Articol: Disidenţa religioasă
-
Propaganda ateistă a fost încă de la începuturile regimului comunist o realitate, reluată cu
putere în anii 1970, după aşa-numita minirevoluţie culturală, care a dus şi la aberantul cult al
personalităţii, apogeul fiind atins în anii 19801. Puţini cetăţeni români au refuzat să participe la acest
deşănţat cult de inspiraţie stalinistă. Între cei refractari s-au situat (şi) membrii unor comunităţi
creştine neoprotestante, mai exact evanghelice, pentru care exista o evidentă incompatibilitate între a fi
creştin şi adulator, chiar şi formal, al liderului partidului-stat. Unii dintre aceşti creştini practicanţi nu
doar că au refuzat să se înscrie pe linia oficială a regimului, dar au şi trecut la contestatarea deschisă a
acestuia, aşa cum au mai făcut-o unele grupuri de intelectuali, muncitori, membrii unor comunităţi
etnice2.
Opoziţia faţă de regimul Ceuşescu pornită din interiorul comunităţilor (neo)protestante are
explicaţii de natură religioasă, politică şi sociologică (generaţională)3. Mai ales între baptişti au apărut
nemulţumiri legate de neacordarea de către "organele" de stat a unor autorizaţii pentru construirea de
noi lăcaşuri de cult sau extinderea celor existente, absolut necesare pentru a face faţă creşterii
considerabile a numărului de membri. Concepţiile religioase ale baptiştilor, entuziasmul lor i-a
determinat să se angajeze în ridicarea de biserici fără aprobarea autorităţilor şi să se lanseze în acţiuni
evanghelistice în afara lăcaşurilor de cult, ceea ce era inacceptabil pentru regimul comunist. Existenţa
în bisericile baptiste a unor membri cu idei moderne asupra raporturilor dintre Stat şi Biserică, dar
având şi legături între ei au dus în cele din urmă la apariţia unor întrebări privind relaţiile dintre
confesiunea lor şi statul comunist, în mod special cu Departamentul Cultelor4. Între anii 1973 şi 1989,
dar în mod special între 1973-1979/1980, Uniunea Bisericilor Baptiste a trecut printr-o criză majoră,
care a fost provocată de relaţia dintre Biserică şi Stat, pe de o parte, dar şi de cea dintre
generaţii/grupuri interne, pe de altă parte, de altfel cauze interdependente.
Cel care a demarat acţiunea de contestare mai întâi în interiorul Uniunii Baptiste, apoi în raport
cu statul a fost Iosif Ţon (cu o sinuoasă biografie anterioară5), reîntors în România în 1972, după studii
la Oxford. Ţon a exercitat o influenţă considerabilă asupra coreligionarilor săi, în mod deosebit asupra
pastorilor tineri. El şi-a diseminat ideile în mai multe lucrări programatice. Prima a fost Doctrina
Baptistă despre Biserică (ultima parte a acesteia era intitulată Cine îşi va pierde viaţa), în care era
prezentată situaţia existentă în bisericile baptiste din România, inclusiv toate imixtiunile statului în
activităţile de cult. Acţiunea lui viza în primul rând recâştigarea drepturilor pierdute de comunităţi.
Rezumată sub forma unei scrisori de pastorul Vasile Taloş, iar prin implicarea lui Vasile Brânzei, Iosif
Serac şi Pascu Geabou semnată de 50 de pastori, lucrarea a fost depusă la registratura conducătorului
statului6. Expediate în Anglia textele au fost tipărite în engleză şi română şi difuzate de Keston
College (o organizaţie înfiinţată de reverendul Michael Bourdeaux în anii 1960, care monitoriza
situaţia religioasă din ţările comuniste), inclusiv în Statele Unite ale Americii. În acel moment se
pregătea Conferinţa Europeană de la Helsinki, iar la Washington aveau loc discuţii pentru acordarea
clauzei naţiunii celei mai favorizate. Toate acestea au determinat autorităţile de la Bucureşti să poarte
discuţii cu protestatarii şi cu Uniunea Baptistă. Restricţiile au fost ridicate, iar de ele au beneficiat şi
1 Vezi Klaus Heitmann, Cultul personalităţii: Nicolae Ceauşescu, în "22", nr. 6, 6-12 februarie 2001, pp. 10-11.
2 Emil Freund, Nascent dissent in Romania, în Jane Leftwich Curry (ed.), Dissent in Eastern Europe, New York,
Praeger, 1983, pp. 60-68; Vlad Georgescu, Romanian dissent: its idea, în Jane Leftwich Curry (ed.), op. cit., pp.
