Articol: Disidenţa din România, 1977-1989

După 1975, ca reacţie la semnarea Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa, a luat naştere un nou val de contestare a comunismului în întreg blocul sovietic. În 1976, în
Polonia, grevele muncitoreşti au dus la crearea Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor (KOR),
transformat ulterior în Comitetul pentru Autopărare Socială (KSS-KOR), care au fost în bună măsură
precursori ai sindicatului liber Solidaritatea. În fosta Cehoslovacie s-a constituit mişcarea pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cunoscută sub numele de Carta 77, după
anul în care a fost lansată. În Ungaria, disidenţa democratică a devenit mai vizibilă prin presă şi
publicaţiile (semi)clandestine18. Toate au fost mişcări protestatare care au supravieţuit într-o formă
sau alta până la căderea comunismului datorită protecţiei internaţionale operante în cadrul de
cooperare iniţiat la Helsinki, dar şi din cauza unei mai mari disponibilităţi a regimurilor respective
pentru dialog social, cel puţin în anumite momente.
După cum s-a afirmat mai sus, în cazul României, numărul celor care au îndrăznit să critice
public sau să conteste regimul comunist folosindu-se de noul context internaţional a fost mult mai
mic. Mai mult, spre deosebire de celelalte ţări, nu a existat nici o mişcare colectivă care să poată
activa continuu, ci au existat cu precădere disidenţi solitari, împiedicaţi să se organizeze într-o
opoziţie mai coerentă. Pe scurt, absenţa unor mişcări protestatare similare celor din alte ţări
menţionate mai sus este unul dintre aspectele care au făcut să se vorbească mult despre "pasivitatea
românească"19. Opoziţia românilor faţă de regimul lui Nicolae Ceauşescu a fost descrisă în lucrările
occidentale ca o sumă de acţiuni sporadice şi localizate, lipsite de coeziune şi fără impact asupra


18 Cea mai bună monografie despre Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor (KOR) este Jan Jozef Lipski, KOR.
A History of the Workers' Defence Committee in Poland, 1976-1981, Berkeley, University of California Press,
1985. Bibliografia referitoare la Solidaritate este copleşitoare; câteva dintre cele mai citate lucrări sînt: Timothy
Garton Ash, The Polish Revolution. Solidarity, London, Granta Books, 1991; Michael H. Bernhard, The Origins
of Democratization in Poland. Workers, Intellectuals, and Oppositional Politics, 1976-1980, New York,
Columbia University Press, 1993; David Ost, Solidarity and the Politics of Antipolitics. Opposition and Reform
in Poland since 1968, Philadelphia, Temple University Press, 1990, Alain Touraine et al., Solidarity. The
Analysis of a Social Movement. Poland 1980-1981, Cambridge, Cambridge University Press, 1983. Din
literatura referitoare la formarea Cartei 77, cea mai amănunţită este Gordon H. Skilling, Charter 77 and Human
Rights in Czechoslovakia, London, George Allen & Unwin, 1981. Pentru o analiză pertinentă a grupurilor de
opoziţie din Ungaria, vezi Rudolf Tökes, Hungary's Negotiated Revolution. Economic Reform, Social Change,
and Political Succesion, 1957-1990, Cambridge, Cambridge University Press, 1996, pp. 167-210.
19 Acesta este şi motivul pentru care, cu excepţia unor capitole din volume dedicate formelor de disidenţă din
întreaga regiune sau a unor referiri în lucrări bazate pe abordări comparative, nu există în lumea anglo-saxonă
nici o analiză occidentală dedicată disidenţei din România publicată înainte de 1989. Dintre studiile referitoare la
disidenţa românească merită menţionat capitolul scris de Vlad Georgescu într-o perioadă în care România încă
era comparată cu alte ţări din blocul sovietic. Vezi Jane Leftwich Curry (coord.), Dissent in Eastern Europe,
New York, Praeger Publishers, 1983.

restului societăţii20, evaluare care rămâne valabilă chiar şi din perspectiva cuiva care a trecut prin
această perioadă de pe poziţia unui participant la evenimente sau a celui care priveşte înapoi de pe
poziţia cercetătorului care are la dispoziţie "arhivele disidenţei".
Analiza de faţă nu îşi propune să întocmească o listă exhaustivă a tuturor celor care au criticat
public regimul Ceauşescu. O asemenea întreprindere necesită o cercetare de durată. Dacă până în
1989 nu se putea scrie despre acest subiect decât în Occident, după 1989, arhivele româneşti care
acoperă această perioadă au rămas cvasi-inaccesibile, prin urmare sursele primare s-au îmbogăţit
deocamdată foarte puţin. În acelaşi timp, trebuie ţinut cont de faptul că evaluările făcute în Occident
cu privire la protestele parvenite din România au fost tributare capacităţii acestora de a se face
vizibile în exterior, ceea ce înseamnă că multe dintre ele au rămas necunoscute din cauza izolării
României comparativ cu alte ţări comuniste. Şansa opozanţilor români de a fi mediatizaţi în Occident
era mult mai redusă decât a celor central-europeni; în perioada despre care vorbim nu mai existau
corespondenţi de presă în România, numărul ziariştilor occidentali care reuşeau să viziteze ţara era
incomparabil mai mic decât în cazul celorlalte state comuniste europene. Mai mult, spre deosebire de
central-europeni sau de ruşi, românii nu aveau o editură în străinătate care să publice şi să
popularizeze ceea ce nu se putea publica acasă, fiind vizibili numai în anumite reviste ale exilului sau
în cele specializate în problemele Estului şi numai cu intermitenţe în presă. Astfel, vizibilitatea lor
dincolo de Cortina de Fier depindea aproape exclusiv de legăturile personale sau ocazionale cu
străinătatea şi de accesul lor la posturi de radio, precum Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC.
Acestea fiind spuse, trebuie totuşi subliniat că, deşi fragmentar reconstruită, contestarea regimului
comunist din România rămâne în istoria recentă un act esenţial pentru faptul de a fi contribuit la
fisurarea monopolului discursiv al regimului prin discursul critic alternativ pe care l-a produs.
Cronologic, primul protest românesc post-Helsinki a fost aşa-numita mişcare Goma, botezată
astfel după numele iniţiatorului şi principalului său promotor, scriitorul Paul Goma21. Mişcarea
Goma, după cum a fost denumită de jurnaliştii occidentali, ar fi putut reprezenta o intrare a disidenţei
din România în sincronism cu mişcările pentru apărarea drepturilor omului care se înfiripau în Europa
Centrală. Din păcate, nu a fost decât o încercare ratată de a constitui ceva similar Cartei 7722.
Documentul principal al acestei mişcări a fost o scrisoare deschisă adresată Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare, parte a întrunirilor din cadrul de cooperare internaţională deschis la Helsinki,

