era invocat deschis de către ofiţer chiar în timpul
procesului de recrutare, şi din acest motiv alegerea şi evaluarea sa prealabilă erau decisive. Faptul
că acceptul asupra colaborării cu Securitatea a fost dat prin constrângere sau prin folosirea de
material compromiţător era consemnat explicit în raportul privind modul cum a decurs
recrutarea, fapt care atestă lipsa oricărei restricţii procedurale şi, implicit, a oricărui scrupul
legal în metodele de lucru ale Securităţii. Recrutarea prin constrângere funcţiona, cu rare
excepţii, în mediile de maxim interes operativ, în care o colaborare benevolă era foarte puţin
probabilă (foştii deţinuţi politici, opozanţii declaraţi ai regimului, adepţii cultelor religioase etc.).
Avantajele acestei metode deveneau şi mai evidente în condiţii de detenţie: recrutarea deţinuţilor
prin constrângere sau şantaj era folosită curent pentru supravegherea "elementelor recalcitrante",
prevenirea acţiunilor de protest şi rezistenţă în închisori, descurajarea încercărilor de a lua contact
cu ceilalţi deţinuţi, cu familia sau cu apărătorul legal ("privilegiu" acordat doar în ultimii ani ai
regimului comunist), obţinerea de informaţii în afara anchetei şi, mai ales, controlul psihologic
total asupra deţinuţilor, în special a celor politici.
În detenţie, principalele elemente de şantaj sau constrângere erau chiar drepturile
deţinuţilor, garantate de legislaţia română (dreptul la hrană, la medicamente şi asistenţă medicală,
dreptul la vizită), şi, respectiv, ameninţarea cu represalii interzise de aceeaşi legislaţie (pedepsele
fizice, privarea de somn, izolarea, carcera, tortura)807. Mai presus de toate a funcţionat însă
şantajul prin reducerea pedepsei, în special în cazul deţinuţilor de drept comun recrutaţi pentru
supravegherea informativă a deţinuţilor politici. Securitatea a folosit constant recrutarea şi
dirijarea deţinuţilor de drept comun în celule ocupate de deţinuţi politici, sub promisiunea
reducerii pedepsei, inclusiv în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, când detenţia politică era
oficial inexistentă în România808. În cazul deţinuţilor politici şantajul mergea până la recrutarea
în ultimele zile de detenţie, după emiterea decretului de eliberare, dar într-un moment în care
deţinutul nu ştia că e deja liber. Ameninţarea cu prelungirea detenţiei într-un moment de maximă
tensiune psihologică funcţiona mai ales în cazul celor care rezistaseră la presiuni mult mai dure
de-a lungul executării pedepsei. Semnarea unui Angajament de colaborare în momentul eliberării
din închisoare promitea, pe de-o parte, neprelungirea discreţionară a privării de libertate şi, pe de
altă parte, o viaţă normală, fără stigmatul detenţiei politice. Distinct faţă de documentul care îi
putea transforma în colaboratori, deţinuţii erau obligaţi să semneze şi un angajament de păstrare a
secretului privind cele petrecute în închisoare; refuzul putea atrage după sine sancţiuni dure,
mergând până la prelungirea abuzivă a detenţiei, după expirarea pedepsei prevăzute în sentinţă.
Recrutarea informatorilor pe bază de sentimente patriotice e consemnată în documentele
de arhivă ca metodă predilectă, recomandată şi folosită constant ca etalon al muncii de Securitate,
ca indicator al spiritului civic şi, în egală măsură, al priceperii ofiţerului. La modul ideal, orice
recrutare trebuia să exprime, prin textul Angajamentului, sentimentele patriotice ale
informatorului şi ataşamentul său faţă de regim: chiar din prima frază se invoca "apărarea patriei
şi a cuceririlor revoluţionare" ca obligaţie a fiecărui cetăţean, iar nerespectarea acestei îndatoriri
urma să fie sancţionată în temeiul unei legi niciodată precizate. Informatorul semna o adeziune
aparent benevolă la o activitate în principiu obligatorie, pe baza unei legi neidentificate. Regulile
generale ale introducerii unei persoane în reţea se respectau şi în cazul recrutării din sentimente
patriotice: "punctarea" candidatului, studiul în vederea recrutării, verificarea prin alte surse şi prin
rapoarte de investigaţii, obţinerea aprobării ofiţerilor superiori, asigurarea conspirativităţii.

807 Pentru recrutarea prin şantaj în timpul detenţiei, vezi Ibidem, dosar nr. 486; ibidem fond I, dosar nr.
1217; ibidem, fond R, dosar nr. 2420.
808 Pentru recrutarea deţinuţilor de drept comun în scopul supravegherii deţinuţilor politici de la Aiud în
1986 (!), sub promisiunea reducerii pedepsei, vezi Ibidem, fond I, dosar nr. 234; ibidem, dosarele 1147,
1126, 1125, 1124 şi 1121.

