Articol: Rezistenţa armată anticomunistă

Rezistenţa armată anticomunistă din România sau "rezistenţa din munţi", cum a mai fost
numită, a reprezentat decenii la rând un fenomen istoric despre care s-a ştiut extrem de puţin.
Descoperită după 1989 ca temă publică, în condiţiile unei relativ abundente memorialistici şi afluxului
de surse arhivistice, rezistenţa armată nu a scăpat mitizării (paradoxal într-o epocă a demitizării),
exagerărilor, dar a şi continuat să fie supusă demonizării, cum se întâmplase în timpul regimului
comunist. Subiectul trebuie însă abordat istoric, analizându-i cauzele, etapele, zonele de manifestare,
componenţa politică şi socială, precum şi semnificaţiile.

Cauze
Cauzele acestui fenomen se găsesc în contextul istoric de la jumătatea şi de la sfârşitul anilor
1940. Ocuparea României de către Armata Roşie spre sfârşitul celui de-al doilea doilea război
mondial, cu întregul cortegiu de abuzuri care a urmat, impunerea la conducerea ţării a Partidului
Comunist şi a sateliţilor acestuia, fără legitimitate în ochii populaţiei, aplicarea măsurilor care vizau
transformarea în spirit sovietic a statului şi societăţii, altfel spus restrângerea libertăţilor politice,
represiunea pe scară largă, inclusiv apariţia Gulagului românesc, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice,
naţionalizarea (confiscarea) bunurilor unor întregi categorii sociale, colectivizarea forţată a agriculturii
etc. au fost cauzele majore ale apariţiei fenomenului rezistenţei armate anticomuniste. Niciodată foarte
extinsă, rezistenţa armată anticomunistă a reprezentat totuşi o realitate pe care nu au ignorat-o nici
liderii comunişti, nici structurile represive ale Bucureştiului.

Etape şi zone
S-au propus până acum mai multe date privind durata rezistenţei armate anticomuniste: 1944-
19581, 1944-19622, 1945-19623 sau 1946-19584. Credem că despre acest fenomen putem discuta între
anii 1944-începutul anilor 1960, cu maximă intensitate până la începutul anilor '50. Fără a exista o
delimitare rigidă, pot fi depistate două etape ale rezistenţei: 1944-1947 şi 1948-începutul anilor 1960.
În prima fază a rezistenţei statul încă nu era deplin controlat de comunişti - deşi ei au ajuns să joace
principalul rol în guvern după 6 martie 1945 -, existând forţe care se opuneau "înroşirii" depline a
puterii. Faza a doua a rezistenţei s-a desfăşurat în condiţiile existenţei statului totalitar, care făcea
demersuri accelerate de controlare a teritoriului şi populaţiei, inclusiv prin perfecţionarea
instrumentelor represive, ceea ce făcea situaţia anticomuniştilor cu atât mai grea.
Fenomenul pe care îl avem în vedere a apărut în 1944, odată cu intrarea trupelor sovietice în
nord-estul României. Din pricina abuzurilor săvârşite de soldaţii sovietici, dar şi a practicii
generalizate a efectuării de rechiziţii de către Armata Roşie, precum şi a evacuării populaţiei autohtone
din zona frontului în spatele acestuia, numeroşi locuitori de la poalele Obcinelor Bucovinei s-au
refugiat în păduri, între liniile frontului. Pentru a se putea apăra împotriva atacurilor unor patrule
ruseşti şi cu ajutorul forţelor militare regulate din Bucovina, localnicii au constituit mai multe grupuri
de partizani sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Ion Vatamaniuc, Vladimir Tironeac şi
Constantin Cenuşă, reunind câte 15-20 de membri - ţărani, premilitari, dispensaţi sau militari aflaţi în
concediu -, bine înarmaţi şi instruiţi de către instructori germani şi români. Misiunile îndeplinite de
partizanii bucovineni au vizat aducerea populaţiei locale refugiate între cele două fronturi în zona
rămasă sub administraţie românească, patrulări în păduri, acţiuni de recunoaştere şi culegerea de
informaţii despre forţele sovietice din zonă, dar şi efectuarea unor diversiuni în spatele Armatei Roşii.
Lovitura de stat desfăşurată în Bucureşti la 23 august 1944 a determinat încetarea activităţii grupurilor

1 Cristian Troncotă, Procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă. 1946, în "Arhivele Totalitarismului", nr. 3/1995,
p. 120.
2 Eugen Şahan, Aspecte din rezistenţa românească împotriva sovietizării în perioada martie 1944-1962, în
"Analele Sighet", vol. 2, 1995, pp. 213-294; Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România, în
"Arhivele Totalitarismului", nr. 22-23, 1-2/1999, pp. 42-67; Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din
România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003.
3 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia
Academia Civică, 1997, p. 78.
4 Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii României. 1946-1958, ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura Gândirea românească, 1993.

de partizani bucovineni. Unii dintre ei au reuşit să iasă din dispozitivul german, în vreme ce alţii au
fost nevoiţi să se retragă spre Vest. Sovieticii - care nu aveau obiceiul de a-i ierta pe cei care
îndrăzniseră să li se opună - i-au supus represiunii pe partizanii români, aceştia fiind judecaţi,
condamnaţi şi aruncaţi în imensitatea Gulagului. Urmăriţi cu insistenţă, unii partizani au continuat
lupta, fiind anihilaţi în anii următori, în vreme ce alţii au (re)intrat în rezistenţă după 19485.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dus la ieşirea României din Axă, ceea ce a reprezentat
un dezastru pentru Germania, motiv pentru care aceasta a încercat să recâştige poziţiile pierdute.
Germanii au mizat pentru atingerea scopurilor pe Mişcarea Legionară (care însă avea şi obiective
proprii, urmărind refacerea structurilor ei teritoriale şi revenirea la putere în Bucureşti), dar şi pe
Grupul Etnic German. Cercurile politice româneşti tradiţionale sperau că vor avea parte de sprijinul
Occidentului, care să-i tempereze pe sovietici şi chiar să-i determine pe aceştia să părăsească România.
În măsura în care în contextul ultimelor luni de război o contraofensivă germană ar fi determinat o
intervenţie anglo-americană, aceasta nu ar fi putut decât să avantajeze această ţară. Însă planurile
germanilor şi legionarilor, implicând forţe (inclusiv grupuri de gherilă) şi contacte diverse au fost
sortite eşecului. România era ocupată de forţe sovietice puternice, constând atât în trupe ale Armatei
Roşii, cât şi în unităţi NKVD. Unii dintre comandanţii Armatei Române asupra cărora existau bănuieli
de infidelitate au fost neutralizaţi, în vreme ce liderii acţiunii antisovietice au fost capturaţi şi au sfârşit
în Gulag. Pentru a preveni repetarea unor asemenea acţiuni, dar şi pentru că era în logica propriului lor
sistem, sovieticii au luat măsuri care să slăbească opoziţia internă din România. Încercarea Germaniei
de readucere a României sub controlul său se dovedise o utopie, iar rezistenţa progermană şi-a pierdut
rostul de a fi prin înfrângerea în tranşee a puterii care o inspirase6.
Prin instalarea la conducerea României a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, ţara a
revenit la o formă de dictatură. Manifestarea opoziţiei politice a devenit problematică, în condiţiile în
care controlul poliţienesc devenea cu fiecare zi mai clar şi mai eficient. Întrucât poziţionările contrare
guvernului erau reprimate, au apărut numeroase grupări subversive, scopul principal fiind lupta
anticomunistă. Între acestea s-au numărat şi organizaţiile "Tinerimea liberă" şi "T". Prima dintre ele a
fost condusă de Mircea Ştefanovici, cu rădăcini de stânga, însă alunecând rapid pe poziţii
anticomuniste în contextual represiunii iniţiate de guvernul Groza. Cea de-a doua a fost iniţiată de
Remus Ţeţu şi a ajuns să grupeze îndeosebi membri ai tineretului naţional-liberal, dar şi tineri
naţional-ţărănişti ori chiar social-democraţi, programul fiind unul explicit liberal. Contactele cu
cercurile politice democratice nu au lipsit, prevăzându-se chiar recurgerea la lupta armată în condiţii
favorabile, în mod special în cazul izbucnirii unui război între anglo-americani şi sovietici.
Descoperite de serviciile represive ale guvernului, cele două organizaţii au fost anihilate, membrii lor
fiind arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi. Prin procesul desfăşurat în septembrie 1945 la
Bucureşti s-a urmărit inclusiv discreditarea partidele democratice, dar această încercare a reprezentat
un eşec pentru autorităţi, în condiţiile în care acestea încă nu deţineau controlul absolut nici asupra
justiţiei şi nici asupra presei, iar reprezentanţii străini fuseseră de faţă. Totuşi, lecţia a fost învăţată de
guvernul dominat de comunişti, cum s-a văzut în perioada următoare7.
Declanşarea "grevei regale", în vara anului 1945, a reliefat în mod clar că poziţia
anticomuniştilor era slabă în confruntarea cu un regim care era dispus să utilizeze toate mijloacele,
legale sau nu, pentru a-şi extinde şi impune controlul asupra instituţiilor statului. În acest context au