20 În acest sens, trebuie menţionat că opozanţii din România au fost mult mai mediatizaţi în Franţa, unde exista
un grup din emigraţie extrem de activ în acest sens. Membri ai acestui grup au creat în 1977, împreună cu tineri
istorici şi sociologi francezi, Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România, transformat în
1980 în Liga pentru apărarea drepturilor omului în România de la Paris. Reviste dedicate Estului, precum
"L'Alternative" (între 1979 şi 1985); La "Nouvelle Alternative" (între 1986 şi 1989); "L'Autre Europe" (între
1985 şi 1989), au publicat în paginile lor numeroase texte critice la adresa regimului de la Bucureşti primite din
ţară, precum şi analize pătrunzătoare ale politicilor aberante ale liderului român. Trebuie menţionat în mod
deosebit numărul special din "L'Alternative", intitulat "Roumanie. Crise et répression, 1977-1982", ianuarie
1983. În plus, reviste ca "Les Temps Modernes", "Politique internationale" sau "L'Esprit" au inclus deseori
comentarii despre situaţia generală din România şi despre persecuţiile împotriva opozanţilor regimului. Articole
pe aceste teme au apărut şi în presă, mai ales în "Le Monde", "Libération" şi "Le Figaro".
21 Paul Goma este singurul semnatar al unei scrisori de solidarizare cu Carta 77, trimisă către Pavel Kohout, unul
dintre cei mai cunoscuţi scriitori cehi în momentul respectiv. Merită menţionat un fragment din scrisoare:
"Trăim, supravieţuim în acelaşi lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova) - scria Goma. Voi, cehii şi slovacii,
aţi avut un '68; polonezii un '56, un '71 şi un ...mereu; germanii de est au avut Berlinul şi au un Biermann. Noi,
românii, nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului
de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii) voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi,
românii, ne aflăm sub ocupaţie românească - la urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim
cu toţii sub acelaşi călcâi [...].Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi
neruşinare a minciunii - peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare". Textele lui
Goma şi ale mişcării Goma au fost publicate în Franţa în diverse reviste: "Les Temps Modernes", iulie 1977;
"Roumanie. Crise et repression", op.cit., sau în volume separate: Le Dossier Paul Goma. L'écrivain face au
socialisme du silence, prezentat de Virgil Tănase, Paris, Édition Albatros, 1977.
22 Modul în care această mişcare a debutat, a evoluat şi s-a stins după întemniţarea iniţiatorului ei este descris,
dintr-un punct de vedere personal, dar echilibrat, în Paul Goma, Le tremblement des hommes, Paris, Édition
Seuil, 1977. Pentru ediţia română, vezi Culoarea curcubeului '77. Cutremurul oamenilor, Oradea, Editura
Multiprint, 1993.

care avea loc la Belgrad23. Iniţial semnată doar de opt persoane, dintre care două erau soţii Goma,
scrisoarea a stârnit interesul românilor tot mai nemulţumiţi de regimul Ceauşescu. În decurs de două
luni şi ceva, din februarie - când ştirea lansării acestei Carte româneşti a ajuns prin diverse canale în
Occident şi a fost intens mediatizată de diverse posturi de radio, în special de Europa Liberă - şi până
la sfîrşitul lui martie - moment după care Goma este arestat - au fost adunate peste 200 de semnături
de susţinere. Acest număr este aproximativ acelaşi cu cel al semnatarilor iniţiali ai Cartei 77. Spre
deosebire de modelul ei, care, deşi sinuos, şi-a continuat activitatea în Cehoslovacia până la căderea
regimului, mişcarea Goma nu a supravieţuit în condiţiile în care iniţiatorul ei a fost trimis în
închisoare, apoi supravegheat la domiciliu, pentru a sfârşi în exil forţat. Din păcate, prea puţine figuri
publice şi respectate, capabile să constituie un exemplu pentru ceilalţi, i s-au alăturat24. Cooptarea de
către regim a unei părţi a intelectualităţii explică acest lucru numai parţial; multe se datorează
rivalităţilor de breaslă şi animozităţilor reciproce dintre promotorul mişcării şi "confraţii" săi, care
într-o bună măsură continuă şi astăzi25. În sfârşit Securitatea, acţionând la "indicaţiile lui Ceauşescu",
a jucat un rol decisiv.
Ceauşescu a reacţionat extrem de violent la ştirea apariţiei acestui protest, mai ales că Goma i
s-a adresat direct pentru a-l invita să semneze împreună Carta 77, motivând că în România existau
doar doi oameni care nu se temeau de Securitate: secretarul general al PCR şi el însuşi26. În arhive
există două stenograme revelatoare cu privire la poziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de drepturile
omului şi de mişcarea Goma: "Legat de securitatea europeană, mă gândesc să luăm o poziţie ceva mai
fermă faţă de toate aceste acţiuni ale unor cercuri reacţionare, ale unor agenţii de presă, care încearcă
să abată preocupările de la securitatea europeană la probleme minore, pe probleme de sprijinire chiar
a unor elemente recţionare, să reactiveze o serie de agenturi străine. (?) Sigur, nu ştiu dacă
încercarea care (sic!) o fac unii de a lega România de Cehoslovacia sînt numai din aceştia sau sunt şi
din partea altor «agenturi». Până şi România care este considerată mai liberală este pusă în discuţie.
Cred că activizarea acestor cercuri este mai complexă. Aşa observ eu. (?) Cred că în acest sens
trebuie să respingem şi să luăm poziţie asupra acelor cercuri care activează organizaţiile fasciste,
teroriste, pentru că realmente aşa este. La noi l-au găsit pe Paul Goma, care este un derbedeu, a stat şi
în închisoare. Trebuie să luăm atitudine mai fermă şi faţă de corespondenţii străini. Trebuie să-i