Recrutarea se putea face la locul de muncă, la sediul Securităţii, la sediul Miliţiei, într-o casă
conspirativă, în biroul ofiţerului de contrainformaţii în cazul militarilor sau chiar la domiciliul
candidatului, însă doar cu condiţia fermă a respectării conspirativităţii.
Existenţa unui factor constrângător chiar şi în cazul recrutării pe bază de sentimente
patriotice rezultă fie din durata foarte mare a întâlnirii cu ofiţerul (care în unele cazuri putea
depăşi 24 de ore, lucru prevăzut chiar în primele directive interne ale Securităţii)809, fie din însăşi
invocarea pretinsei obligaţii legale de a colabora, menţionată în textul Angajamentului. Dincolo
de modificările minore suferite de-a lungul timpului, formula uzuală care încheia Angajamentul
era următoarea: "Îmi iau angajamentul să păstrez în secret absolut legătura şi munca mea cu
organele Securităţii Statului. Pentru divulgarea acestei legături şi a informaţiilor ce le voi furniza
port răspunderea penală conform legilor /.../"810. Or, trebuie subliniat că nici o lege promulgată
pe teritoriul României nu stipula obligaţia cetăţenilor de a furniza informaţii în mod conspirat
Securităţii şi nu sancţiona penal refuzul colaborării. Prezenţa elementului constrângător şi în
recrutarea pe bază de sentimente patriotice e mult mai evidentă în cazul militarilor în termen,
recrutaţi de Biroul de Contrainformaţii al unităţii: aflat în faţa unui ofiţer superior şi a unui text în
care se invocă obligaţia legală de a furniza informaţii pentru apărarea patriei, soldatul îşi dădea
consimţământul, fără a fi prevenit că relaţia va continua şi după eliberare, cu un scop mult mai
puţin nobil. Putem conchide că recrutarea pe bază de sentimente patriotice se baza fie pe
cointeresarea candidatului (care stabilea astfel o relaţie amiabilă şi avantajoasă cu autorităţile), fie
pe intimidare, fie pe manipularea sa prin înşelătorie. Această ultimă variantă a recrutării "pe bază
de sentimente patriotice" este perfect ilustrată de metoda introducerii legendate în reţea.
Legenda811 era o ficţiune construită de ofiţer (în urma studiului de recrutare) pentru a-şi
convinge candidatul de necesitatea şi mai ales de caracterul moral şi legitim al colaborării cu
Securitatea. Legenda prelua şi specula în primul rând detalii din viaţa profesională a candidatului,
dar şi alte elemente biografice care puteau susţine ideea că, prin colaborarea sa cu ofiţerul,
persoana vizată îndeplinea o misiune civică. Legendarea era metoda consacrată de disimulare a
adevăratului scop al recrutării unei persoane (în speţă, urmărirea celor apropiaţi), folosirea de
argumente fictive fiind practicată în cazul celor care nu puteau fi constrânşi ori şantajaţi să
colaboreze, şi nici nu puteau fi convinşi prin retorica obişnuită. Dacă şi metoda legendei eşua,
ofiţerul folosea varianta de retragere, o ficţiune complementară, un pretext (de regulă
profesional) care motiva aparent contactarea persoanei respective. Ca şi legenda, varianta de
retragere era pregătită din timp, adaptată profilului candidatului şi supusă aprobării superiorilor,
în raportul cu propunerea de recrutare.
Existenţa binomului legendă-variantă de retragere812 între metodele standard ale
Securităţii dovedeşte, pe de-o parte, că nu exista obligaţia legală de a colabora, invocată în textul
Angajamentului şi, pe de altă parte, că recrutarea nu se făcea printr-un consimţământ autentic,
liber asumat, nici chiar în cazul ideal al recrutării "pe bază de sentimente patriotice". La rigoare,
putem spune că informatori autentici, recrutaţi din convingere şi nu prin presiuni sau înscenări,
sunt doar cei care s-au oferit voluntar să furnizeze informaţii (fiind totuşi verificaţi la fel de
riguros ca şi ceilalţi) şi cei care au răspuns fără nici o ezitare la solicitarea ofiţerului, înţelegând
perfect ce li se cere. La polul opus stau recrutarea elevilor şi recrutarea în scopul compromiterii,

809 Pentru descrierea unui proces de recrutare care a durat 36 de ore, neîntrerupt, vezi Ibidem, fond R, dosar
nr. 1161, f. 78.
810 Ministerul Securităţii Statului, Directiva despre munca informativă...., 1953, p. 10.
811 "Legenda informativă - versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura conspirarea şi secretizarea
muncii de securitate şi a realiza inducerea în eroare a duşmanului", în Instrucţiuni privind organizarea şi
desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de securitate, Departamentul Securităţii Statului
1987, p. 7.
812 Legenda şi varianta de retragere se foloseau nu doar la recrutare, ci şi în acţiunile de urmărire, în situaţii
operative mai complexe. Un caz de control medical legendat asupra unei persoane urmărite, vezi ACNSAS,
fond I, dosar nr. 2149, ff. 34-35.