5 Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu (editori), Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, vol. I, Bucureşti, INST,
1998; Dorin Dobrincu, Bucovineni contra sovietici. Rezistenţa armată anticomunistă din Bucovina (martie-august
1944 - iulie 1946), în "AIO - Anuarul Institutului de Istorie Orală", vol. V, 2004, pp. 123-182.
6 Perry Biddiscombe, Proding the Russian Bear: Pro-German Resistance in Romania, 1944-1945, în "European
History Quarterly", vol. 23, no 2, April 1993, pp. 193-232; Florin Constantiniu, Prima încercare de scoatere a
Armatei Roşii din România, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1995, pp. 288-294; Günter Klein, Începuturile rezistenţei antisovietice în România (23 august
1944-6 martie 1945), în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1995, p. 295-311; Dorin Dobrincu, Un "23 august invers"? Tentativa de readucere a României în Axă (toamna
1944- primăvara 1945), în "Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă", vol. II, 2003, pp. 221-290.
7 Dan Cernovodeanu, Una dintre primele mişcări de rezistenţă anticomunistă: Organizaţia "T", în "Arhivele
Totalitarismului", nr. 24-25, 3-4/1999, pp. 211-218; Petre Ţurlea, Procesul organizaţiei "T", Bucureşti, Editura
Libra, 2000; Dorin Dobrincu, În numele libertăţii. Organizaţiile anticomuniste "Tinerimea Liberă" şi "T"
(1945), în "Xenopoliana", vol. XIII, nr. 1-4/2005, pp. 127-149.

apărut organizaţii antiguvernamentale cu programe mai radicale. Cele mai importante aveau să se
dovedească organizaţiile subversive "Haiducii lui Avram Iancu - Divizia Sumanelor Negre", aşa-
numita "Mişcare Naţională de Rezistenţă", "Graiul Sângelui" şi aşa-numitul "Grup Înarmat Sinaia".
Organizaţia "Haiducii lui Avram Iancu" a fost iniţiată de un grup de foşti membri ai Batalionului de
Voluntari "Iuliu Maniu", în frunte cu Gavril Olteanu, şi s-a dovedit foarte activă în plan
propagandistic, practicând un anticomunism verbal de pe poziţii naţionaliste, chiar şovine. Aceasta
însă a dăunat imaginii organizaţiei, dacă avem în vedere că au existat reproşuri din partea anumitor
cercuri politice democratice, iar comuniştii, în ochii cărora toţi naţionaliştii erau fascişti, au avut
pretexte suplimentare pentru reprimarea grupării. Generalul Aurel Aldea, contraamiralul Horia
Măcellariu şi alţi ofiţeri superiori şi oameni politici de diferite nuanţe au iniţiat "Mişcarea Naţională de
Rezistenţă", care a căutat să strângă laolaltă grupurile de rezistenţă din România, stabilind contacte cu
partidele politice de opoziţie, cu Palatul Regal şi cu Misiunile Statelor Unite ale Americii şi ale Marii
Britanii la Bucureşti. "MNR" nu a depăşit faza discuţiilor, a stabilirii legăturilor preliminare,
posibilităţile sale de acţiune fiind extrem de limitate. Organizaţia "Graiului Sângelui" a fost constituită
de Ion Vulcănescu şi s-a limitat la conceperea unor documente privind prezentul şi viitorul
statului/naţiunii. "Grupul Înarmat Sinaia" - numele i-a fost atribuit de serviciile represive româneşti -
a fost constituit de militari din unităţile de vânători de munte din zona Sinaia-Predeal-Braşov,
dispunând de cantităţi de armament şi muniţii depuse în munţii din apropiere. Cele patru formaţiuni
amintite au avut un număr destul de redus de membri activi, iar activitatea "Haiducilor lui Avram
Iancu" şi a "Graiului Sângelui" s-a limitat doar la conceperea şi răspândirea de manifeste. Aderenţii
acestor formaţiuni au sperat, alături de opoziţia politică şi de o bună parte a populaţiei României, că
regimul prosovietic de la Bucureşti se va prăbuşi în contextul izbucnirii unui război între lumea liberă
şi Kremlin. Infiltrate de serviciile de informaţii ale guvernului Groza, aceste organizaţii au fost ţinute
mult timp sub control, iar în cele din urmă anihilate. După anchete în care s-au folosit metode brutale,
a avut loc un proces (sentinţa s-a pronunţat pe 18 noiembrie 1946), scopul principal fiind cel din anul
precedent, compromiterea opoziţiei politice8.
Anihilarea acestor organizaţii anticomuniste/antisovietice, dar şi a altora care au activat în anii
1945-1947, a marcat într-un fel sfârşitul primei etape a rezistenţei anticomuniste subversive în
România. Cea de-a doua fază, care a început în 1948 şi a durat mai bine de un deceniu, a stat sub
semnul durităţii confruntărilor armate şi a amplorii represiunii, dar şi al izolării grupurilor de partizani.
Rezistenţa din această perioadă s-a manifestat îndeosebi în regiunile montane şi împădurite ale
României. S-au conturat 14 zone de rezistenţă, în care s-au remarcat diferite formaţiuni anticomuniste:
Bucovina, Moldova, Vrancea, nordul Transilvaniei, Transilvania centrală, Munţii Apuseni, Crişana,
Arad, Banat, Oltenia, Munţii Făgăraş-versantul nordic, Munţii Făgăraş-versantul sudic şi Munţii Iezer,
Muntenia şi Dobrogea. Momentul de vârf al rezistenţei armate a fost atins la sfârşitul anilor 1940 şi
începutul anilor 1950. Ultimele grupuri constituite - aflate însă de câţiva ani în pasivitate - au fost
lichidate în 1957-1958, iar ultimii partizani-fugari izolaţi înarmaţi au fost anihilaţi la începutul anilor
1960.
Cauzele (re)apariţiei fenomenului luptei armate anticomuniste la sfârşitul anilor 1940 în
Bucovina au fost multiple, de la persecutarea foştilor partizani antisovietici, a celor care nu erau de
acord cu noile realităţi politice din ţară şi până la radicalele măsuri de natură economică ale regimului,
în mod special colectivizarea agriculturii. Printre partizanii care s-au remarcat la sfârşitul anilor 1940
şi în anii 1950 s-au numărat Constantin Cenuşă, Vasile Motrescu, Cozma Pătrăucean, Constantin
Gherman, Gavril Vatamaniuc, Grigore Sandu, Gheorghe Vasilache ş.a. Ei au acţionat fie ca fugari
izolaţi, fie reunindu-se în grupuri ori chiar în organizaţii (spre exemplu "Gărzile Decebal") care îşi
fixaseră ca program lupta împotriva regimului "democrat-popular". Partizanii bucovineni aveau în cea
mai mare parte stagii pe fronturile celui de-al doilea război mondial, în special în Rusia, unde