23 Iată câteva fragmente din scrisoare, care ilustrează că, atât Carta cât şi mişcarea Goma, au plecat de la aceeaşi
idee a respectării drepturilor garantate de constituţiile comuniste şi întărite de Acordul de la Helsinki: "Drepturile
garantate prin legile interne şi tratatele internaţionale semnate de către guvernele statelor totalitare, precum
articolul din Constituţia RSR care se referă la drepturile civile (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la
educaţie (art. 21); la liberă asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor şi demonstraţiilor (art.
28); libertatea de gândire (art. 30); inviolabilitatea persoanei (art. 31); şi a reşedinţei personale (art. 32); secretul
corespondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33), nu sunt respectate. În acelaşi timp, dreptul la libera
circulaţie a persoanelor, ideilor, informaţiei nu este respectat, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o
obligaţie. (...) De asemenea, considerăm că nu se poate accepta extinderea principiilor neamestecului în treburile
interne la sfera drepturilor civice fundamentale". Textul integral a fost publicat în Goma, Culoarea Curcubeului
'77, pp. 70-72.
24 Alături de Goma au mai semnat acest protest doar alţi doi intelectuali cunoscuţi: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu.
Negoiţescu a sprijinit public mişcarea iniţiată de Goma printr-o scrisoare adresată acestuia, care s-a citit şi la
Radio Europa Liberă. El pleda pentru limitarea mişcării la revendicarea libertăţii de exprimare, un scop mai bine
precizat decât respectarea drepturilor omului în general şi, de aceea, mai probabil de a fi obţinut, considera el.
Vezi Ion Negoiţescu, În cunoştinţă de cauză. Texte politice, Cluj, Dacia, 1990. Ulterior, Negoiţescu a fost
şantajat cu un proces de homosexualitate şi a fost nevoit să renunţe la poziţia anterioară scriind un articol care
lăuda politica culturală a regimului în "România literară". Vezi scrisoarea lui Ion Vianu adresată lui Goma în
Matei Călinescu şi Ion Vianu, Amintiri în dialog, Bucureşti, Editura Litera, 1994. Deşi decisese deja să
părăsească definitiv România, Vianu i se alătură lui Goma văzând că nimeni altcineva dintre scriitorii cunoscuţi
nu o face, gest care l-a costat postul de la Facultatea de Medicină.
25 A se vedea în acest sens cele trei volume ale jurnalului lui Paul Goma şi reacţiile stîrnite de acestea; Paul
Goma, Jurnal, Bucureşti, Editura Nemira, 1997.
26 În cazul în care Ceauşescu ar semna Carta pentru drepturile omului a cehilor şi slovacilor, el s-ar dovedi,
argumenta Goma, consecvent cu atitudinea sa din 1968, când a condamnat invazia din Cehoslovacia, oferind
exemplu românilor, care în acest fel nu se vor mai teme să se alăture celor ce cereau respectarea drepturilor
omului în ţările comuniste. Ca urmare a difuzării acestor scrisori, Ceauşescu a condamnat public virulent
"trădătorii de neam". Vezi Nicolae Ceauşescu, Cuvîntare la Consfătuirea pe ţară a unităţilor de control ale
oamenilor muncii - 17 februarie 1977, Bucureşti, Editura Politică, 1977.

poftim să facă bine să-şi vadă de treabă. (?) Noi ar trebui să fim puţin mai ofensivi în această
direcţie. Presa noastră nu este destul de activă în privinţa aceasta. Nu este vorba să apărăm măsurile
din Cehoslovacia, pentru că au alt caracter, dar nici nu trebuie să admitem ca la adăpostul acesta să se
reactiveze cercurile fasciste, reacţionare"27.
Limbajul folosit de Ceauşescu în 1977, desele referinţe la "agenturi", îi vor părea extrem de
cunoscute cititorului familiar cu filmul procesului şi execuţiei acestuia în decembrie 1989. În acest
sens, trebuie adăugat că liderul român şi-a modificat de-a lungul timpului extrem de puţin viziunea
asupra politicii externe, formată în perioada "coexistenţei paşnice". El nu a înţeles niciodată de ce
statele occidentale au început să acorde o importanţă din ce în ce mai mare problemei drepturilor
omului în perioada post-Helsinki. Pentru Ceauşescu, politica internaţională trebuia să se concentreze
pe menţinerea păcii şi a securităţii, nu pe câteva cazuri marginale, considera el, de indivizi care îşi
"trădau ţara", denigrând sistemul comunist. Toate intervenţiile occidentale în favoarea opozanţilor
erau considerate drept inadmisibile intruziuni în afacerile interne ale României.
În privinţa măsurilor care trebuiau luate în cazul unor asemenea "trădători", precum Paul
Goma, luările de poziţie ale soţilor Ceauşescu în şedinţa CPEx din 30 martie 1977, exprimate într-un
limbaj buruienos, sunt extrem de relevante.
Nicolae Ceauşescu: "În legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de
Goma, care continuă să ia legătura prin telefon, şi acum, la Europa Liberă, s-a publicat o listă cu
aproape 180 de oameni care au semnat-o (până în acel moment, n. n.)."
Elena Ceauşescu: "Libertatea este libertate, dar pentru a-şi bate joc de popor (sic!), de
eforturile lui, pentru aceştia nu există nici un fel de libertate".
NC: "Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să fie
luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!), care nu au asemenea
manifestări, să-i facem să înţeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-şi vadă de treabă acolo unde este
pus. Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum
încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici
un fel de discuţii şi toţi care vor proceda aşa. Aceştia care sunt pe lista aceasta, cu organele de
securitate respective, o comisie de partid în fiecare judeţ, să stea de vorbă cu ei, să se vadă dacă este
aşa sau nu, pentru că nu s-a stat de vorbă cu nici unul şi să se procedeze în raport cu poziţia pe care o
vor avea. Chiar dacă este aşa cum se spune aici că ia (sic!) dat telefon, să fie puşi în colectivul de
întreprindere în discuţie, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată. Să-i
lăsăm, într-adevăr, pe oameni să-i judece şi aici care se dovedesc aşa, nu pot rămâne în întreprinderile
respective"28.
La ordinele lui Ceauşescu, Securitatea a reacţionat rapid, arestându-l pe Goma chiar a doua
zi, lipsind în acest fel mişcarea de singurul centru de coordonare existent. De asemenea, Securitatea a
intervenit extrem de eficient apoi pentru a-i persuada pe semnatari să retracteze şi a-i împiedica pe
alţii să se ralieze mişcării. Metodele folosite, conform indicaţiilor primite, au fost atât persuasive, cât
şi represive. Dacă ar fi să dăm crezare documentelor accesibile din arhivele Securităţii, pentru mulţi
dintre cei implicaţi această mişcare în numele drepturilor omului a fost doar o trambulină pentru
emigrare, un mijloc de a obţine aşa-numitul "paşaport Goma"29. Cert este că datorită aprobării

27 Vezi stenograma şedinţei CPEx din 16 februarie 1977, în ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr.
12/1977, f. 3 v.- 4 r.
28 Vezi stenograma şedinţei CPEx din 30 martie 1977, în ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr.
42/1977, ff. 1-5.
29 O notă a Securităţii din 12 martie 1978 menţionează că din totalul de 430 de persoane care au încercat sau
chiar au reuşit să-l contacteze pe Goma, pentru 184 cererea de emigrare a fost aprobată, 170 şi-au retras sprijinul,
mulţi dintre ei luând poziţie în public împotriva lui Goma, iar 76 încă îşi mai menţineau poziţia, sperând că li se
va aproba emigrarea. Chiar dacă transformarea oricărui protest într-o revendicare personală era o metodă
"clasică" a Securităţii, faptul că aproape jumătate din cei implicaţi emigraseră deja la data la care a fost scrisă
nota arată că pentru ei conta în principal respectarea acestui drept al omului. Vezi Cartea Albă a Securităţii.
Istorii literare şi artistice. 1969-1989, Bucureşti, Presa Românească, 1996, p. 130. Securitatea a mai făcut
ulterior o evaluare a mişcării Goma, în care indică o cifră aproximativ identică de persoane (431), care l-au
căutat telefonic, l-au vizitat la domiciliu sau i-au trimis scrisori pentru a adera la mişcare. Dintre acestea, 20 erau
din sfera "creaţiei literar-artistice", apreciate de Securitate ca reprezentând "persoane periferice, (?)
nereprezentând valori sau nume cunoscute în ţară şi străinătate". Vezi "Istoric în problema «Activitatea