182-194.
3 Vezi Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu: Comitetul Creştin
Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), în Analele Sighet, vol. 10, 2003, pp. 203-
227.
4 Trevor Beeson, Discretion and Valour. Religious conditions in Russia and Eastern Europe, Revised edition
with a Foreword to the first edition by Sir John Lawrence, London, Collins, Fount Paperbacks, Philadelphia,
Fortress Press, 1982, pp. 372-373; Alan Scarfe, Romanian Baptists and the State, în "Religion in Communist
Lands", vol. 4, nr. 2, Summer 1976, p. 15.
5 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1087, vol. 1-2, ibidem, dosar nr. 109 833, vol. 1-3.
6 Iosif Ţon, Confruntări, Oradea, Editura Cartea Creştină, 1999, pp. 11-77; Trevor Beeson, op. cit., pp. 372-373;
Alan Scarfe, op. cit., pp. 15-18; Alan Scarfe, A Call for Truth: An Appraisal of Romanian Baptist Church - State
Relationships, în "Journal of Church and State", Autumn 1979, pp. 435-438.
-
Pagina 2
celelalte culte evanghelice7. Un alt document, Locul creştinului în socialism, a fost redactat de Iosif
Ţon în 1974, încercând să explice modul în care puteau creştinii să trăiască într-un stat a cărui
ideologie era virulent ateistă. Şi acesta a fost trimis în Anglia şi publicat sub titlul Manifestul creştin.
Un exemplar a fost expediat lui Ceauşescu. Autorităţile au reacţionat în maniera binecunoscută:
percheziţii, confiscarea bibliotecii, a notiţelor personale şi a corespondenţei celui care îndrăznise să
tulbure apele. Fiind acuzat de "propagandă care pune în pericol securitatea statului", Ţon a fost timp
de 6 luni în arest la domiciliu. În favoarea lui s-au iniţiat acţiuni de protest. Datorită rezistenţei sale în
faţa ameninţărilor, a sprijinului tacit al coreligionarilor din ţară şi intervenţiilor din afară, autorităţile s-
au văzut nevoite să înceteze ancheta şi arestul la domiciliu8.
Afirmarea doctrinei drepturilor omului pe scena internaţională în anii 1970, apariţia unor
orgaizaţii influente care monitorizau situaţia din toată lumea, în mod deosebit din ţările cu regimuri
dictatoriale şi totalitare, au determinat guvernele să ia în considerare noua problematică. În mod
deosebit interesul arătat de americani a fost foarte important, aceasta mai ales odată cu ajungerea la
Casa Albă a preşedintelui Jimmy Carter9. Noua conjunctură a fost utilizată şi de protestatarii din
România. În mod deosebit pentru evanghelici era o încurajare faptul că noul preşedinte american era
un binecunoscut baptist practicant10, cu o sensibilitate sporită în materie de libertate religioasă. De
asemenea, audierile din Congresul SUA legate de acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate
pentru România s-au dovedit o reală tribună pentru apărătorii drepturilor omului, o modalitate propice
pentru exercitarea unor presiuni asupra regimului totalitar de la Bucureşti11.
În acest timp măsurile autorităţilor române împotriva neoprotestanţilor români au fost reluate cu
şi mai mare putere (retrogradări din funcţie şi concedieri, amenzi pentru adunarea în locuinţe
particulare pentru rugăciune, comuniune şi studiu biblic, presiuni împotriva elevilor şi studenţilor de a
nu mai frecventa bisericile)12. Au continuat diferendele între liderii Uniunii Baptiste şi contestatari, iar
raporturile cu Departamentul Cultelor au atins un nivel critic13.