8 Dorin Dobrincu "Începuturile rezistenţei armate anticomuniste în România, în "Anuarul Institutului de Istorie
«A.D. Xenopol»", tom XXXIV, 1997, pp. 127-133; Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Cristian Troncotă (editori),
Începuturile Mişcării de Rezistenţă în România, vol. I, 11 aprilie 1945-31 mai 1946, Bucureşti, INST, 1998; vol. II, 1
iunie-18 noiembrie 1946, Bucureşti, INST, 2001; Nicoleta Raluca Spiridon, Preliminariile rezistenţei armate,
1944-1946, în "Experimentul Piteşti". Comunicări prezentate la Simpozionul "Experimentul Piteşti-reeducarea
prin tortură". Opresiunea ţărănimii române în timpul dictaturii comuniste, ediţia a IV-a, Piteşti, 24-26
septembrie 2004, editor şi coordonator Ilie Popa, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, 2005, pp.
401-418.

câştigaseră o utilă experienţă de luptă. Ca peste tot în ţară, autorităţile comuniste nu tolerau
manifestările de opoziţie, cu atât mai puţin pe cele armate, astfel încât şi aceşti opozanţi au fost
anihilaţi, unii fiind împuşcaţi, alţii judecaţi şi aruncaţi în închisori, împreună cu susţinătorii lor.
Ultimul partizan-fugar izolat din această zonă, Gheorghe Munteanu, a fost capturat în 19619.
Chiar dacă în cea mai mare parte Moldova nu oferea condiţii favorabile unei mişcări de
partizani, şi în această provincie a României aveau să ia fiinţă mai multe organizaţii şi grupuri
anticomuniste, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe subversive, dar şi câteva
înarmate, implicate în acţiuni de gherilă. Grupări importante s-au dovedit a fi cele conduse de Vasile
Cămăruţă şi Vasile Corduneanu, organizaţia "Frontul Patriei" şi "Centrul de rezistenţă" de la Uturea.
Cele mai multe au fost de dimensiuni reduse, cuprinzând câţiva membri, dar au existat şi unele mari.
Toate aveau susţinători în localităţi, fără de care supravieţuirea lor ar fi fost problematică, dacă nu
imposibilă. Câteva organizaţii au avut programe politice, mai mult sau mai puţin articulate, în vreme
ce altele urmăreau destul de confuz opoziţia la comunizare. Majoritatea nu au reprezentat în fapt decât
asocierea de conjunctură/temporară a unor fugari politici10.
În Curbura Carpaţilor, mai precis în Vrancea, au activat la începuturile regimului comunist
două formaţiuni importante de partizani. Grupul Ion Paragină a apărut în 1948, în zona Panciu, ca
urmare a iniţiativei unor legionari, dar curând s-au alăturat şi naţional-ţărănişti, naţional-liberali sau
oameni fără apartenenţă politică. Membrii formaţiunii erau studenţi, elevi, învăţători, profesori, preoţi,
mici comercianţi sau ţărani. Partizanii au realizat manifeste şi un ghid de luptă (Manualul haiducului),
au adunat armament, au făcut instrucţie militară şi au stabilit contacte utile în eventualitatea
declanşării unui conflict între sovietici şi occidentali. Infiltrat de Securitate, grupul a fost distrus în
octombrie 194911. Locuitorii din Vrancea istorică, deznădăjduiţi la sfârşitul anilor 1940, deoarece
principalele surse de existenţă - munţii şi pădurile - le fuseseră confiscate ("naţionalizate"), erau
supuşi la impozite grele şi erau agresaţi zilnic în felul lor încă arhaic de organizare socială. Aşteptau şi
ei - ca mai toţi românii şi est-europenii - să se schimbe situaţia, să le vină un ajutor de undeva, chiar şi
cu preţul izbucnirii unui nou război, altfel spus "să vină americanii". Vrâncenii erau oameni simpli,
munteni cu puţine legături cu lumea, dar cu un curaj vecin cu nebunia, dispuşi a urma pe cineva cu un
proiect cât de cât coerent de înlăturare a regimului comunist. În acest context a apărut organizaţia
"Vlad Ţepeş II", iniţiată de Victor Lupşa, originar din judeţul Trei Scaune. Organizaţia a avut nuclee
în trei judeţe - Putna, Trei Scaune şi Râmnicu Sărat - cuprinzând sute de persoane, mai ales ţărani, dar
şi muncitori, funcţionari, intelectuali, ofiţeri deblocaţi şi studenţi. A existat un program de trecere