cererilor de emigrare ale multora dintre semnatari, mişcarea a sucombat spontan, prin dispariţia
suţinătorilor. În acelaşi timp, însă, trebuie spus că, după 1977, Securitatea a fost reorganizată cu
ajutorul tehnicii de vârf în domeniul calculatoarelor, importată din Statele Unite la începutul anilor
1970, ceea ce a dus la o mult mai bună cooperare la nivelul întregii ţări pentru a preveni coagularea
unor proteste colective.
După acest moment, iniţiativele de auto-organizare în numele drepturilor omului au
continuat, deşi cu un impact mult mai limitat. Este vorba de mişcări mai degrabă efemere, dar care
arată că, sub inspiraţia unor mişcări similare din Europa Centrală, ideea apărării drepturilor omului
supravieţuieşte mişcării Goma30. Totuşi, în afara încercării ratate din 1979 de a constitui un Sindicat
Liber al Oamenilor Muncii, o Solidaritate avant la lettre şi à la roumaine31, formele principale de
solidarizare în faţa agresiunii regimului au rămas grevele muncitoreşti. În ceea ce priveşte formele
discursive de protest colectiv, cele coagulate în jurul unui document programatic sau măcar a unei
scrisori deschise, acestea au reapărut doar la sfârşitul anilor 1980.
Din 1977 şi până în 1989, disidenţa din România a constat în principal dintr-o sumă de
gesturi izolate ale unor oameni curajoşi, care au refuzat avantajele cooptării, îndrăznind să critice
deschis regimul. Cu alte cuvinte, istoria disidenţei româneşti din acea perioadă nu poate fi decât o
sumă de biografii individuale. Tocmai datorită obedienţei generalizate, gesturile lor singulare au avut
mai multă semnificaţie decît un gest similar născut din mijlocul unei societăţi civile mult mai active.
Acţiunile de protest, chiar de opoziţie, fie individuale, fie în grupuri mici de 3, 4 persoane,
împotriva lui Ceauşescu au fost pedepsite exemplar prin condamnări publice hotărâte de Tribunalele
Militare. În 1984 erau la închisoarea din Aiud în jur de 30 de deţinuţi politici, încadraţi la infracţiunea
de propagandă împotriva orânduirii socialiste sau complot. Trei tineri din satul Băleni-Sârbi, jud.
Dâmboviţa, venind spre casă în seara zilei de 22 august 1983 au şters de pe şosea textul activiştilor de
partid: "Trăiască 23 august!" şi au scris cu var "Jos Ceauşescu". Condamnările care au urmat au fost
pe măsură : Victor Totu - 7 ani, Gheorghe Pavel - 6 ani, Florea Vlăsceanu - 6 ani. Constantin
Purcaru în vârstă de 26 de ani şi Ion Ilie în vârstă de 42 de ani, director economic la un trust de
construcţii, amândoi din Piteşti, cam în aceeaşi perioadă, în 1982 şi 1983, dar independent unul de
celălalt, au răspândit manifeste în tot oraşul. Au fost condamnaţi la 7, respectiv 6 ani de închisoare.
Gheorghe Gherghina şi Ionel Nicolae au răspândit în 1978, printr-o fantă făcută în podeaua
automobilului lor, manifeste de solidaritate cu sindicatul lui Paul Goma. În 1982, in urma unei
anchete legate de alte fapte, Securitatea a aflat de la fiul lui Ion Nicolae despre acţiunea celor doi. Au
fost condamnaţi la 6 ani, respectiv 7 ani de închisoare. Marin Iancu, colonel de miliţie, a scris o
scrisoare pe care a vrut să o trimită de Europa Liberă. Cel căruia dorea să îi ceară să ducă scrisoarea
în străinătate era informator al Securităţii şi l-a trădat. Marin Iancu a fost arestat şi condamnat la 8 ani
de închisoare. Barabas Francisc, împreună cu prietena lui, Márton Piroska, şi cu Barabas János au
răspândit în Miercurea Ciuc, într-o noapte, cu ajutorul bicicletelor, manifeste pe care scria "Jos
Ceauşescu, Jos Cizmarul". Au fost în cele din urmă descoperiţi, arestaţi şi condamnaţi la 7, 5 şi 6 ani.
Borbely Ernö, Buzas Laszlo şi Biro Katalin au vrut să facă nişte tipărituri şi au fost arestaţi şi
condamnaţi la 7, 6 şi 5 ani închisoare. Ion Bugan din Tecuci şi-a montat pe maşină un tablou a lui
Ceauşescu sub care scria "Jos Ceauşescu, Jos Călăul", a plecat din Piaţa Unirii şi în dreptul străzii
Lipscani a fost blocat de echipaje ale miliţiei, arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare. Arpad
Viski, actor din Sfântu-Gheorghe, a fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru faptul că a vorbit şi
comentat în mod repetat, la cozi, sărăcia, mizeria şi conducerea aberantă a lui Ceauşescu. În mod
foarte suspect, posibil pentru că nu îşi ţinea gura, după eliberarea din anul 1984, a fost găsit spânzurat
într-o pădure de lângă Sfântu-Gheorghe. Gheorghe Năstăsescu, maistru constructor din Iaşi, a venit în
Bucureşti în februarie 1983, s-a suit pe o schelă de pe str. Lipscani şi a aruncat mai multe manifeste şi

duşmănoasă desfăşurată de unele persoane din domeniile artă şi cultură»", datat de editori în 1980, în Florica
Dobre (coord.), Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. II (1967-
1989), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, pp. 525.
30 Este vorba de Comitetul creştin pentru apărarea drepturilor religioase şi ale conştiinţei, iniţiat în aprilie 1978
de doi pastori baptişti dar în ideea unei asocieri ecumenice, şi de Sindicatul naţional al cetăţenilor pentru
apărarea persoanelor închise în mod abuziv, lansat în noiembrie 1979, probabil după modelul VONS din
Cehoslovacia. Vezi "Roumanie. Crise et répression", op. cit., p. 18. Pentru detalii privind rezistenţa de natură
religioasă, vezi capitolul respectiv din raport.
31 Pentru detalii cu privire la acest sindicat liber, vezi capitolul despre greve muncitoreşti.