două situaţii care se constituie în cazuri-limită şi în acelaşi timp în exemple peremptorii de
încălcare a drepturilor civile elementare în activitatea curentă a Securităţii.
Recrutarea elevilor (a minorilor în general) viza folosirea lor cu predilecţie ca persoane
de sprijin, pentru supravegherea mediului şcolar pe o linie de muncă distinctă (în "problema
învăţământ" sau în "problema tineret studios"). Chiar dacă funcţionau pe o treaptă modestă în
ierarhia Securităţii (persoană de sprijin sau colaborator), elevii introduşi în reţea puteau furniza
informaţii de primă sesizare foarte utile, verificate la alte nivele şi apoi exploatate informativ în
acţiuni de urmărire. Recrutarea elevilor se făcea de regulă în localul şcolii, iar ţinta culegerii de
informaţii erau fie profesorii semnalaţi cu atitudini suspecte faţă de regim, fie persoane provenind
din familii urmărite (pentru descendenţa lor socială, pentru relaţii în străinătate, intenţii de
emigrare, comentarii critice etc.). Pe lângă legendă, la recrutarea elevilor se foloseau ca
argumente constrângătoare sancţiunile şcolare, corijenţele, ameninţarea cu repetenţia sau cu
interzicerea accesului într-o instituţie de învăţământ superior813. Introducerea în reţea se făcea
prin semnarea unui angajament, uneori pe un formular tipizat, text în care accentul cădea cu
deosebire pe păstrarea strictă a secretului colaborării, inclusiv faţă de familie. Această ultimă
condiţie încălca flagrant drepturile minorului, constrâns să-şi asume obligaţii pretins legale în
relaţie cu o instituţie a statului, fără acordul părinţilor sau al tutorilor de drept.
Recrutarea în scopul compromiterii nu avea ca scop extinderea reţelei informative şi
obţinerea de informaţii, ci izolarea unei persoane sau "destrămarea unui anturaj"814. La această
metodă se recurgea în acţiunile complexe de urmărire, dacă alte măsuri de descurajare şi
intimidare eşuau. În timpul falsei recrutări se încălca voit regula de bază a conspirativităţii:
"candidatul" (adică urmăritul) era adus la sediul organelor Ministerului de Interne în văzul lumii,
pentru o "discuţie" care nu dura suficient pentru a trece drept anchetă şi nu avea consecinţe
vizibile asupra celui în cauză. Astfel, se acredita în rândul anturajului ideea că persoana a fost
recrutată, urmarea fiind izolarea de familie sau de prieteni. În detenţie, simularea recrutării se
făcea fie prin acordarea unor "favoruri" nesolicitate, dar refuzate altora, fie prin lansarea
deliberată a zvonului despre recrutarea cuiva, având ca efect tot izolarea deplină de ceilalţi
deţinuţi. Ca şi legendarea, recrutarea în scopul compromiterii atestă duplicitatea Securităţii în
raport cu propria retorică şi propria conduită: pe de-o parte, în documentele oficiale se clamează
obligaţia cetăţenească de a colabora, iar pe de alta această relaţie obligatorie şi pretins legală
se instituie prin constrângere, înşelătorie şi şantaj.
O categorie distinctă în ierarhia celor care alcătuiau reţeaua informativă o constituiau
sursele nerecrutate, adică sursele speciale provenite din rândul oamenilor de cultură, al
persoanelor cu funcţii oficiale şi al membrilor de partid. Aşa cum am arătat, în primii ani de
funcţionare a Securităţii, din rândul acestora din urmă se recruta "elita", adică rezidenţii şi
informatorii, fiind înscrişi în evidenţe şi utilizaţi fără nici un fel de restricţii. După emiterea
Hotărârii CC al PCR nr. 119 din 16 martie 1968, pentru recrutarea şi înscrierea în evidenţe a
informatorilor "proveniţi din rândul oamenilor de ştiinţă, artă şi cultură sau cei ce intră în
nomenclatura organelor de partid (deşi nu sunt membri de partid)", avizul introducerii în reţea
intra exclusiv în sarcina şefilor direcţiilor centrale şi teritoriale sau a locţiitorilor acestora, precum
şi a şefilor de servicii independente. Semnificaţia acestei avizări la nivel foarte înalt ţine în
principal de cerinţa unei mai mari conspirativităţi privind infiltrarea mediilor politice şi
profesionale speciale: sursele membri de partid, persoanele cu funcţii de conducere sau oamenii
de cultură se recrutau de către ofiţeri cu grad superior, erau dirijaţi către obiective urmărite prin
acţiuni supravegheate de conducerea unităţii şi mai ales erau introduşi în reţea numai cu acordul
prealabil al factorilor politici, în speţă, al conducerii de partid la nivel central sau local. Corolarul
acestei situaţii îl reprezintă urmărirea membrilor de partid, a persoanelor cu funcţii şi a oamenilor

813 Pentru exemple privind recrutarea elevilor, Ibidem, dosar nr. 211; ibidem, fond R, dosar nr. 106.
814 Pentru un exemplu elocvent de recrutare în scopul compromiterii, în anul 1988, vezi Ibidem, fond I,
dosar nr. 1308, vol. 1, f. 8.