9 Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu (editori), op. cit., vol. I; Adrian Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol.
II, 1 octombrie 1950-10 iunie 1952, Bucureşti, INST, 2000; Constantin Hrehor, Muntele mărturisitor. Anii
rezistenţei/anii suferinţei, Iaşi, Editura Timpul, 2002; Dorin Dobrincu, Sfidarea Securităţii în Bucovina. Grupul
de rezistenţă armată anticomunistă Gavril Vatamaniuc (1949-1958), în "Revista de Istorie Socială", vol. VIII-
IX, 2003-2004, pp. 363-412; Idem, Nesupunere în Bucovina. Grupurile de rezistenţă armată anticomunistă
Cenuşă-Motrescu, Pătrăucean-Gherman şi Cenuşă-Pătrăucean (1948-1951), în "Anuarul Institutului de Istorie
«A.D. Xenopol»", vol. XLII, 2005, pp. 451-481; idem, Rezistenţa armată anticomunistă din Bucovina: "Gărzile
Decebal" şi grupul Grigore Sandu (1949), în Memoria, nr. 51-52, 2-3/2005, pp. 33-48; Marian Olaru,
Bucovineni împotriva comunismului: fraţii Vasile şi George Motrescu, prefaţă de Dimitrie Vatamaniuc, postfaţă
de Vasile I. Schipor, Suceava, Editura Universităţii, 2006; Jurnale din rezistenţa anticomunistă. Vasile
Motrescu, Mircea Dobre, 1952-1953, ediţie îngrijită de Liviu Ţăranu, Theodor Bărbulescu, cuvânt înainte de Ion
Gavrilă-Ogoranu, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, pp. 23-211.
10 Neculai Popa, Represiune şi rezistenţă în ţinutul Neamţului, Bucureşti, Editura Vremea, 2000; Cezar Zugravu
(ed.), O istorie a rezistenţei şi a represiunii, 1945-1989, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2002; Dorin Dobrincu,
Fapte uitate: Iaşul şi rezistenţa anticomunistă (1946-1950), în "Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol»",
vol. XLI, 2004, pp. 389-412; idem, Un "front" puţin cunoscut: rezistenţa armată anticomunistă din nordul Moldovei
(1948-1954), în "Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi", serie nouă, Istorie, tom L, 2004, pp. 219-251;
idem, Formaţiuni din rezistenţa armată anticomunistă în sudul Moldovei (1945-1958), în "AIO - Anuarul
Institutului de Istorie Orală", vol. VI, 2005, pp. 163-192.
11 Laura Stancu, Liviu Burlacu, Organizaţia de rezistenţă "Paragină" în atenţia Securităţii", în vol. -
Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă,Bucureşti, CNSAS, 2001, pp. 146-153;
Laura Vlădoiu-Stancu, Liviu Burlacu (editori), Manualul haiducului - cod de instructaj al organizaţiei de
rezistenţă "Paragină", în "Arhivele Securităţii", vol. 1, 2002, pp. 219-227; Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla,
Timişoara, Editura de Vest, 1993; idem, Destinul unui ofiţer. Amintiri, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică,
2000.

simultană la acţiune în cele trei judeţe amintite în noaptea de 23/24 iulie 1950. Insurgenţii au preluat
controlul localităţii doar la Bârseşti, ceea ce a atras intervenţia rapidă şi brutală a Securităţii în toate
satele în care au fost depistate nuclee ale organizaţiei. S-au înregistrat ciocniri cu Securitatea, mai
mulţi rebeli fiind ucişi, sute de persoane arestate, iar familiile lor maltratate. Procesele (au existat 18
loturi cu peste 300 de inculpaţi) s-au soldat cu condamnări la moarte şi ani grei de detenţie. Victor
Lupşa s-a predat după câţiva ani, fiind executat în 195612.
În nordul Transilvaniei s-au constituit mai multe grupări anticomuniste. Fraţii Vasile şi Ioan
Popşa au încercat în 1949 să unifice rezistenţa de pe Valea Izei, iniţiind subgrupurile din Ieud,
Rozavlea şi Dragomireşti, în care au fost implicate zeci de persoane, formaţiuni anihilate în timpul
confruntărilor din 1949-1950. Un alt grup important a fost format prin reunirea formaţiunilor conduse
de pădurarul Nicolae Pop zis Achim (în 1944 acesta salvase mai mulţi evrei care urmau a fi deportaţi
de maghiaro-germani în lagărul de exterminare de la Auschwitz, motiv pentru care ulterior avea să
primească - împreună cu Maria Pop şi Aristina Pop, viitoare Săileanu - din partea Memorialului Yad
Vashem, Israel, distincţia de "Drept între popoare") şi preotul greco-catolic Atanase Oniga. Acţionând
în Munţii Ţibleşului, versantul Lăpuşului, acest grup s-a dovedit cel mai important din nordul
Transilvaniei. Securitatea a reuşit să-l anihileze complet abia în 1953. Ultimii partizani izolaţi din
nordul Transilvaniei au fost anihilaţi în 1956-1958 (Gheorghe Paşca şi Vasile Blidaru)13.
Centrul Transilvaniei a cunoscut activitatea mai multor formaţiuni anticomuniste. "Garda
Albă"/"Liga Naţională Contra Comunismului"/ "Organizaţia de rezistenţă a partizanilor din Munţii
Rodnei" (apar toate cele trei denumiri) a fost înfiinţată de Leonida Bodiu, fost ofiţer al Armatei
Române, căzut prizonier la sovietici, întors în ţară cu Divizia "Tudor Vladimirescu", luat prizonier de
germani, revenit în România după război. Zona de acţiune a organizaţiei cuprindea o parte a judeţului
Năsăud, nuclee importante existând în comunele Parva, Rebra şi Rebrişoara, formate din intelectuali
de ţară, ţărani înstăriţi, mijlocaşi şi săraci. În legătură cu această organizaţie au fost şi doi scriitori
importanţi, Teohar Mihadaş şi Constant Tonegaru. Şi această organizaţie a fost anihilată în ianuarie-
februarie 1949. Câţiva membri (inclusiv liderul) au fost asasinaţi fără judecată, cum s-a mai întâmplat
în Transilvania, dar şi în alte regiuni din ţară. Ceilalţi arestaţi au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei
de recluziune14. O altă organizaţie din această zonă a purtat denumirea de "Partizanii Regelui Mihai -
Armata Secretă"/"Partizanii Majestăţii Sale Regele Mihai I" sau "Garda Albă"/"Armata Albă", fiind
constituită în anul 1948, la Cluj, din iniţiativa lui Alexandru (sau Vasile) Suciu, Gheorghe Mureşan şi
Lazăr Bondor. Ea s-a extins în localităţile din jur, de la Turda până la Gherla, inclusiv în sate.
Iniţiatorii îşi propuneau să lupte împotriva regimului comunist şi pentru readucerea regelui în fruntea
ţării. Gruparea a fost distrusă în primăvara anului 1949 ca urmare a trădării. Unii dintre anticomunişti
au reuşit să scape, refugiindu-se în păduri şi angajându-se în lupta armată. S-a remarcat îndeosebi un
grup condus de preotul greco-catolic Eusebiu Cutcan, anihilat la sfârşitul anului 195015.