a vorbit lumii care s-a adunat despre mizeria la care s-a ajuns din cauza lui Ceauşescu. A fost coborât
de agenţii apăruţi imediat, arestat şi condamnat la 9 ani închisoare. Nicolae Liţoiu şi Gheorghe Manu
au primit condamnări de 15 şi 8 ani pentru că au pus petarde la "Casa albă" a partidului din Ploieşti
şi au aruncat manifeste de pe terasa magazinului Omnia32.
Numărul disidenţilor a crescut sensibil numai după revolta de la Braşov din 15 noiembrie
1987, care a zguduit serios regimul şi a mobilizat societatea.33 Această mobilizare timidă faţă de alte
ţări, dar mai viguroasă în comparaţie cu anii anteriori, se datorează şi schimbărilor interne de la
Moscova iniţiate de Mihail Gorbaciov, care i-au făcut pe români să se uite cu speranţă la răsărit
pentru prima dată în istorie.
În sfârşit, exemplul Europei Centrale - Polonia, în primul rând, cu o Solidaritate tot mai
activă după 1987, dar şi Cehoslovacia şi Ungaria - a fost, datorită popularizării prin intermediul
posturilor de radio străine, stimulator pentru disidenţii români. Mulţi dintre ei s-au inspirat din textele
devenite clasice ale disidenţilor din ţările vecine, au preluat şi adaptat ideile acestora contextului
românesc sau s-au asociat unor proteste colective iniţiate în blocul sovietic34. Înainte de a aminti
disidenţele din anii 1980, trebuie subliniat încă o dată că mulţi dintre cei care au avut atitudini critice
faţă de regimul lui Ceauşescu s-au pierdut fără urmă în închisori sau spitale psihiatrice35. Lipsiţi de
mijloacele de a se face auziţi în Occident pentru a fi protejaţi sau pur şi simplu neînţelegând
importanţa vizibilităţii externe, au dispărut înainte ca să le fie recunoscut curajul de a spune nu
măsurilor arbitrare ale dictaturii. Dintre cei care au fost preluaţi de diverse organizaţii din Occident,
supravieţuind cu bine experienţei disidenţei, unii au rămas autorii unui singur act disident. Alţii au
reuşit prin talentul şi tenacitatea lor să fie continuu prezenţi la posturile străine cu texte critice şi după
prima ieşire publică, construindu-şi în timp notorietatea ca disidenţi. În sfârşit, foarte puţini au reuşit
să coaguleze în jurul lor un grup, transformând disidenţa solitară în protest colectiv. Analiza de faţă se
va referi în special la aceştia.
Dintre cei care s-au impus de-a lungul unei perioade mai îndelungate de timp ca disidenţi
consecvenţi ai dictaturii ceauşiste, chiar în perioade în care foarte puţini îndrăzneau să critice regimul,
se cuvin menţionaţi: Mihai Botez, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu,
Dan Petrescu şi Mircea Dinescu. Mihai Botez este cel care, încă din 1977, a încercat împreună cu
Vlad Georgescu să înfiinţeze, după modelul polonez, o universitate clandestină în Bucureşti36. Deşi

32 Vezi Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu Filipescu, Bucureşti,
Universal Dalsi, 1998.
33 Trebuie menţionat că, la 16 februarie 1987, un grup relativ numeros de studenţi ieşeni a manifestat împotriva
frigului şi a întreruperilor în alimentarea cu energie electrică şi apă potabilă a căminelor studenţeşti. Tereza
Culianu-Petrescu îşi aminteşte că protestatarii scandau: "Vrem lumină să-nvăţăm şi apă să ne spălăm!"
(comunicare verbală, noiembrie 2006). Vezi şi Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940-1995, Bucureşti,
Editura Niculescu, 1997, p. 360.
34 Un gest semnificativ de asociere cu disidenţii din alte ţări a venit de la câţiva foşti membri ai Partidului
Naţional Ţărănesc: Corneliu Coposu, Nicolae Carandino şi Ion Puiu. În octombrie 1986, ei s-au solidarizat cu
disidenţii maghiari, polonezi, cehi şi slovaci, care formulaseră o scrisoare comună pentru aniversarea Revoluţiei
maghiare din 1956. Cei trei şi-au exprimat "admiraţia pentru ungurii care au luptat atât de eroic pentru libertatea
lor în urmă cu treizeci de ani". Vezi Vladimir Socor, Three Romanians Reported to Have Endorsed Joint
Dissident Statement, în "Romanian Situation Report", nr. 6, noiembrie 1986, OSA/RFE Archives, Romanian
Fond, 300/60/3/Box 18, File Opposition 1987. Mesajul lor a fost făcut public în Occident de către Ion Raţiu la o
conferinţă de presă organizată la 22 octombrie 1986 la Londra. Pe atunci, Raţiu era liderul Uniunii Mondiale a
Românilor Liberi, al cărei scop, printre altele, era şi sprijinirea disidenţilor din România.
35 Trebuie subliniat faptul că proteste împotriva regimului au existat continuu, dar mulţi dintre autorii lor au
rămas necunoscuţi datorită faptului că şi-au organizat extrem de naiv acţiunile şi nu au ştiut cum să se facă auziţi
în Occident, drept care autorităţile i-au putut fie interna în spitale psihiatrice, fie trimite în închisoare. Radu
Filipescu, care a fost închis între 1983 şi 1986, a întâlnit multe asemenea cazuri. Vezi Herma Köpernik Kennel,
Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu Filipescu, Bucureşti, EdituraUniversal Dalsi, 1998, pp. 106-
144.
36 Vlad Georgescu, unul dintre cei mai cunoscuţi foşti directori ai secţiei române a Europei Libere, a fost arestat
cu o zi înaintea lui Paul Goma, pe motiv că întreţinea legături cu ambasadorul Statelor Unite. Cu această ocazie,
Ceauşescu s-a înfuriat serios pe Securitate pentru că nu a reuşit să-l împiedice să-şi depună la ambasadă dosarul
pentru o bursă la Woodrow Wilson Center din Washington. "De altfel, acesta este un măgar, aşa de ultima speţă
şi eu le-am dat aprobare să-l aresteze, dar cu întârziere, după ce a depus documentele, cu întârziere (sic!), la