de cultură - tot cu avizul conducerii politice şi prin acţiuni aprobate şi coordonate la nivel
superior. În rest, regulile muncii operative erau aceleaşi: "punctarea" şi studiul în vederea
recrutării, stabilirea în concret a sarcinilor pe care sursa le avea de rezolvat, analizele şi evaluările
periodice erau identice.
Valoarea informaţiilor primite de la o sursă specială era direct proporţională cu reputaţia
profesională, prestigiul social şi credibilitatea persoanei. O dovadă a tratamentului preferenţial
acordat de Securitate informatorilor membri de partid sau surse speciale o constituie faptul că
aceştia nu erau obligaţi să semneze un angajament sau să furnizeze informaţii în scris. Relaţia cu
ofiţerul nu debuta niciodată de pe poziţii de forţă, metoda constrângerii nu putea fi folosită,
întâlnirile aveau loc de comun acord iar informaţiile puteau fi furnizate verbal, caz în care ofiţerul
întocmea rapoarte informative detaliate. Acest tip de document consemna cu maximă acurateţe
activitatea surselor speciale, având prin conţinut o valoare similară notelor informative obişnuite,
dar prezentând în plus avantajul că asigura conspirarea perfectă a informatorului faţă de alţi
ofiţeri operativi care ar fi avut acces la informaţiile obţinute815.
Supravegherea mediului cultural, în special a celui literar şi artistic, a presupus
introducerea în reţea a unor surse de rang înalt, în mare parte membri de partid, dirijate în mediul
lor profesional mai ales în scop preventiv. Dacă în alte medii informatorii erau instruiţi astfel
încât să se asigure cunoaşterea în profunzime a stării de fapt, în mediile protejate (artă, cultură,
presă, învăţământ, culte, justiţie şi sănătate) ei aveau ca sarcină principală prevenirea unor situaţii
indezirabile pentru regim: apariţia de lucrări literare sau ştiinţifice "cu conţinut necorespunzător"
sau "interpretabil", transmiterea de manuscrise în străinătate, schimbul de publicaţii sau de
informaţii cu colegi de breaslă din afara ţării, redactarea unor texte cu caracter protestatar
(memorii, petiţii, scrisori deschise), iniţierea oricăror forme de disidenţă etc. Informatorii din
mediile protejate primeau sarcini mult mai complexe din partea ofiţerilor de legătură,
funcţionând, în special după desfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, ca veritabili
agenţi ai cenzurii: obţineau informaţii despre proiecte editoriale, despre textele în curs de
redactare sau de apariţie, sustrăgeau manuscrise din redacţii pentru a permite Securităţii o lectură
în avanpremieră, recenzau în note informative extinse operele confraţilor, recomandându-le sau,
dimpotrivă, semnalând mesajul lor îndoielnic (pasaje obscure, trimiteri ideologice subversive,
"şopârle"), modificau planurile editoriale după indicaţiile ofiţerilor, propuneau retragerea de
manuscrise sau tiraje întregi din circulaţie şi mai ales duceau "muncă de lămurire" pe lângă cei
urmăriţi. Acţionând ca agenţi de influenţă în cadrul breslei, sursele speciale îndeplineau sarcina
principală a Securităţii în mediile protejate, şi anume prevenirea opoziţiei deschise faţă de regim
şi obţinerea unor produse culturale perfect integrate ideologic. Frecvent, recrutarea
informatorilor din rândul oamenilor de cultură avea ca unic scop "influenţarea pozitivă" a unei
persoane suspectate că pregăteşte texte "cu conţinut ostil sau interpretabil", memorii adresate
autorităţilor, scrisori deschise către instituţii din ţară sau din străinătate, lucrări "de sertar",
proiecte artistice neautorizate oficial (chiar şi în rândul mişcării artistice de amatori), ori simple
teze de doctorat discutabile sub aspect ideologic.
Folosirea surselor informative în mediile protejate respecta principiile de bază ale muncii
în reţea, cu observaţia că semnarea angajamentului şi furnizarea de note scrise nu erau obligatorii:
sursele speciale erau şi ele verificate periodic prin alţi informatori sau prin "mijloacele specifice"
(înregistrări, filaj, controlul corespondenţei), dar contactele, legendele şi variantele de retragere
erau pregătite minuţios, cu mai multă prudenţă, iar relaţia cu ofiţerul se construia la un nivel mai
degrabă protocolar, după contacte "profesionale" repetate la locul de muncă. Ofiţerul de obiectiv,

815 Instrucţiunile nr. P.2 din 26.01.1970, privind activitatea de evidenţă, dispecerat şi arhivă, aprobate de
Ion Stănescu, preşedinte al Consiliului Securităţii Statului, modifică substanţial informaţia din fişele de
evidenţă (Model 1), în care nu se mai notează numele conspirativ şi numele ofiţerului de legătură, tocmai
pentru "o cât mai bună conspirare a persoanelor ce fac parte din reţeaua informativă a unităţilor de
securitate".