12 ASRI, fond P, dosar nr. 64409, vol. 1-25; "În 1948 ne-au luat muntele...". Răscoala ţărănească din Munţii
Vrancei - 23 iulie 1950. Destăinuirile participanţilor", I, a consemnat Ruxandra Mihăilă, în "Memoria", nr. 11,
1994, p. 35-45; II, în "Memoria", nr. 13, 1995, pp. 102-105.
13 Ştefan Bellu, Pădurea răzvrătită. Mărturii ale rezistenţei anticomuniste, Baia Mare, Editura Gutinul, 1993;
Camelia Ivan Duică (ed.), Rezistenţa anticomunistă din Maramureş. Gruparea Popşa, 1948-1949, Bucureşti, INST,
2005; Jurnale din rezistenţa anticomunistă. Vasile Motrescu, Mircea Dobre, 1952-1953, ediţie îngrijită de Liviu
Ţăranu, Theodor Bărbulescu, cuvânt înainte de Ion Gavrilă-Ogoranu, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, pp. 213-
249; capitolul Solidaritate şi salvare. Români printre cei "Drepţi între Popoare", subsecţiunea Lista cetăţenilor
români distinşi de Yad Vashem cu titul Drept între Popoare", în Comisia Internaţională pentru Studierea
Holocaustului în România, Raport final, Preşedintele comisiei: Elie Wiesel, Editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid,
Mihail E. Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 313; Dorin Dobrincu, "Oamenii de pădure". Rezistenţa armată
anticomunistă din nordul Transilvaniei (1945-1958), în "Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-
Napoca", Series historica, vol. XLIII, 2004, pp. 317-371; Andreea Dobeş, Speranţă şi iluzie în anii '50. Aspecte
privind rezistenţa armată anticomunistă în Maramureş, în "AIO - Anuarul Institutului de Istorie Orală", vol. V,
2004, pp. 96-122.
14 Teohar Mihadaş, Pe muntele Ebal, Cluj, Editura Clusium, 1990; Viorel Bodiu, Fratele meu, ostaş în divizia
«Tudor Vladimirescu», împuşcat ca anticomunist pe Dealul Crucii, în "Memoria", nr. 22/1997, pp. 122-127.
15 Liviu Maliţa, Ovidiu Pecican, Urmăriţi, prindeţi, arestaţi pe individul Eusebiu Cutcan, fost preot..., interviu cu
Eusebiu Cutcan, în "Apostrof", nr. 5-6-7/1990, pp. 40-41; Dan Curean, După 40 de ani Stoica Stoian rupe
tăcerea, în "Nu", nr. 56, 11-18 noiembrie 1991, p. 9; Valentin Naumescu, Gabriel Năsui, Şi crucea şi spada
simbolizează biruinţa, interviu cu Eusebiu Cutcan, în "Echinox", nr. 10-11/1991, p. 4.

În Munţii Apuseni a existat unul din marile bazine de rezistenţă armată anticomunistă. Pe
versantul oriental al Munţilor Apuseni s-a constituit în anul 1948 "Frontul Apărării Naţionale. Corpul
de Haiduci", sub conducerea maiorului Nicolae Dabija şi a subinginerului Traian Macovei. Partizanii
şi-au construit un adăpost-fortificaţie ("cazemată") în Muntele Mare, iar în localităţile de la poalele
munţilor s-au constituit grupări de sprijin (cum a fost cazul "Ligii Apusene a Moţilor"), dar şi o reţea
care oferea informaţii cu privire la acţiunile autorităţilor. Maiorul Dabija a conceput un plan care viza
nici mai mult, nici mai puţin decât declanşarea unei insurecţii în 1949, când se aştepta şi izbucnirea
războiului dintre sovietici şi americani. Se avea în vederea ocuparea prin forţă a instituţiilor statului, a
unor depozite de armament şi muniţii, precum şi a unor puncte strategice din ţară, în special a unor
defilee. S-au pus la punct legături cu Bucureştiul şi s-au făcut demersuri pentru stabilirea unor contacte
cu cercuri diplomatice occidentale din capitală. Securitatea a preîntâmpinat însă declanşarea unei
acţiuni anticomuniste ample în Munţii Apuseni, formaţiunea lui Nicolae Dabija fiind distrusă, mai
mulţi partizani murind în luptă, alţii fiind prinşi atunci sau mai târziu. Un proces desfăşurat la Sibiu, în
octombrie 1949, s-a soldat cu condamnarea la moarte şi executarea unora dintre partizanii capturaţi, în
vreme ce alţii au fost asasinaţi, în pofida sentinţelor care prevedeau pedepse cu închisoarea. O altă
formaţiune de pe acelaşi versant oriental al Munţilor Apuseni, în zona comunelor Băişoara şi Muntele
Băişoarei, a fost condusă de comandorul Diamandi Ionescu. Partizanii au fost implicaţi în acţiuni
curajoase contra autorităţilor comuniste (în august 1949 ei au ocupat comuna Muntele Băişoarei, de
unde administraţia de partid şi de stat a fost înlăturată pentru scurtă vreme), dar în urma represiunii
brutale au fost anihilaţi. Unii dintre luptători sau susţinătorii lor au fost executaţi pe loc, alţii au fost
judecaţi şi condamnaţi la moarte sau la diferite perioade de detenţie16. În partea de sud-est a Munţilor
Apuseni a fiinţat aproape un deceniu un grup condus de Leon Şuşman şi Simion Roşa, mai degrabă o
formaţiune aflată în aşteptare decât una activă în plan paramilitar17.
În Depresiunea Huedinului au existat mai multe formaţiuni anticomuniste. Una dintre acestea
a fost "Echipa Cruce şi Spadă", condusă de Gheorghe Gheorghiu zis Mărăşeşti şi Gavrilă Forţu.
Constituită în 1948 la Bucureşti, organizaţia a "migrat" în zona Huedin, unde beneficia de susţinători.
Intervenţia rapidă şi hotărâtă a Securităţii a dus la distrugerea grupării, membrii acesteia fiind în cea
mai mare parte prinşi, judecaţi şi condamnaţi (însă nici unul la moarte). Liderii şi alţi câţiva partizani
au fost asasinaţi, cadavrele lor fiind expuse în public. Teodor Şuşman din comuna Răchiţele, în partea
sudică a Depresiunii Huedin, a fost unul dintre numeroşii oameni persecutaţi de regimul comunist
pentru originea socială, pentru prestigiul său construit pe valori tradiţionale şi pentru convingerile
nonconformiste. Împreună cu fiii săi mai mari, Teodor junior şi Visalon, el a pus bazele unui grup
înarmat care a rezistat mai mulţi ani în zona Munţilor Vlădeasa, în partea nordică a Apusenilor.
Formaţiunea a devenit treptat una dintre cele mai importante din rezistenţa armată anticomunistă din
România, potrivit clasificărilor întocmite de Securitate. După ani de confruntări cu Securitatea, unii
partizani s-au sinucis (liderul şi cei doi fii mai mari, la date diferite), alţii au fost ucişi în luptă (Mihai
Jurj) sau au fost prinşi şi condamnaţi la moarte şi executaţi (Roman Oneţ) ori la închisoare (Lucreţia
Jurj), la fel ca numeroşi susţinători ai lor. De asemenea, în aceeaşi regiune a Huedinului a existat o
organizaţie subversivă, cunoscută sub denumirile de "Frontul Naţional Creştin Iuliu Maniu",
"Gruparea de luptă pentru Libertate, Patrie şi Cruce" sau "Grupul" Iosif Capotă-Alexandru Dejeu.
Această formaţiune s-a limitat însă la difuzarea de manifeste anticomuniste18.