constant urmărit şi hărţuit de Securitate din acel moment, el s-a impus ca un critic constant al
regimului. Scrisorile sale către Vlad Georgescu, devenit directorul secţiei în limba română a Europei
Libere, constituie un corpus important de analize ale societăţii comuniste, făcute dintr-o perspectivă
ce aminteşte de revizioniştii marxişti din Europa Centrală37. Dorin Tudoran a fost, după momentul
Goma, primul scriitor român care a decis, în 1982, să facă publică atitudinea sa critică faţă de regimul
comunist, evoluând rapid de la o critică limitată la domeniul literar la un atac la adresa sistemului
însuşi. Împins de autorităţi să emigreze în 1985, el a fost unul dintre extrem de activii susţinători din
emigraţie ai disidenţilor din ţară prin intermediul postului Vocea Americii. Ulterior, la sfârşitul anilor
1980, alături de Vladimir Tismăneanu, a contribuit la publicarea primei (şi singurei) reviste dedicate
culturii alternative din România comunistă, "Agora"38. Radu Filipescu reprezintă prin curajul său un
caz aparte: el este cel care, în 1983, a tipărit şi a împărţit prin Bucureşti zeci de mii de manifeste
chemând la grevă generală. O asemenea faptă a fost încadrată de justiţia comunistă la infracţiunea de
propagandă împotriva ordinii socialiste, conform articolului 166, paragraful 2 din Codul Penal, şi
"răsplătită" cu 10 ani de închisoare. Eliberat după trei ani în urma intervenţiilor internaţionale, a făcut
ulterior foarte multe pentru protejarea deţinuţilor politici întâlniţi în închisoare prin popularizarea lor
în Occident. Mai mult, în ciuda detenţiei, şi-a reluat activitatea disidentă, continuând cu încăpăţânare
să creadă că românii au nevoie numai de o scânteie pentru a se revolta. Revoluţia din 1989 i-a dat
dreptate39. Doina Cornea a fost una dintre personalităţile disidente cu activitate de lungă durată,
începută încă din 1982, cu o primă scrisoare trimisă la Europa Liberă. Preocupată la început doar de
declinul educaţiei sub comunism, critica ei, inspirată de morala creştină şi tradiţiile intelectuale
interbelice, s-a radicalizat după greva muncitorilor de la Braşov din 1987. Până la căderea regimului,
a fost una dintre vocile critice cele mai radicale, autoare a unui text ce propunea un amplu program de
reforme, capabilă să atragă solidaritatea altora în critica pe care a lansat-o faţă de aberantul program
de sistematizare40. Şi activitatea disidentă a lui Gabriel Andreescu, legată în principal de
monitorizarea cazurilor de violare a drepturilor omului, a luat un curs nou după greva de la Braşov, în
urma căreia a fost arestat pentru prima oară. Din acel moment, a devenit un autor important de texte
critice la adresa regimului şi unul dintre disidenţii români cei mai cunoscuţi în afara ţării, invitat

ambasada americană. De ce trebuia să staţi să depună documentele. Avem din acest punct de vedere nişte carenţe
foarte serioase în activitatea organelor de securitate". Vezi stenograma şedintei CPEx din 30 martie 1977, ANIC,
fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 42/1977, f. 2. Faptul că era cunoscut de americani, l-a salvat pe Vlad
Georgescu, care a fost în final eliberat şi lăsat să plece în Statele Unite.
37 Mihai Botez a beneficiat şi de susţinerea soţiei sale, Mariana Celac, cea care a trimis în străinătate planurile de
sistematizare a Bucureştiului pentru a sensibiliza opinia publică occidentală în legătură cu distrugerea
patrimoniului istoric şi cultural. O scurtă biografie a lui Mihai Botez se poate găsi în cartea sa Intelectualii din
Europa de Est, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, pp. 8-10. De asemenea, scrisorile trimise
prietenului său Vlad Georgescu şi citite la Radio Europa Liberă au fost publicate recent. Vezi Scrisori către Vlad
Georgescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003. Texte ale sale au fost publicate înainte de
1989 şi în străinătate. Vezi Mihai Botez, L'Eurocommunisme vu de loin, în "L'Alternative", nr. 3, pp, 17-18.
Vezi şi scrisorile lui deschise către CC al PCR în OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 5, File
Dissidents: Mihai Botez.
38 Activitatea disidentă a lui Dorin Tudoran se poate reconstitui în bună măsură din volumul său Kakistocraţia,
Chişinău, Editura Arc, 1998. În plus, merită o menţiune specială textul său Frig sau frică? Asupra condiţiei
intelectualului român de astăzi, publicat iniţial în "L'Alternative", nr. 29, septembrie-octombrie 1984, şi nr. 30,
noiembrie-decembrie 1984, care reprezintă o excelentă analiză a cauzelor pentru care au existat atât de puţini
intelectuali disidenţi în România. Vezi şi Kakistocraţia, pp. 31-76. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond,
300/60/3/Box 9, File Dissidents: Dorin Tudoran.
39 Activitatea lui Radu Filipescu este descrisă pe larg în Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Deşi
povestea pare foarte romanţată, Filipescu a confirmat că, dincolo de tonul cărţii, faptele sunt autentice. Vezi şi
OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 8, File Dissidents: Radu Filipescu.
40 Doina Cornea a fost unul dintre disidenţii români cei mai mediatizaţi, textele ei fiind publicate în "La Nouvelle
Alternative", "L'Autre Europe", "Le Monde". De asemenea, ea apare şi în filmul din 1988 al jurnalistului
belgian Jose Dubié, intitulat "Dezastrul roşu", care a fost difuzat de aproape toate televiziunile din Vest,
producând un val de simpatie fără precedent pentru România datorită imaginilor atât de neobişnuite pentru
occidentali, pe care numai cei mai bătrâni le puteau asocia cu experienţa războiului. A se vedea antologia
textelor trimise de Doina Cornea la Radio Europa Liberă în Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1991. Pentru comentarii privind impactul Doinei Cornea ca figură disidentă, transmise de Radio
Europa Liberă, vezi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Doina Cornea.

constant la conferinţe alături de alţi intelectuali critici din Europa comunistă, dar împiedicat mereu să
participe la asemenea evenimente41. Dan Petrescu a ieşit public pentru prima dată la începutul lui
1988, dar în cei doi ani până la căderea comunismului a devenit poate criticul cel mai prolific şi cel
mai subtil al regimului Ceauşescu. Pe lângă numeroase analize scurte asupra sistemului comunist şi
mecanismelor sale de control, el este coautorul, împreună cu Liviu Cangeopol, al unei radiografii
excepţionale a României din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. Textul respectiv, un dialog de lungimea
unei cărţi, a reprezentat la vremea respectivă cea mai radicală critică a comunismului românesc, care
cerea schimbarea sistemului comunist însuşi. Bazat pe informaţii directe şi exemple luate din viaţa
cotidiană, volumul respectiv rămâne şi astăzi o sursă valoroasă pentru studiul comunismului. În plus,
merită menţionat faptul că Dan Petrescu şi Doina Cornea sunt co-semnatarii unei scrisori colective,
care cerea ca la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989 Ceauşescu să nu mai fie reales42. O altă
solidaritate notabilă s-a creat în jurul poetului Mircea Dinescu, care s-a remarcat ca disident la
sfârşitul lui 1988, începând cu o critică limitată la probleme specifice culturii pentru a se radicaliza
spre sfârşitul anului următor43. Ieşirea lui în disidenţă este importantă şi pentru că a coincis cu
momentul în care numărul intelectualilor critici a crescut brusc. Mai mult, el a fost cel care a atras
pentru prima dată solidaritatea de breaslă a altor colegi. În această ultima perioadă, imediat
premergătoare colapsului sistemului, au apărut câteva încercări de formulare a unor proteste
colective, unele interceptate şi anihilate de Securitate44, altele duse până la capăt în forme mai
radicale, precum scrisoarea împotriva realegerii lui Ceauşescu, menţionată mai sus, sau scrisoarea
"celor şapte" care s-au solidarizat cu Dinescu. În sfârşit, a existat şi o scrisoare a "celor optsprezece",
difuzată chiar în decembrie 1989, pe cînd Timişoara se revolta deja împotriva dictaturii lui
Ceauşescu45.
Pe lângă aceste proteste venite din mijlocul societăţii româneşti ce abia începea să se auto-
organizeze în vreme ce regimurile din ţările vecine se clătinau serios, a existat şi o scrisoare colectivă
de protest din interiorul partidului, semnată de şase veterani comunişti marginalizaţi de Ceauşescu. În
România, ea a avut un impact limitat în rândul populaţiei, dar în străinătate ecoul acestei scrisori a
fost incomparabil mai mare decît cel al scrisorilor semnate de intelectualii critici46.
Din 1977 şi până în 1989, supravieţuirea dincolo de primul gest de protest public a disidenţilor
de mai sus şi a altora nemenţionaţi aici, dar nu mai puţin curajoşi, a fost posibilă, ca şi în cazul
celorlalte ţări comuniste, numai datorită noului cadru de colaborare internaţională, inaugurat de
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki. Până în acest moment este clar că