Din iniţiativa lui Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu a fost alcătuită lucrarea Cultele
neoprotestante şi drepturile omului în România, în care erau documentate numeroase cazuri de
persecuţie pe motive religioase din întreaga ţară, puse în oglindă cu tratatele internaţionale semnate de
guvernul de la Bucureşti. Într-un material intitulat Chemarea la adevăr - şi care se dorea o introducere
la precedentul - se preciza că "este vorba de o persecuţie sistematică, dar mascată, a credincioşilor,
cruntă şi totuşi dificil de sesizat din afară, extrem de dureroasă pentru cei ce o îndură şi totuşi greu de
înţeles pentru observatorul extern". Erau scoase în evidenţă măsurile administrative împotriva
împotriva credincioşilor evanghelici, excluderea lor din funcţii de conducere la care erau îndreptăţiţi
ca urmare a studiilor şi competenţei; persecutarea copiilor evanghelicilor în şcoli (mai ales în licee şi
universităţi); împiedicarea exercitării libere a cultului; hărţuirea şi insultarea pastorilor; interzicerea
adunării în familii; presiuni pentru transformarea unor credincioşi în informatori. Acest document a
fost semnat de şase pastori şi laici evanghelici (Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu,
baptişti, Constantin Caraman, penticostal, şi Silviu Cioată, creştin după Evanghelie)14. Ca şi lucrările
anterioare, şi aceasta a fost expediată ambasadelor SUA şi Marii Britanii, unor persoane şi organizaţii
7 Iosif Ţon, op. cit, pp. 22-24; Alan Scarfe, op. cit., p. 433.
8 Iosif Ţon, op. cit, pp. 81-119.
9 Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney, Relaţii româno-americane. 1940-1990, traducere de Mihaela
Sadovschi, Prefaţă de V. Fl. Dobrinescu şi Kurt W. Treptow, Iaşi, Editura Institutul European, 2002, pp. 388-
417. Şi noul ambasador român la Washington între 1976-1978, Nicolae M. Nicolae, sesiza noua realitate; vezi
Nicolae M. Nicolae, O lume aşa cum am cunoscut-o. Amintirile unui fost ambasador al României, Bucureşti,
Editura Pro Domo, 2000, p. 80 şi p. 125.
10 Potrivit lui Nicolae M. Nicolae, Carter era un "om profund religios şi moral" (Nicolae M. Nicolae, op. cit., p.
77), "un baptist profund religios" (ibidem, p. 83). Nicolae Ceauşescu remarca şi el religiozitatea lui Carter, dar
pentru liderul român aceasta nu putea fi decât o slăbiciune; Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui
general de securitate, în româneşte de Horia Gănescu şi Aurel Ştefănescu, Bucureşti, Editura Venus, 1992, pp.
174-181, 254-256.
11 Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney, op. cit., passim.
12 Iosif Ţon, op. cit, p. 24.
13 Alan Scarfe, Romanian Baptists Congress, în "Religion in Communist Lands", vol. 5, nr. 2, Summer 1977, pp.
94-98; Trevor Beeson, op. cit., p. 375.
14 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 2-18; Iosif Ţon, op. cit, pp. 125-133; Sergiu Grossu, Calvarul
României Creştine, f.l., Editura "Convorbiri literare" - ABC Dava, 1992, pp. 128-133.
-
Pagina 3
occidentale, inclusiv la postul de radio "Europa liberă"15, care a şi difuzat-o la 3 aprilie 1977. Textul
evidenţia că România, chiar dacă era semnatară a Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (1 august 1975, Helsinki), nu-şi respecta obligaţiile internaţionale, persecutându-
şi proprii cetăţeni16. În dosarul privind România al Comisiei Helsinki, reunită la Belgrad în 1978, avea
să se regăsească şi acest document elaborat de evanghelicii români17. Represiunea împotriva
semnatarilor a fost însă rapidă şi dură, toţi fiind arestaţi chiar a doua zi după difuzarea textului la
"Europa Liberă". De fapt, tot atunci au fost reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu, o
dovadă clară că regimului îi era teamă de contestare, în mod deosebit de cea mediatizată18. Anchetaţi
şi bătuţi timp de 6 săptămâni, acuzaţi de trădare şi conspiraţie (ceea ce îi expunea chiar condamnării la
moarte în cazul unui proces), protestatarii evanghelici au fost în cele din urmă eliberaţi, cel mai
probabil pentru a se evita complicaţiile interne şi internaţionale. În acelaşi timp, persecuţiile împotriva
credincioşilor evanghelici, mai ales împotriva copiilor acestora, au încetat19. Rearestaţi în toamna
aceluiaşi an, ei au ameninţat că vor fi acuzaţi de homosexualitate şi că vor fi internaţi în clinici de
psihiatrie. A urmat demiterea lor din posturi şi interdicţia de a predica în biserici20. De asemenea,
Securitatea a pus în aplicare măsuri de compromitere a celor 6 disidenţi evanghelici21.