16 Mircea Arieş, Florin Mircea Corcoz, Crimă şi teroare în Apuseni! Din nou...Securitatea, V, în "România
liberă", nr. 740, 8 septembrie 1992, p. 1; Frontul Apărării Patriei Române, în "Memoria", nr. 13/1995, pp. 66-
67; Ioan Gligor, Evenimentele dramatice din comuna Bistra (1946-1953), în "Memoria", nr. 39, 2/2002, pp. 116-
121; Ion Cârja, Canalul morţii, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1993, passim.
17 Elisabeta Neagoe, Grupul de rezistenţă Leon Şuşman (1948-1957), în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă
din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 45-71; Marcel Luduş, O crimă a Securităţii:
împuşcarea fraţilor Şuşman la Poşaga, în "Nu", nr. 80, 3-4 iunie 1992, p. 14; Anton Moisin, Uciderea preotului
Roşa Simion. Un crâmpei din Rezistenţa greco-catolică în centrul Ardealului (1948-1957), în "Dreptatea", nr.
637, 15 iulie 1992, pp. 2.
18 Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, "Suferinţa nu se dă la fraţi?" Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa
anticomunistă din Apuseni (1948-1958), prefaţă de Doru Radosav, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002; Doru
Radosav, Almira Ţentea, Cornel Jurju, Valentin Orga, Florin Cioşan, Cosmin Budeancă, Rezistenţa anticomunistă din
Apuseni. Grupurile: "Teodor Şuşman", "Capotă-Dejeu", "Cruce şi Spadă". Studii de istorie orală, Cluj-Napoca,
Editura Argonaut, 2003; Rezistenţa armată anticomunistă din România. Grupul "Teodor Şuşman" (1948-1958).

Crişana a fost unul din bazinele mici de rezistenţă, dar şi aici s-au înregistrat mai multe
organizaţii subversive şi grupuri înarmate: grupul Ştefan Popescu, organizaţiile "G4" şi "Vlad Ţepeş
II". Acestea au avut o componenţă politică, socială şi etnică diversă, unele fiind conduse de foşti
membri ai unor partide (Partidul Naţional Ţărănesc), altele fiind apolitice. Au fost alături oameni bine
situaţi social sau de condiţie modestă, tineri (majoritari) sau bătrâni, îndeosebi români, dar şi maghiari,
cei mai mulţi bărbaţi, dar nelipsind femeile19.
În zona Aradului, rezistenţa armată s-a manifestat îndeosebi în partea estică. Gligor Cantemir
şi Ioan Bogdan au condus organizaţii extinse în partea montană a Aradului în anii 1948-1949, lichidate
însă destul de repede de Securitate. Unii dintre cei care au scăpat de arestare s-au regrupat în
formaţiuni mai mici, care s-au dovedit deosebit de active în anii următori, fiind necesare concentrări
apreciabile de forţe pentru distrugerea lor. A fost cazul grupului Zaharia Berău-Ioan Luluşa-Pavel
Dobrei sau al grupului Ilie Sasu. Grupurile de rezistenţă din zona Aradului au pus probleme însemnate
Miliţiei şi Securităţii în perioada în care au existat, fiind implicate şi în confruntări armate, soldate cu
victime de ambele părţi. În cele din urmă şi ele au fost infiltrate şi distruse20.
Una dintre zonele în care fenomenul rezistenţei armate s-a manifestat intens şi timp îndelungat
a fost cea a Banatului. Colonelul Ion Uţă - care dispunea de o importantă experienţă militară,
administrativă şi politică (era membru al Partidului Naţional Ţărănesc) - a fost unul din cei mai
importanţi lideri ai rezistenţei bănăţene. Oamenii din jurul lui au fost mai ales ţărani din satele de
munte ale judeţului Severin, dar au existat contacte şi în oraşele importante din Banat. Legându-şi
speranţele de izbucnirea mult-aşteptatului război dintre Est-Vest, colonelul Uţă a iniţiat un plan de
constituire a unui "Bloc Naţional", care să unifice toate grupurile de rezistenţă din Banat şi să
declanşeze o răscoală anticomunistă generală în regiune. Informate la timp, structurile represive ale
statului comunist au intervenit în forţă la începutul anului 1949, în timpul luptelor fiind ucişi mai mulţi
partizani, inclusiv colonelul Uţă. Sub conducerea avocatului Spiru Blănaru, a comandorului Petru
Domăşneanu şi a notarului Gheorghe Ionescu, având orientări politice diferite (primii erau legionari,
iar cel din urmă naţional-liberal), la sfârşitul anilor '40 ai secolului trecut s-au constituit mai multe
formaţiuni anticomuniste în aceeaşi zonă montană a judeţului Severin. Pentru anumite perioade aceste
formaţiuni s-au unificat, dar datorită concepţiilor politice diferite, precum şi orgoliilor liderilor au
apărut fricţiuni, ceea ce a dus la destrămarea lor. Mai ales grupurile conduse de Blănaru şi Ionescu au
avut ciocniri dure cu numeroasele efective ale Securităţii aflate în zonă. Victoria a fost în cele din
urmă a Securităţii, liderii şi cei mai mulţi membri fiind prinşi. Inginerul Aurel Vernichescu şi avocatul
Ioan Târziu, foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, erau în toamna-iarna anului 1948-1949
liderii unei formaţiuni de rezistenţă care activa în satele de la sud şi est de oraşul Caransebeş.
"Organizaţia Naţională Creştină de Luptă Împotriva Comunismului, Partizanii României Mari"
(cunoscută şi sub numele de "Vulturul Negru" sau "Bastionul Negru") a fost constituită la Timişoara
în toamna anului 1948 din iniţiativa lui Ion Tănase, funcţionar particular, şi el fost membru al
Partidului Naţional Ţărănesc. Formaţiunea s-a extins în zona Banatului, plănuind declanşarea, la 18/19
martie 1949, a unei răscoale anticomuniste prin atacarea simultană şi ocuparea instituţiilor publice, a

Mărturii, editori: Denisa Bodeanu, Cosmin Budeancă, studiu introductiv: Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Cluj-
Napoca, Editura Argonaut, 2004; Oana Ionel, Dragoş Marcu, Rezistenţa împotriva comunismului prin difuzarea
de manifeste. Cazul Iosif Capotă, în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962,
Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 111-132.
19 Antonio Faur, Căpitanul Ştefan Popescu - liderul grupului de rezistenţă din sudul Bihorului (1946-1950), în
"Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca, vol. XLIII, Serie Historica, 2004, pp. 651-663;
Gabriel Moisa, Rezistenţa anticomunistă [din nord-vestul României], în Ion Zainea (coord.), Corneliu Crăciun,
Antonio Faur, Mihai Drecin, Gabriel Moisa, Augustin Ţârău, Nicolae Mihu, Democraţie occidentală şi
democraţie populară: evoluţia spectrului politic în nord-vestul României (1944-1950), Oradea, Editura
Universităţii din Oradea, 2004, p. 169-238; Cornel Onaca, Martori şi martiri. Din temniţele comuniste, Oradea,
Editura Imprimeriei de Vest, 2000.
20 Steliana Breazu, Grupul de rezistenţă anticomunistă al lui Gligor Cantemir din Munţii Zarandului şi Munţii
Codrului, pe Valea Crişului Alb, în "Analele Sighet", vol. 2, 1995, p. 334-337; Gheorghe Poenaru, O organizaţie
de rezistenţă anticomunistă din judeţul Arad, în perioada 1948-1956, în "Analele Sighet", vol. 1, 1995, p. 257-
262; Corneliu Cornea, Jurnalul detenţiei politice în judeţul Arad, 1945-1989, prefaţă de Viorel Gheorghiţă,
Arad, Editura Mirador, 2000; Dorin Dobrincu, Organizaţii şi grupuri de rezistenţă armată anticomunistă din
zona Aradului (1948-1956), în "Acta Transylvanica. Anuarul Centrului de Istorie a Transilvaniei", vol. I, 2004,
pp. 171-202.