41 Gabriel Andreescu se referă la modul în care a devenit şi a înţeles să fie disident în Spre o filozofie a
dizidenţei, Bucureşti, Editura Litera, 1992, pp. 155-197. Pentru textele disidente ale lui Andreescu vezi şi
OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Gabriel Andreescu.
42 Trebuie menţionat că şi Dan Petrescu a beneficiat la Iaşi de susţinerea unui grup de prieteni, dintre care mulţi i
s-au asociat ulterior în disidenţă (Alexandru Călinescu, Luca Piţu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Dan
Alexe), dar înainte de toate a contat pe sprijinul necondiţionat al soţiei sale, Tereza Culianu-Petrescu. Toate
textele critice ale lui Dan Petrescu sunt cuprinse în ultima ediţie română a dialogului său cu Liviu Cangeopol.
Dialogul ca atare a fost publicat prima dată de Vladimir Tismăneanu în "Agora", revista de cultură alternativă la
a cărei apariţie a contribuit ca redactor. Vezi "Agora", vol. 3, nr. 1, februarie 1990, pp. 45-258. Din păcate,
datorită avatarurilor transmiterii textului de la autori la editori, acesta a fost publicat abia după Revoluţie,
pierzând mult din impact. Pentru ediţia română cea mai completă, vezi Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar
mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, Bucureşti, Editura Nemira, 2000. Vezi şi OSA/ RFE
Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Dan Petrescu.
43 Multe dintre scrisorile lui Mircea Dinescu au fost publicate iniţial în "Libération". Pentru scrisorile deschise
ale lui Mircea Dinescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Mircea
Dinescu.
44 A se vedea modul în care a eşuat încercarea unui grup de intelectuali din Bucureşti de a formula un protest
comun în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice pp. 394-408.
45 Pentru protestul împotriva realegerii şi "scrisoarea celor şapte", vezi Dennis Deletant, Ceauşescu and the
Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, London, Hurst & Company, 1995, 282-284 şi 291-
292. Pentru "scrisoarea celor optsprezece", vezi Cartea Albă a Securităţii, p. 457, iar pentru o relatare privind
modul în care s-a înfiripat acest protest, vezi Stelian Tănase, Ora oficială de iarnă, Iaşi, Institutul European,
1995.
46 Pentru o analiză detaliată a semnificaţiei acestei scrisori, vezi Cristina Petrescu, The Letter of the Six:' On the
Political (Sub)Culture of the Romanian Communist Elite, "Studia Politica", Vol. V, nr. 2, 2005, pp. 355-384.

regimul comunist din România în general, şi Ceauşescu, în particular, au desconsiderat profund ideea
de drepturi ale omului. Mai mult, toate intervenţiile occidentale în favoarea disidenţilor erau
considerate drept intervenţii străine în treburile interne ale ţării şi erau tratate ca atare, cu riscul
deteriorării relaţiilor diplomatice. Aceste intervenţii îi păreau lui Ceauşescu cu atât mai suspecte cu cât
mulţi dintre disidenţi erau fie de origine maghiară, fie de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Toate
presiunile diplomatice de acest gen erau puse pe seama manevrelor emigraţiei maghiare
ultranaţionaliste, care încerca să agite problema Transilvaniei şi prin urmare erau total ingnorate.
Aceste intervenţii au fost motivul pentru care liderul român devenise obsedat de plata datoriei externe.
În acest fel, Ceauşescu spera să scape de orice intervenţie în favoarea disidenţilor. Rezultatul, însă, nu
a fost cel scontat. Până în momentul în care a reuşit să-şi plătească datoriile externe, la începutul lui
1989, România era deja izolată pe plan internaţional, fiind condamnată pentru grosolanele încălcări ale
drepturilor omului nu numai de ţările occidentale, dar şi de ţări din blocul comunist, precum Ungaria şi
URSS47.
Desigur, întrebarea, la care încă nu s-a găsit un răspuns convingător, este de ce în România
anilor 1980, în plină criză economică şi mizerie morală, nu s-au ridicat mai multe voci care să critice
regimul? Puţinii ziarişti străini care au reuşit să călătorească în România în ultimii ani ai regimului ne-
au transmis imaginea unei ţări aflate în cea mai neagră sărăcie, populată de oameni abrutizaţi,
incapabili să protesteze împotriva regimului pentru precaritatea condiţiilor de viaţă48. Cu alte cuvinte,
de ce în ţările Europei Centrale, aflate sub regimuri mult mai puţin dure decât cel de la Bucureşti, au
existat mereu voci care au criticat regimul în numele unor mişcări pentru respectarea drepturilor
omului, pentru pace sau pentru conservarea mediului, în timp ce în România lucrurile au stat altfel?
Motivele care au împiedicat dezvoltarea unor mişcări disidente comparabile cu cele din alte ţări sunt
multiple dar, în general, au fost avansate două categorii de explicaţii.
Prima subliniază faptul că tradiţiile politice ale României, caracterizate prin slăbiciunea
societăţii în raport cu statul atotputernic, snt diferite de cele ale Europei Centrale, mult mai apropiate
de tradiţiile occidentale ale unei societăţi civile puternice, datorită multor experienţe istorice comune
cu Vestul, începând de la Renaştere şi Reformă şi până astăzi. Al doilea tip de explicaţii subliniază
specificitatea regimului comunist din perioada ceauşistă, bazat pe naţionalism, deci mai atrăgător decât
unul internaţionalist şi prosovietic49, dar, în acelaşi timp, exercitând prin Securitate o constrângere fără
egal în blocul sovietic50.
Naţionalismul, care în ţări precum Ungaria şi Polonia a fost una dintre poziţiile de pe care a
fost criticat regimul comunist, a reprezentat în România lui Nicolae Ceauşescu monopolul exclusiv al
puterii, implicând un segment important al intelectualităţii în discursul despre naţiune51. Celebra scenă