cel care răspundea oficial de bunul mers al instituţiei, putea folosi vizitele de lucru în scopul
contactării şi studierii de noi surse: sub pretextul rezolvării unor probleme curente evalua
potenţialul operativ al unei persoane, făcea recomandări care implicau o întâlnire viitoare sau pur
şi simplu culegea informaţii "în orb", sub legendă, de la persoane neintroduse oficial în reţea.
Cu atât mai facilă era culegerea de informaţii de la persoanele cu funcţii de conducere în
obiectivul supravegheat (indiferent de profilul acestuia), persoane cărora li se cereau în mod
direct şi neconspirat orice fel de date privind oamenii din subordine, sub motivul asigurării
bunului mers al instituţiei, al prevenirii unor acţiuni de spionaj sau a unor infracţiuni economice.
Deşi "persoana oficială" nu era înscrisă în evidenţe ca sursă816, în fapt putea juca oricând un
astfel de rol, la solicitarea expresă a ofiţerului, făcută sub o identitate neconspirată, chiar dacă
scopul real al contactării era legendat. Folosirea persoanelor cu funcţii oficiale în acţiuni de
urmărire mergea de la obţinerea pe orice căi a informaţiilor cu valoare operativă la convocarea lor
ca martori la "atenţionări", "avertizări" sau "puneri în discuţie publică", toate metode de
intimidare şi descurajare la care Securitatea a apelat constant.
O situaţie extremă, care impune o tratare separată, este simularea obţinerii de informaţii
de la sursele din reţea - altfel spus, simularea recrutării de noi informatori. Pe scurt, este vorba
de prelucrarea unor documente cu caracter oficial, utilizate curent în instituţiile de stat,
indiferent de profilul lor (rapoarte de activitate, note de serviciu, note explicative, dări de seamă,
caracterizări, recomandări pentru dosarele de cadre, recomandări pentru obţinerea accesului la
documente secrete sau a avizului de plecare în delegaţii externe ş.a.m.d.) astfel încât să pară că
ofiţerul a primit informaţiile de la surse din reţea. Deşi procedeul era interzis de regulamentele
interne, ofiţerii de obiectiv comiteau frecvent acest abuz, fie din comoditate, fie pentru că nu
reuşeau să îndeplinească norma de informatori prevăzută în perioada respectivă. Ei ajungeau
astfel să mistifice documente procurate de la persoanele cu funcţii oficiale, de la serviciile de
protocol pe care le supravegheau direct, de la serviciul personal, de la informatori sau pur şi
simplu obţinute prin sustragere, şi să le transforme în note informative adăugându-le un antet
specific, schimbând semnăturile cu nume real în nume conspirative şi atribuindu-le unor surse
care n-au existat niciodată în realitate817. Înregistrarea fictivă şi manipularea înscrisurilor pentru
a simula introducerea de noi informatori în reţea sunt o altă ilustrare a abuzului ca practică uzuală
a Securităţii, în care falsul în documente în detrimentul persoanei se făcea fără nici o sancţiune.
Pe lângă folosirea persoanelor cu funcţii oficiale, exploatarea "în orb" constituia o altă
metodă prin care ofiţerul de Securitate putea culege informaţii fără să recurgă la recrutarea
standard. Exploatarea unei surse "în orb" avea loc sub acoperirea unei legende sau a unei
identităţi false (nume de serviciu şi calităţi oficiale fictive, cu observaţia că folosirea numelui de
serviciu era curentă în cazul ofiţerilor DIE/CIE chiar şi în contactele "deschise" cu informatorul).
Metoda "în orb" presupunea obligatoriu construirea unei legende, de regulă în jurul unui pretext
profesional, care să-i permită ofiţerului un dialog amplu cu interlocutorul fără ca acesta să
sesizeze adevăratul scop al discuţiei. Informaţiile obţinute erau de multe ori mai valoroase decât
cele furnizate de sursele recrutate prin metodele clasice, dat fiind că dialogul era benevol, fără
nici o constrângere psihologică. Dacă abordarea urmăritului de către ofiţer nu era posibilă, putea
fi dirijat şi un informator care, sub legenda indicată, să obţină tot "în orb" informaţiile necesare.
Utilizarea unor asemenea informaţii şi consemnarea lor în documente se supunea regulilor

816 Sursele nerecrutate nu erau înregistrate în evidenţa generală sau în evidenţa reţelei informative; totuşi,
ofiţerul de legătură ţinea o evidenţă proprie a acestor persoane, dintre care multe ajungeau să fie incluse
oficial în reţea, după o perioadă de "punctare" şi studiu, de la caz la caz.
817 Astfel de documente - rapoarte depuse de angajaţi la Serviciul Protocol, sub incidenţa legilor speciale
privind relaţiile cu străinii - se regăsesc, de ordinul zecilor, în dosarul de obiectiv Radioteleviziunea
Română; ACNSAS, fond D, dosar nr. 135. Se poate lesne observa adăugarea antetului şi transformarea
numelui real al semnatarului în nume conspirativ de către aceeaşi persoană care întocmeşte olograf Nota
Biroului.