sediilor Partidului Comunist etc. în principalele oraşe din regiune, dar şi în sate. Între cele două
formaţiuni amintite s-a stabilit o colaborare în februarie-martie 1949. Securitatea a prevenit însă
acţiunea acestor anticomunişti, trecând la reţinerea membrilor şi susţinătorilor organizaţiei. Liderii şÂŸi
membrii importanţi ai tuturor organizaţiilor amintite mai sus au fost reuniţi într-un lot exemplar,
judecat la Timişoara, în iunie 1949, în cadrul unui proces-spectacol. S-au pronunţat mai multe
condamnări la moarte, aduse la îndeplinire, iar ulterior alţi partizani au fost asasinaţi, chiar dacă nu
primiseră decât condamnări la închisoare. În afară de aceste grupări, în Banat au mai activat şi altele,
subversive sau înarmate. De asemenea, au existat şi luptători anticomunişti izolaţi. Cel mai cunoscut
caz a fost al lui Ion Banda, considerat ultimul luptător anticomunist din Banat, dar şi din România, el
fiind anihilat abia în 196221.
Cele mai importante formaţiuni anticomuniste din Oltenia au fost "organizaţia subversivă
Carlaonţ-Ciuceanu", grupul "Arnota" şi "Mişcarea Română de Rezistenţă". Membrii acestora aveau
fidelităţi politice diverse (erau ţărănişti, liberali, legionari, social-democraţi) ori erau apolitici, aveau
profesii diferite (foşti militari de carieră, inclusiv ofiţeri superiori, profesori, învăţători, studenţi, elevi,
ingineri, muncitori, ţărani). Unele dintre aceste grupări au fost implicate în ciocniri cu Securitate, dar
au fost anihilate cu duritate, înregistrându-se victime de o parte şi de alta22.
Munţii Făgăraş-versantul nordic s-au dovedit din perspectivă istorică una dintre cele mai
importante zone de luptă contra regimului comunist din România. Profitând de avantajul geografiei -
Munţii Făgăraş constituiau cel mai important masiv muntos din Carpaţii româneşti - mai mulţi tineri
din localităţile situate în fostul judeţ Făgăraş, aproape toţi membri ai Frăţiilor de Cruce (organizaţia de
tineret a Mişcării Legionare), s-au implicat după 1948-1949/1950 în acţiuni deschise contra regimului
comunist. Aceşti studenţi, elevi de liceu, muncitori, ţărani şi pădurari au constituit o formaţiune care a
purtat denumirile de "Grupul carpatin făgărăşan", "Grupul 73 Carpatin de eliberare naţională" sau pur
şi simplu grupul Gavrilă (Securitatea utiliza formula "banda Gavrilă"). Cel mai cunoscut lider a fost
Ion Gavrilă, probabil personajul cel mai potrivit pentru o asemenea funcţie. În munţi au fost puţini
partizani, nu mai mult de 11-14, dar ei s-au adaptat noilor condiţii şi s-au dovedit extrem de eficienţi în
acţiunile de gherilă, chiar dacă împotriva lor au fost mobilizate efective însemnate ale Securităţii,
trupelor de Securitate şi Miliţiei, precum şi un număr apreciabil de informatori. Într-un context extrem
de ostil, luptătorii făgărăşeni au rezistat câţiva ani, fapt datorat (şi) sprijinului masiv al localnicilor.
Insistenţele Securităţii au dat în cele din urmă rezultate, ultimii partizani fiind atraşi într-o ambuscadă,
capturaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi la Jilava. Numeroşi susţinători au fost şi ei judecaţi şi
condamnaţi la diferite termene de detenţie. Dintre partizani, singurul care a scăpat a fost chiar liderul,

21 Miodrag Milin (coord.), Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului (Zona Domaşnea-Teregova).
Interviuri şi evocări, Timişoara, Editura Marineasa, Editura Presa Universitară Română, 1998; idem (coord.),
Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului (Zona Mehadia-Iablaniţa-Breazova). Interviuri şi evocări,
Timişoara, Editura Marineasa, 2000; idem (ed.), Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000; Ileana Silveanu, Cărările speranţei. Destine ale rezistenţei
anticomuniste din Banat, vol. I, III-IV, Timişoara, Editura Marineasa, 1998, 2002-2003; Adrian Brişcă (ed.),
Rezistenţa armată din Banat, vol. I, 1945-1949, Bucureşti, INST, 2004; Dorin Dobrincu, "Organizaţia Naţională
Creştină de Luptă împotriva Comunismului, Partizanii României Mari" şi planul de răsculare a Banatului
(1948-1949), în "Analele Ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi (serie nouă). Istorie", tom LI, 2005, p.
293-316; idem, "Rămăşiţele grupului Ion Uţă": formaţiunile de rezistenţă din Banat conduse de fraţii Duicu,
Dumitru Mutaşcu şi Dumitru Işfănuţ (1949-1954), în "Annales Universitatis Apulensis", Series Historica, vol.
9/I, 2005, p. 193-215.
22 Dumitru Andreca, Drumuri în întuneric (Destine mehedinţene: 1945-1964). Transcrieri după înregistrări
audio efectuate în anii 1994 şi 1998, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998; Cristina Păiuşan (ed.), Grupul
Mişcarea Română de Rezistenţă din Oltenia, 1949-1952, în "Arhivele Totalitarismului", nr. 28-29, 3-4/2000, p.
139-154; Aristide Ionescu, Dacă vine ora H, pe cine putem conta?, ediţia a III-a readăugită, Bucureşti, Editura
Ramida, 2001; Radu Ciuceanu (ed.), Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, vol. I, 1947-1949, Bucureşti,
INST, 2001; vol. II, 1949-1952, Bucureşti, INST, 2003; vol. III, 1953-1980, Bucureşti, INST, 2004; Monica
Grigore, Grupul Arnota, un episod al rezistenţei anticomuniste româneşti din nordul Olteniei, în Mişcarea
armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, p. 99-110;
Dorin Dobrincu, "Arnota" - un grup de rezistenţă armată anticomunistă din Oltenia montană (1949), în Dumitru
Ivănescu, Marius Chelcu (editori), Istorie şi societate în spaţiul est-carpatic (secolele XIII-XX). Omagiu profesorului
Alexandru Zub, Iaşi, Editura Junimea, 2005, pp. 431-451.