47 Singurul mecanism de presiune care a funcţionat în cazul lui Ceauşescu a fost reînnoirea anuală a clauzei
naţiunii celei mai favorizate de catre Statele Unite. Pentru că Ceauşescu se mândrea cu faptul că era, credea el,
favoritul Occidentului, acesta a făcut tot posibilul să păstreze această clauză, care nu mai fusese oferită decît
Poloniei, apoi retrasă după Legea Marţială, şi mult mai târziu Ungariei. Atât timp cât disidenţii erau puţini, era
suficient să le îngăduie să emigreze pentru a atenua criticile. Atunci când numărul protestelor s-a înmulţit, în
1988, Ceauşescu a preferat să renunţe la clauză decât să mai răspundă la presiunile occidentale. Din acest motiv,
cadrul de cooperare internaţională iniţiat la Helsinki nu a avut decît o mică influenţă în ceea ce priveşte
îmbunătăţirea situaţiei drepturilor omului în România. Mai multe despre funcţionarea clauzei naţiunii celei mai
favorizate ca pârghie de presiune asupra regimului de la Bucureşti, vezi în Vojtech Mastny (coord.), Helsinki,
Human Rights and European Security. Analysis and Documentation, Durham, Duke University Press, 1986 şi
Roger Kirk, Mircea Răceanu, Romania versus the United States. Diplomacy of the Absurd, 1985-1989, New
York, St. Martin's Press, 1994.
48 Vezi spre exemplu David Selbourne, Death of the Dark Hero. Eastern Europe, 1987-1990, London, Jonathan
Cape, 1990, pp. 44-46.
49 Michael Shafir consideră că, mai mult decât orice altceva, naţionalismul regimului comunist din România a
contribuit la canalizarea posibilelor disidenţe şi cereri de reformă din sfera afacerilor interne spre cea a relaţiilor
externe. Vezi cartea sa Romania. Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change,
London: Frances Pinter Publishers, 1985, p. 148.
50 Dennis Deletant susţine că regimul lui Ceauşescu s-a bazat pe constrângere, deosebirea principală faţă de
predecesorul său, Gheorghiu Dej, fiind aceea că accentul se mutase de pe pedepsire pe prevenirea oricăror
încercări de critica regimul. Vezi cartea sa Ceauşescu and the Securitate.
51 Vezi Katherine Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceauşecu's
Romania, Berkeley, University of California Press, 1991.

a balconului din 21 august 1968, când Ceauşescu a condamnat intervenţia în Cehoslovacia a trupelor
Tratatului de la Varşovia, câştigînd astfel sprijinul multor români, nu a dat însă semnalul unui început
de liberalizare, ci pe acela al unei închideri, care a culminat cu un regim de "socialism dinastic"52,
bazat pe un cult al personalităţii fără egal în Europa comunistă şi pe o politică naţionalistă dusă la
extrem53. În plus, nu se poate trece tocmai peste activitatea Securităţii de prevenire a oricăror proteste
colective, a cărei amploare şi complexitate abia începe a fi studiată pe baza noilor documente
declasificate de SRI şi SIE. Ca primă evaluare, datele avansate de Dennis Deletant arată că aparatul
poliţiei secrete române a fost de trei ori mai mic decât cel al Stasi54, astfel că, atât timp cât nu există o
analiză mai detaliată, este greu de susţinut că aceasta ar fi reprezentat aparatul represiv cel mai bine
pus la punct din întreg blocul sovietic. Totuşi, după cum au mărturisit, mulţi dintre cei care au cochetat
cu disidenţa fără să se hotărască să facă pasul decisiv, memoria terorii anilor 1950, combinată cu
uciderea - posibil demonstrativă - a inginerului Gheorghe Ursu în închisoare, în 1985, i-au împiedicat
pe mulţi dintre români să îşi facă publice protestele.
Recapitulând, trebuie spus, din păcate, că până la Revoluţia din 1989, în România ceauşistă
nu se poate afirma că ar fi existat mişcări disidente organizate provenite din cadrul societăţii. Nici
măcar protestul efemer al lui Goma nu a fost o mişcare în sensul de structură organizată cu un plan de
acţiune bine formulat. Nu se poate vorbi nici de apariţia unei aripi reformatoare din cadrul partidului,
capabilă să negocieze trecerea de la un regim la altul. Din acest motiv, în 1989, schimbarea de regim
din România a fost violentă. Tot din acest motiv, primele alegeri libere au adus la putere pe cei din
eşaloanele doi şi trei de cadre comuniste. Abia revoluţia electorală din 1996 a adus o reală schimbare
a elitei politice - motiv pentru care România este un caz "excepţional" printre celelate foste state
satelite ale Moscovei. Această tranziţie întârziată şi sinuoasă din perioada post-comunistă nu se poate
explica fără a lua în considerare şi faptul că evoluţia post-stalinistă a României, până în 1989, a fost
"excepţională" sau, altfel spus, nu a urmat aceeaşi traiectorie generală ca în restul ţărilor din blocul
sovietic55. În ciuda faptului că ar fi existat cîteva personalităţi influente care ar fi putut pune sub
semnul întrebării dogmatismul politicii partidului, revizionismul marxist nu s-a transformat într-un
curent influent în interiorul elitei aflate la conducere şi, prin urmare, nu a existat nici o aripă
reformistă care să susţină destalinizarea, aşa cum s-a întâmplat în ţările Europei Centrale56. În schimb,
aparenta politică externă independentă în cadrul blocului sovietic, aplaudată multă vreme de
Occident, l-a făcut pe Ceauşescu să fie, pentru multă vreme, cel mai important "disident" al
României57.

52 Vladimir Tismăneanu, Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Socialism in Romania, în
"ORBIS", vara 1986, pp. 65-90.
53 Dintre lucrările occidentale care analizează cultul personalităţii în România, vezi Jaques Rupnik, The Other
Europe, London, Weidenfeld and Nicholson, 1988.
54 Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate, p. 380.
55 Vladimir Tismăneanu a elaborat pe această temă în Romanian Exceptionalism? Democracy, Ethnocracy and
Uncertain Pluralism in Post-Ceauşescu Romania, în Karen Dawisha, Bruce Parrott (coord.), Politics, Power and
the Struggle for Democracy in South-East Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 1997, pp. 403-450.
56 În ce priveşte cultura politică a comunismului românesc, cea mai bună analiză îi aparţine lui Vladimir
Tismaneanu. Vezi articolul său From Arrogance to Irrelevance. Avatars of Marxism in Romania, în Raymond
Taras (coord.), The Road to Disillusion. From Critical Marxism to Postcommunism in Eastern Europe, Armonk,
New York, M. E. Shape, 1992, pp. 135-150.
57 Vezi în acest sens şi părerea exprimată de Michnik în emisiunea lui Nicolae Manolescu din mai 1997, referitor
la modul în care era privit Ceauşescu chiar de criticii regimului comunist din celelalte ţări est-europene după ce a
condamnat invadarea Cehoslovaciei în august 1968.