generale, dovadă că metoda exploatării "în orb" era considerată la fel de necesară şi de legitimă
ca recrutarea obişnuită, indiferent dacă era folosită de un informator sau de un ofiţer acoperit.
Este o dovadă în plus că, în ciuda retoricii oficiale care declara obligatorie în baza legii
colaborarea organizată şi conspirată cu Securitatea, metodele concrete de obţinere a informaţiei
erau gândite să ocolească refuzul fără să-l sancţioneze, pentru că nu exista nici un temei legal al
sancţiunii.
În ce priveşte informatorii membri de partid, aceştia intră formal în categoria surselor
nerecrutate, adică neînregistrate oficial în evidenţa generală a reţelei. Exceptând primul deceniu
de funcţionare a Securităţii, recrutarea unui membru PCR s-a făcut numai cu avizul conducerii
politice superioare (la nivel judeţean sau central), dosarul fiind distrus după încetarea legăturii, în
cazul în care fusese deja deschis înainte de înscrierea titularului în partid818. Recrutarea prin
constrângere sau prin material compromiţător nu intra în discuţie, acceptul find de la sine înţeles
în virtutea unei sarcini de serviciu sau a obligaţiilor pe linie partid. Credibilitatea surselor
înregimentate politic era în principiu mai mare decât a celor obişnuite. În mod corespunzător,
sarcinile cu care erau dirijaţi în reţea informatorii membri de partid deveneau mai importante, iar
refuzul colaborării (foarte puţin probabil) era sancţionat în primul rând politic. Motivele recrutării
membrilor de partid819 nu diferă de cele valabile pentru sursele obişnuite, iar modul de lucru era
identic: puteau furniza informaţii în scris sau verbal, primeau nume conspirativ, erau verificaţi,
evaluaţi periodic şi recompensaţi dacă era cazul. Singura diferenţă notabilă faţă de ceilalţi
informatori stă în gradul sporit de conspirativitate: prezenţa lor în reţea nu era consemnată în
evidenţe şi urmele arhivistice ale colaborării lor se distrugeau tocmai din acest motiv.
Consecinţele acestei relaţii ultra-conspirate cu Securitatea sunt însă la fel de grave, chiar dacă
astăzi au ajuns mult mai greu de dovedit.
Aşa cum am spus, modul de lucru cu informatorul era în esenţă identic pentru toate
categoriile de surse, indiferent de circumstanţele diferite ale introducerii lor în reţea. Încă de la
recrutare, de multe ori odată cu semnarea angajamentului, se stabilea lista de legături sau relaţii,
chiar dacă sursa nu urma să fie dirijată în mod expres pe lângă persoane, ci primea sarcini mai
generale (urmărea "starea de spirit din rândul populaţiei", supraveghea procesul de producţie,
semnala pierderile economice etc.). Lista de relaţii îi indica ofiţerului despre cine putea solicita şi
primi informaţii, sau persoanele pe lângă care informatorul "avea posibilităţi". După recrutare se
stabilea şi un sistem de legătură, o parolă şi un număr de telefon la care ofiţerul şi sursa se puteau
contacta reciproc, în afara programului de întâlniri fixat de comun acord. Ritmul întâlnirilor,
adică ritmul furnizării informaţiilor, în scris sau oral, varia de la caz la caz, în funcţie de situaţiile
intervenite pe parcurs. Întâlnirile periodice se ţineau în locuri bine conspirate sau în spaţii publice
care puteau păstra anonimatul. Denumirea de "casă conspirativă" înscrisă în antetul notelor sau al
rapoartelor informative nu se referă neapărat la un imobil, putând desemna la fel de bine un parc,
o piaţă publică sau un birou de întreprindere. În detenţie, întâlnirea cu sursa putea avea loc mai
ales în camera de anchetă sau la infirmerie. Sediul Securităţii sau al Miliţiei nu era folosit pentru
astfel de întâlniri, ci, aşa cum am arătat, pentru destrămarea unui anturaj sau compromiterea unei
persoane printr-o falsă recrutare.
Dirijarea unui informator, mai ales a celor păstraţi în reţea timp de zeci de ani,
presupunea, pe lângă stabilirea de sarcini concrete şi termene până la care trebuiau rezolvate, şi
construirea unei relaţii personale între ofiţer şi sursă, astfel încât interesul pentru menţinerea

818 Vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 976 pentru închiderea dosarului de reţea prin intrarea titularului în partid
şi folosirea lui în continuare ca sursă, cu aprobarea conducerii politice. Totuşi, în teritoriu s-au făcut
excepţii de la regula distrugerii dosarelor informatorilor membri de partid, datorate cel mai probabil unor
defecţiuni birocratice; ibidem, dosar nr. 938.
819 Deşi introducerea lor în reţea se făcea după reguli şi aprobări speciale, motivele recrutării informatorilor
membri de partid puteau fi cât se poate de triviale. Din documentele de arhivă reiese că titularul, membru
de partid, este recrutat doar pentru supravegherea generală a clienţilor unui magazin cu circuit închis,
destinat nomenclaturii PCR; ACNSAS, fond R, dosar nr. 1010.

colaborării să fie reciproc. Exceptând cazurile în care obţinerea de informaţii se baza pe
constrângere - situaţie în care şi valoarea lor operativă era sensibil mai mică - informatorul era
"stimulat" fie printr-o abordare foarte prietenoasă din partea ofiţerului (care se interesa de
problemele personale, dăruia mici atenţii cu prilejul zilei de naştere sau chiar aniversa recrutarea
sursei)820, fie prin recompense.
Potrivit normelor interne ale Securităţii, recompensarea sau retribuirea informatorilor nu
lua forma unui salariu sau a unor venituri fixe, ci a unor sume de bani sporadice (dar care puteau
fi consistente, în funcţie de dificultatea sarcinilor pe care informatorul le rezolva), a unor cadouri
(suplimente de hrană pentru cei aflaţi în detenţie, alimente, îmbrăcăminte, medicamente, lucrări
de specialitate imposibil de găsit în ţară), dar mai ales a unor favoruri, în special în cazul
recrutării în detenţie (pachete, scrisori, dreptul la vorbitor, la asistenţă medicală, anularea unei
pedepse etc.). De cele mai multe ori, la propunerea ofiţerului informatorul beneficia de protecţie
sau de susţinere profesională atunci când solicita un transfer, o promovare, un paşaport, o
repartiţie de locuinţă etc. Astfel de stimulente (denumite uneori "luări în protecţie"), destinate
doar informatorilor de încredere, recrutaţi "pe bază de sentimente patriotice", se acordau cu
aprobarea superiorilor ierarhici; obiectele sau cheltuielile se decontau folosind chitanţe, semnate
de beneficiar cu numele real sau cu cel conspirativ. De asemenea, printr-un raport special ofiţerul
de legătură făcea recomandări privind acordarea unui paşaport, includerea sursei într-o delegaţie
oficială, transferul pe un post mai bine plătit821 sau chiar avansarea în funcţie la locul de muncă,
atunci când interesele operative o cereau. În cazul informatorilor din rândul oamenilor de cultură,
"marele premiu" oferit ca recompensă pentru serviciile făcute Securităţii era, alături de garanţia
publicării operei proprii, fie permisiunea de a studia sau de a călători în străinătate, fie
promisiunea unei relaţii mai blânde cu autorităţile, pentru cei cu un trecut politic "încărcat".
Obţinerea de recompense ori de beneficii materiale nu putea fi însă o condiţie explicită a
acceptării colaborării: directivele interne recomandau o atenţie sporită pentru cazurile în care
apărea o asemenea suspiciune (de pildă, la recrutarea deţinuţilor de drept comun condamnaţi
pentru furt, delapidare sau alte infracţiuni economice). Recompensarea informatorilor nu era atât
un mod de a-i răsplăti pentru rezolvarea unor sarcini dificile, cât mai ales un mod de a-i îndatora
pe viitor: frecvent, odată cu trasarea de sarcini noi, ofiţerul îi amintea sursei de sprijinul pe care i-
l acordase în trecut, recompensa putând deveni şi un element de şantaj. În special solicitarea unui
paşaport sau a avizului de călătorie deschidea calea unei viitoare colaborări "din obligaţie", ca
reacţie la un favor deja acordat. În plus, prin metoda "prelucrării contrainformative", care preceda
obligatoriu orice deplasare legală în străinătate, ofiţerul studia şi persoanele nerecrutate, dar care
aveau calităţile necesare pentru a fi introduse în reţea în viitor.822 De la caz la caz, în funcţie de
contextul biografic şi profesional, orice putea fi transformat într-o recompensă. Prin acest gen de
complicitate, Securitatea şi-a îndeplinit o bună parte din sarcinile operative. Mult mai important
este însă faptul că metoda recompensării i-a asigurat un control foarte eficient asupra carierei
informatorilor din reţea şi implicit o influenţă directă şi profundă asupra vieţii profesionale,
culturale şi ştiinţifice din România, în ansamblul ei.
Acordarea de recompense, întotdeauna consemnată în rapoarte sau în formulare speciale,
semnalează că relaţia ofiţer-informator a decurs perfect. Este cazul ideal, dar nu şi cel mai
frecvent. Majoritatea dosarelor de reţea descriu situaţii în care dialogul cu sursa e mai degrabă
convenţional, iar trasarea şi îndeplinirea sarcinilor îmbracă forma unor obligaţii de serviciu, de
care ambele părţi se achită fără entuziasm. Prezenţa informatorului în reţea dura atât timp cât
acesta "avea posibilităţi" pe lângă persoanele urmărite, se prezenta la întâlniri şi rezolva măcar o