Nesoluţionarea cererilor cultelor neoprotestante a determinat o susţinută acţiune petiţionară, dar
şi intervenţii occidentale în favoarea lor. În contrapartidă, după cum se menţiona într-un document,
Ministerul de Interne al Bucureştiului a "întreprins măsuri de influenţare şi de temperare a stărilor de
spirit necorespunzătoare în rândul credincioşilor neoprotestanţi şi acţionează în continuare pentru
cunoaşterea şi prevenirea eventualelor activităţi de natură a prejudicia interese ale statului român"22.
Reducerea la tăcere prin şantaj, compromitere, teroare a opozanţilor regimului era o practică obişnuită
a serviciilor represive româneşti. Anturajul celor avuţi în vedere era înţesat cu informatori, frecvent se
făceau razii, se iniţiau acţiuni de izolare şi de discreditare socială23.
Cea mai radicală acţiune contestatară pornită din lumea evanghelicilor români a fost fără îndoială
cea iniţiată de un grup de nouă baptişti - Pavel Nicolescu, Nicolae Traian Bogdan, Emerich Iuhasz,
Ioan Brisc, Petru Cocârţeu, Ioan Moldovan, Nicolae Rădoi, Ludovic Osvath şi Dimitrie Ianculovici,
care în aprilie 1978 au pus bazele Comitetului Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi
de Conştiinţă (ALRC). Comitetul a solicitat imediat aderarea la organizaţia elveţiană Christian
Solidarity International (cu sediul la Zürich)24. Membrii săi au trimis autorităţilor superioare de stat şi
conducerii Uniunii Baptiste o Declaraţie şi un apel intitulat Încetaţi prigoana. În declaraţie erau
invocate Constituţia şi tratatele internaţionale semnate de România (Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la
Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa). Scopul declarat al Comitetului era cuprins în şase
puncte: "afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine; apărarea libertăţii religioase şi de
conştiinţă; apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase;
promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cu cei din străinătate;
15 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, Perioada 1968-1978, Bucureşti, 1995, p. 399; Cartea Albă a Securităţii.
Istorii literare şi artistice (1969-1989), Bucureşti, 1996, p. 100.
16 Iosif Ţon, op. cit, p. 126.
17 Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights Movement: A Romanian Solution, în "Religion in Communist
Lands", vol. 7, nr. 8, Autumn 1979, p. 167.
18 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, pp. 398-399; Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare? p. 100; Pavel
Nicolescu se solidarizase cu acţiunea lui Paul Goma, fiind "unul dintre primii semnatari de prestigiu" ai apelului
din 1977 al scriitorului disident; Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în
România anilor 1965-1989, traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p.
215, 229)
19 Iosif Ţon, op. cit, p. 127.
20 Dennis Deletant, op. cit., p. 219.
21 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, pp. 439-440.
22 Ibidem, pp. 431-432.
23 Pentru unele detalii asupra tehnicilor Securităţii, vezi H.-R. Patapievici, Lucrarea Securităţii, în "22", (I) nr.
9/27 februarie-5 martie 2001, p. 5; (II) nr. 10/6-12 martie 2001, p. 5; (III) nr. 11/13-19 martie 2001, p. 7; Marius
Oprea, Modalitatea de racolare a informatorilor, în Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse,
metode", Bucureşti, Colegiul Noua Europă, 2002, pp.198-204.
24 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, f. 65; Petru Cocârţeu, Viziunea unei naţiuni, f.l., Editura Macarie,
1998, pp. 99-100.