820 Vezi ACNSAS, fond R, dosar nr. 142, în care se consemnează stabilirea de comun acord a întâlnirilor cu
ofiţerul la o dată fixă a lunii, astfel încât să se ţină cont de data de naştere a sursei.
821 Ibidem, fond I, dosar nr. 2470.
822 Pentru recrutarea sub pretextul sau cu prilejul prelucrării contrainformative înaintea călătoriilor în
străinătate, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 210.

parte din sarcinile date de ofiţer. Sunt însă numeroase cazurile de abandonare a sursei cu
următoarele motivaţii: rezultate slabe, "sub posibilităţi", neprezentare la întâlniri, eschivare în
îndeplinirea sarcinilor, furnizare de informaţii lipsite de valoare sau chiar mincinoase823 (situaţie
în care "dezinformatorul" risca represalii, cel puţin sub forma deschiderii unei acţiuni de urmărire
împotriva sa), sau refuzul deschis şi explicit al colaborării824.
Riscul unui astfel de refuz după semnarea Angajamentului apărea mai ales în cazul
recrutării sub legendă, după ce informatorul sesiza că motivul real al contactării sale era cu totul
altul decât cel declarat iniţial de ofiţer. Nu de puţine ori sursa încerca să scape invocând probleme
de sănătate, obligaţii de serviciu, probleme de familie şi chiar probleme de conştiinţă (motiv
invocat mai ales de persoanele cu o solidă educaţie religioasă). În cazuri limită, informatorii
forţau abandonarea simulând boli de nervi sau deconspirând cu bună ştiinţă relaţia cu ofiţerul,
prevenindu-şi rudele şi apropiaţii că Securitatea a cerut informaţii despre ei. Refuzul colaborării
înainte sau după recrutarea propriu-zisă nu putea fi sancţionat legal, aşa cum se invoca în textul
Angajamentului, dar putea avea consecinţe grave: deschiderea unui dosar de urmărire care să
clarifice motivele reale ale refuzului (suspectându-se invocarea unui pretext), şicane profesionale
sistematice, avizul negativ la solicitarea unui paşaport, avizul negativ pentru promovarea în
anumite funcţii, pentru transferul de serviciu sau pentru accesul la documente secrete etc. În cazul
deţinuţilor, în special politici, urmările unui refuz al colaborării deveneau dramatice: înăsprirea
condiţiilor de detenţie, pedepse suplimentare, tortură şi, aşa cum am arătat, prelungirea abuzivă a
privării de libertate în afara sentinţei judecătoreşti, chiar dacă tentativa de recrutare se făcea la
ieşirea din închisoare, iar colaborarea urma să se producă în libertate. Eşecul unei recrutări sau
refuzul ulterior al colaborării avea urmări nefaste şi pentru ofiţer, fiind dovada unui studiu pentru
recrutare prost făcut şi al inabilităţii sale profesionale. În plus, urmele arhivistice ale unui astfel
de eşec se păstrau, dosarele de reţea care descriu recrutări eşuate sau refuzuri de colaborare fiind
clasate alături de cele obişnuite825.
În cazul în care informatorul se dovedea util şi disponibil, era menţinut în reţea perioade
lungi de timp, uneori şi zeci de ani, practic atâta vreme cât putea fi dirijat pe lângă obiectivul
urmărit. Legătura se păstra cu unitatea care îl avea în reţea şi nu neapărat cu ofiţerul care a făcut
iniţial recrutarea: un informator valoros putea trece în legătura mai multor ofiţeri, din aceeaşi
unitate sau din alta (dacă îşi schimba domiciliul sau locul de muncă), putea fi reactivat după
abandonare - dacă abandonarea nu s-a făcut din vina sursei - putea avansa dintr-o categorie în
alta, cu sau fără semnarea unui nou Angajament, cu acelaşi nume conspirativ sau cu altul diferit
etc. Chiar şi în cazul surselor care deveneau membri de partid după recrutare sau după scoaterea
oficială din reţea - caz în care, potrivit normativelor interne, dosarul de informator se distrugea -
contactul cu ofiţerul se putea menţine şi sursa putea furniza în continuare informaţii. Dincolo de
regulile interne care impuneau o şi mai mare conspirativitate în cazul surselor membri de partid,
care dispăreau oficial din evidenţe, importantă era menţinerea în fapt a relaţiei de colaborare cu
Securitatea.

Categoriile de surse, normele interne şi metodele de lucru în reţeaua informativă a Securităţii descriu o instituţie care în patru decenii de existenţă a funcţionat cu un singur scop: controlul total asupra populaţiei, pentru garantarea stabilităţii regimului comunist. Motivele recrutării civililor ca informatori coincid cu motivele urmăririi altor civili, indiferent de vârstă,
profesie, origine socială sau orientare politică. Aria de cuprindere a reţelei informative a avansat odată cu extinderea categoriilor de urmăriţi: de la reprezentanţii ori susţinătorii vechiului regim şi familiile lor la categoria "persoane fără antecedente" - cu toţii au făcut obiectul unei supravegheri
continue. Altfel spus, informatorii au fost recrutaţi pentru a urmări pe toată lumea, de la persoanele incompatibile cu regimul comunist prin trecutul lor, la persoane cu totul inofensive, suspecte tocmai prin neutralitatea lor. Prezenţa în reţea a surselor din cele mai diverse medii - de la deţinuţi politici la elevi, de la oameni de cultură la foşti ilegalişti sau membri de partid - dovedeşte că întrega populaţie era vizată, fără excepţie. Extinderea reţelei informative la nivelul populaţiei de vârstă şcolară sau al pensionarilor "fără antecedente" atestă şi o schimbare de perspectivă în evoluţia Securităţii, ca instituţie: dacă în primii ani de funcţionare scopul dirijării informatorilor o constituiau "elementele duşmănoase", urmărite pentru a fi reprimate, cu timpul,
ţintă au ajuns toţi cetăţenii, urmăriţi pentru a fi împiedicaţi să reacţioneze critic la adresa regimului şi pentru a deveni complet obedienţi. Reţeaua informativă s-a extins pe măsură ce Securitatea a trecut de la etapa violent-represivă la cea obsesiv-preventivă.

Amploarea acestei gigantice operaţiuni de supraveghere şi control nu poate fi stabilită statistic, după numărul surselor incluse oficial în reţea, cel puţin din următoarele motive:
i) deschiderea unui dosar de informator, chiar şi însoţită de semnarea unui
Angajament, nu era urmată întotdeauna de furnizarea efectivă de informaţii.
Persoanele care refuzau colaborarea sau renunţau la ea, din diverse motive, erau menţinute în evidenţele Securităţii, din considerente operative (spre ştiinţa altor ofiţeri care ar fi încercat să le recruteze).
ii) Securitatea folosea frecvent ca surse şi persoane nerecrutate oficial, deci
neînregistrate în evidenţe: membri de partid (beneficiarii unor reglementări speciale), persoane cu funcţii de conducere, oameni de cultură, artişti, prelaţi etc.

Cu alte cuvinte, reţeaua putea include simultan falşi informatori cu acte în regulă şi adevăraţi informatori nerecrutaţi, protejaţi de regulile interne privind conspirarea surselor.

Metodele de recrutare, de exploatare informativă şi de recompensare a informatorilor dovedesc caracterul ilegal şi abuziv al acţiunilor Securităţii, prin raportare chiar la drepturile civile prevăzute în Constituţiile comuniste: folosirea şantajului, a înşelătoriei şi a constrângerii pentru a forţa acceptarea colaborării, inclusiv în cazul minorilor, favorizarea colaboratorilor pe plan profesional şi social, ca recompensă pentru activitatea depusă, falsul în documente în scopul raportării de recrutări fictive, precum şi sancţionarea refuzului colaborării, atât în detenţie, cât şi în libertate, în absenţa unei legi care să prevadă obligativitatea relaţii conspirative cu Securitatea, sunt tot atâtea exemple de abuzuri instituţionale şi de încălcări grave ale drepturilor
omului comise de regimul comunist.


823 Ca ilustrare a dezinformării prin note informative mincinoase, vezi Ibidem, dosar nr. 91980. 824 Pentru situaţii de refuz explicit al colaborării, vezi Ibidem, dosarele 102, 97, 369, 362 şi 1001; ibidem, fond I, dosar nr. 1937.

825 Motivul înregistrării şi arhivării unui dosar de reţea în care se consemnează refuzul colaborării, înainte sau după semnarea Angajamentului, este unul singur: prevenirea repetării unei astfel de situaţii, în cazul în care persoana ar fi intrat mai târziu în atenţia altui ofiţer.