-
Pagina 4
informarea opiniei publice din România şi străinătate asupra persecuţiei religioase din România;
analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste". Declaraţia era semnată de cei nouă
membri fondatori ai ALRC25. În apelul către conducătorii PCR şi ai guvernului român, ai
Departamentului Cultelor, ai reprezentanţilor Justiţiei, ai Securităţii şi ai liderilor Cultului Baptist, se
cerea încetarea persecuţiilor religioase în România. Concetăţenii semnatarilor apelului erau îndemnaţi
la solidaritate: "să ne unim vocea împotriva discriminărilor şi a nedreptăţilor, împotriva încălcărilor de
orice fel a drepturilor fundamentale ale omului"26.
Acţiunea protestatarilor religioşi a fost catalogată de conducătorii cultelor, inclusiv de cei ai
Uniunii Baptiste, ca activitate politică. Răspunsul celor direct vizaţi a fost că şi liderii cultelor erau
implicaţi în politică, dar în beneficiul partidului comunist, pe când membrii ALRC făceau "politică
împotriva regimului comunist, apărând drepturile Bisericii", ale creştinilor persecutaţi, indiferent de
confesiune27. Deşi iniţiată de evanghelici, organizaţia a ajuns să aibă un caracter interconfesional28.
Implicarea acestor cetăţeni români în contestarea atotputerniciei regimului comunist are explicaţii
(parţiale) în viziunea eschatologică a tuturor membrilor organizaţiei. Nu trebiuie să pierdem din vedere
că în anii 1970 a avut loc în România, în pofida asaltului ateist şi a măsurilor represive ale regimului, o
veritabilă renaştere religioasă. Proclamarea judecăţii lui Dumnezeu asupra oricărei forme de păcat şi
injustiţie, inclusiv a compromisului colaborării (conducerii) Bisericii cu Statul, potenţa opoziţia faţă de
ambele autorităţi29.
ALRC s-a angajat în acţiuni revendicative care atingeau practic toate aspectele vieţii religioase şi
culturale din România. La 5 iulie 1978, Consiliul de Stat, Ministerul Justiţiei, Departamentul Cultelor
şi Uniunea Baptistă au primit Programul de Revendicări elaborat de Comitetul pentru "Apărarea
Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă" (ALRC). Acesta avea să se dovedească cel mai important act al
organizaţiei. Chiar în preambul era subliniată loialitatea faţă de ţară a semnatarilor, dar şi calitatea de
creştini (practicanţi), fiind menţionată dorinţa de a contribui la "apărarea drepturilor fundamentale ale
omului, la respectarea prevederilor constituţionale". Se constata neschimbarea timp de 30 de ani a
poziţiei Partidului Comunist Român faţă de religie şi încordarea relaţiilor dintre stat şi biserică, ceea ce
provoca "o permanentă stare de suferinţe şi tensiune pentru credincioşi". Întrucât o asemenea situaţie
nu mai putea continua, se considera necesară o schimbare de atitudine. Organelor centrale de partid şi
de stat li se cereau satisfacerea unui număr de 24 de puncte, care depăşeau cadrul confesional, în
conformitate cu prevederilor constituţionale ale României, precum şi a acordurilor internaţionale cu
referire la drepturile omului pe care aceasta le ratificase, contestându-se expres monopolul ideologic al
partidului comunist asupra societăţii româneşti. În încheiere se sublinia: "Noi nu suntem marxişti, ci
creştini [?]. Idealul nostru, al creştinilor, este o biserică liberă într-un stat liber" (subl. n.)30.
Programul a fost semnat de 27 de persoane (25 de baptişti, un ortodox şi un penticostal): Pavel
Nicolescu, Dimitrie Ianculovici (purtători de cuvânt ai organizaţiei), Ioan Moldovan, Nicolae Traian
Bogdan, Petru Cocârţeu, Emerich Iuhasz, Nicolae Rădoi, Ioan Brisc, Ludovic Osvath, Gheorghe
Braşoveanu, Pavel Spunei, Nicolae Păulescu, Ionel Prejban, Trifon Gîrboni, Vasile Dochiţa, Ioan
Dîmbeanu, Zoltan Vereş, Ioan Flonta, Radu Căpuşan, Iosif Enyëdi, Viorel Codreanu, Marin Bălaş,
Vasile Lucaci, Viorel Zerge, Ioan Teleagă, Ioan Teodosiu şi Ioan Mircu31.
Represiunea împotriva membrilor ALRC a fost puternică şi concertată, fiind vorba de acţiuni ale
Departamentului Cultelor, Securităţii, autorităţilor locale, dar şi ale conducerii Uniunii Baptiste:
licenţieri din posturile ocupate, supraveghere, arestări, maltratări, condamnări (aşa s-a întâmplat cu
Nicolae Rădoi, Petru Cocârţeu, Ionel Prejban, Dimitrie Ianculovici, Ludovic Osvath şi Nicolae Traian
Bogdan)32. Mai mult chiar, unii dintre membrii şi colaboratori ALRC aveau să moară în condiţii
25 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 66-67.
26 Ibidem, ff. 68-70.
27 Pavel Nicolescu, După mine, expresia "Biserică de stat" nu are nici un sens, interviu realizat de Mihai Suciu,
în "Creştinul Azi", nr. 2, 19, iunie 1993, p. 12.
28 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 99-100.
29 Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului "simfoniei" bizantine, Oradea, Editura
Institutului Biblic "Emanuel", 2000, pp. 143-144.
30 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 71-78. Vezi şi Sergiu Grossu, op. cit., pp. 135-137.
31 Ibidem.
32 Alan Scarfe, op. cit., pp. 170, 173-174; idem, A Call for Truth?, p. 448; Sergiu Grossu, op. cit., pp. 137-142,
152; Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100, 134; Paul Negruţ, op. cit., p. 144.
-
Pagina 5
suspecte: Sabin Teodosiu, Petru Clipa, Nicolae Traian Bogdan etc33. Într-un context extrem de dificil,
ALRC a continuat să monitorizeze situaţia religioasă în România şi să ceară oprirea persecuţiilor
contra credincioşilor diferitelor confesiuni34.
Merită precizat că deşi ALRC a avut un început evanghelic (baptist), el a luat întotdeauna
atitudine în faţa oprimării credincioşilor ortodocşi, în special a celor din Oastea Domnului35, precum şi
în favoarea greco-catolicilor. Rapoartele şi documentele Comitetului au atras atenţia asupra tuturor
creştinilor rău trataţi de autorităţi36. ALRC a intervenit în apărarea preotului ortodox Gheorghe Calciu-
Dumitreasa, care protestase împotriva demolării bisericii Enei din Bucureşti, în 1977, iar la începutul
lui 1978, în timpul unei predici, prezentase ateismul ca o "filosofie a disperării"37. În 1979, după
arestarea lui Calciu-Dumitreasa, Pavel Nicolescu l-a vizitat la închisoare pe preotul ortodox38.
Autorităţile au reuşit în cele din urmă să reducă ALRC la tăcere în România, apelându-se la
expulzarea din ţară a liderilor (în 1979) şi a multor membri ai organizaţiei39, ceea ce se întâmplase, de
exemplu, şi cu scriitorul disident Paul Goma în 1977. Activitatea organizaţiei a continuat în Statele
Unite ale Americii, membrii săi atrăgând atenţia lumii libere asupra persecuţiilor religioase din
teritoriul controlat de comuniştii români40. Însă exemplul a fost contagios chiar în ţară, alţi protestatari
fiind încurajaţi în lupta lor pentru drepturile religioase, de fapt, prin extensie, pentru drepturile
omului41. Alături de cererile pentru alegeri libere ale mişcării iniţiate de Paul Goma sau de crearea
unui sindicat liber, solicitările ALRC aveau un caracter radical, dovedindu-se incompatibile cu
regimul comunist. Cu alte cuvinte, puneau sub semnul întrebării însuşi sistemul42.
În timpul regimului Ceauşescu, "susţinătorii cei mai fervenţi ai campaniei pentru dreptul la
practicarea credinţei religioase au fost baptiştii şi alte grupări protestante", după cum nota un atent
observator al realităţilor româneşti43. Comparativ cu numărul lor totuşi redus, acţiunea evanghelicilor
a reprezentat un moment remarcabil în contestarea regimului comunist. Puţin cunoscută după 1989,
nevalorizată politic, ea nu a scăpat observatorilor atenţi şi neselectivi în privinţa faptelor istorice44.
33 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100-101, 135. Vezi şi Sergiu Grossu, op. cit., pp. 196-202.
34 Sergiu Grossu, op. cit., pp. 156-160.
35 Un exemplu îl oferă un document al ALRC, emis la 23 august 1978, şi publicat sub titlul The "Lord's Army"
Movement in the Romanian Orthodox Church, în "Religion in Communist Lands", vol. 8, nr. 4, Winter 1980, pp.
314-317.
36 Trevor Beeson, op. cit., p. 376; Fiona Tupper-Carey, Romania, în "Religion in Communist Lands", vol. 18, nr.
2, Summer 1990, p. 183.
37 Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights…, p. 167; idem, The "Lord's Army" Movement…", p. 317; Fiona
Tupper-Carey, op. cit., p. 183. Pentru predicile (şapte la număr) ţinute sub denumirea de Cuvinte către tineri, în
martie-aprilie 1978, de preotul refractar la obedienţa faţă de autorităţi, vezi Gheorghe Calciu-Dumitreasa,
Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu,
Bucureşti, Editura Nemira, 2001, pp. 23-64.
38 Dennis Deletant, op. cit., p. 221.
39 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100, 134; Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights…, pp. 166-167.
40 Joseph Harrington, Bruce Y. Courtney, op. cit., pp. 452-453.
41 Paul Negruţ, op. cit., p. 144.
42 În 1984, Vlad Georgescu nota în sinteza sa de istorie a românilor despre implicaţiile contestării deschise a
regimului: "[…] cererea de alegeri libere […] formulată de grupul lui Paul Goma, sau cea de sindicat liber,
expusă de mai multe ori după 1977, sunt în realitate cereri radicale, de natură a provoca modificări sistemice,
sunt deci incompatibile cu regimul socialist (subl. n.). Brutalitatea cu care incipientele mişcări disidente au fost
reprimate arată de altfel că regimul a fost şi este conştient de pericolul tacticii legaliste"; Vlad Georgescu, Istoria
românilor. De la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 294.
43 Dennis Deletant, op. cit., p. 221. Pentru o privire comparativă a atitudinilor diferitelor denominaţii de pe
eşichierul religios al epocii Ceauşescu, vezi Ibidem, pp. 200-224.
44 Spre exemplu, Alan Scarfe, Emil Freund, Vlad Georgescu, Sergiu Grossu, Dennis Deletant (ale căror lucrări
au fost citate mai sus); Mihnea Berindei, România lui Ceauşescu - un naufragiu planificat, II, în "22", nr. 47,
24-30 noiembrie 1998, pp. 12-13; Virgil Nemoianu, Jocurile divinităţii. Gândire, libertate şi religie la sfârşit de
mileniu, ed. îngrijită de Ioan I. Ică Jr., Bucureşti, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997, p. 139; Daniel
Barbu, Pesimismul luminat, sau despre posibilitatea gândirii de stânga, prefaţă la Norberto Bobbio, Liberalism
şi democraţie, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 13; idem, Republica absentă. Politică şi societate în România
postcomunistă, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p. 53. Vlad Georgescu avea să surprindă cu exactitate esenţa
acţiunii: "creştinii evanghelici se mişcau în mod clar şi curajos în câmpul politicii, promovând reforme care ar fi
schimbat nu numai relaţiile Biserică-Stat, ci însăşi natura statului totalitar";Vlad Georgescu, "Romanian dissent:
its idea", în loc. cit., p. 189.
Thread Information
Users Browsing this Thread
There are currently 1 users browsing this thread. (0 members and 1 guests)
Discuţii similare (sunt generate automat, deci nu sunt totdeauna relevante)
-
Disidenţa din România, 1977-1989
By Razvan MIHAIU in forum Dizidenta in regimul comunistReplici: 9Ultimul post: 06-27-2007, 15:05 -
Consideraţii generale: disidenţă, rezistenţă, exil, cooptare
By Razvan MIHAIU in forum Dizidenta in regimul comunistReplici: 5Ultimul post: 06-27-2007, 15:01