Ion Gavrilă, care s-a ascuns timp de mai mult de 20 de ani, capturarea sa în 1976 neavând consecinţe
penale23.
Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş şi în Munţii Iezer au activat alte importante grupări de
rezistenţă armată. Şi aici au jucat un rol important atât geografia, cât şi structura populaţiei (oameni
întreprinzători, susţinători ai partidelor istorice). Iniţiatorii rezistenţei armate din zonă au fost câţiva
militari de carieră, deblocaţi după marile epurări puse în practică de Partidul Comunist. Colonelul
Gheorghe Arsenescu, un ofiţer competent, care participase la luptele de pe frontul de Răsărit, iar după
război devenise membru activ al Partidului Naţional Liberal-Tătărescu, a constituit împreună cu alţi
musceleni o organizaţie anticomunistă, iar ulterior un grup înarmat, instalat în 1948 lângă comuna
Dragoslavele, grup distrus de Securitate în primăvara anului 1949. Refugiat la Bucureşti în iarna 1948-
1949, colonelul Arsenescu a stabilit legătura cu diferiţi anticomunişti, dintre care s-a distins fostul
locotenent Toma Arnăuţoiu, originar din comuna Nucşoara, judeţul Muscel, şi el dispunând de
experienţă de luptă (fusese chiar rănit pe frontul de Apus), intrat în Partidul Naţional Ţărănesc după
ieşirea din cadrele active ale armatei. Nutrind convingerea că războiul între sovietici şi americani era
iminent, cei doi ofiţeri au pus în 1949 bazele unei organizaţii de rezistenţă armată în zona Nucşoara.
Intitulată "Haiducii Muscelului" (s-au mai utilizat şi denumirile "Gruparea de partizani (haiduci) de pe
râul Doamnei", "Rezistenţa Naţională" şi "Partizanii Libertăţii"), această formaţiune a fost structurată
paramilitar, din ea făcând parte îndeosebi săteni din Nucşoara. Au existat mai multe ciocniri cu
Securitatea, formaţiunea divizându-se în vara-toamna anului 1949, unii din oameni urmându-l pe
Gheorghe Arsenescu, alţii pe Toma Arnăuţoiu. Grupul condus de Arsenescu a fost anihilat repede
(toamna anului 1949), doar liderul reuşind să scape şi să se ascundă în zona Câmpulung mai bine de
un deceniu. În schimb, grupul Arnăuţoiu a dat mari bătăi de cap Securităţii ani la rând. Supravieţuirea
acestor partizani s-a datorat atât curajului lor (câţiva dintre ei au fost ucişi sau răniţi, acelaşi lucru
întâmplându-se şi cu securişti, miliţieni sau membri ai PMR), dar şi devotamentului de care au dat
dovadă susţinătorii lor. Chiar dacă la un moment dat partizanii au intrat într-o conspirativitate cvasi
totală, poliţia politică a continuat urmărirea, iar în 1958 a reuşit să-i depisteze şi să-i anihileze.
Numeroase persoane au fost grupate în loturi, judecate şi condamnate la moarte (executate la Jilava,
inclusiv Toma Arnăuţoiu) sau la ani grei de detenţie. Colonelul Arsenescu a fost şi el capturat în 1960,
judecat, condamnat la moarte şi executat, în vreme ce susţinătorii săi au primit grele pedepse privative
de libertate24.
În Muntenia s-au afirmat mai multe formaţiuni înarmate anticomuniste. Grupul Dumitru
Apostol s-a format în 1948 şi era compus din legionari. El a activat în Munţii Argeşului, dar a fost
distrus în mai 1949, represiunea fiind excesiv de dură, înregistrându-se morţi în luptă şi asasinate
discreţionare. În zona localităţii Lehliu, în inima Bărăganului, a activat în anii 1950-1952 grupul
maiorului Constantin Hocic. Grupurile Şerban-Drăgoi şi Şerban-Voican au acţionat în judeţul Muscel,
dar şi ele au fost distruse de Securitate în anii 1951-1952, respectiv în anul 195725.

23 Iuliu Crăcană, Rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraş între anii 1948-1955. Grupul Gavrilă, în
Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 9-
44; Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Din rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraş,
vol. I-II, Timişoara, Editura Marineasa, 1993, 1995; vol. IV, Făgăraş, Editura Mesagerul de Făgăraş, f.a. [2004];
Ion Gavrilă-Ogoranu, Lucia Baki Nicoară (editori), Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa anticomunistă
în Munţii Făgăraşului, vol. III, Timişoara, Editura Marineasa, 1999; Ioan Victor Pica, Libertatea are chipul lui
Dumnezeu, prefaţă de Mihai Sin, [Cluj-Napoca], Editura Arhipelag, 1993; Gheorghe Urdea-Slătinaru, Între
speranţă şi moarte, în "Memoria", nr. 9/1993, pp. 79-85.
24 Alexandru Marinescu, Pagini din rezistenţa armată anticomunistă. Zona Nucşoara-Făgăraş, în "Memoria",
nr. 7, 1992, p. 47-58; Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate de
Irina Nicolau şi Theodor Niţu, prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993; Ion
Constantinescu-Mărăcineanu, "Un erou de legendă. Colonelul Gheorghe Arsenescu", în Analele Sighet, vol. 8,
2000, p. 565-571; Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu (ed.), Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la
Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Bucureşti, Editura Vremea, 1997; Aurora Liiceanu,
Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
25 ASRI, fond D, dosar nr. 2168, dosar nr. 2168, ff. 238, 283-285, 345; Răzvan Ciolcă, Claudia Căpăţână,
Dumitru Apostol (1905-1950), în "Arhivele Totalitarismului", nr. 21, 4/1998, pp. 229-230; idem, Rezistenţa
anticomunistă de pe Valea Topologului. Interviu cu Dumitru Apostol, în "Arhivele Totalitarismului", nr. 22-23, 1-
2/1999, p. 217-225; Vasile Novac, Gheorghe Nicolescu, Grupul de rezistenţă Şerban-Voican din Capu Piscului,
Muscel. 1952-1958, în "Arhivele Totalitarismului", nr. 15-16, 2-3/1997, pp. 138-157.

În Dobrogea rezistenţa armată anticomunistă s-a manifestat mai ales între macedo-români, din
rândurile lor provenind liderii (Gogu Puiu, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea, Nicolae Ciolacu etc.) şi
cei mai mulţi dintre membri. În privinţa apartenenţei politice, cei mai importanţi partizani erau
legionari, nelipsind totuşi ţărăniştii, liberalii şi chiar membrii nominali ai PCR şi UTM. Din punct de
vedere social, era vorba în majoritate de ţărani, dar şi de învăţători, militari deblocaţi sau activi,
personal de cult etc. Rezistenţa dobrogeană a atins un vârf în 1949-1950, în urma luptelor mai mulţi
partizani fiind ucişi, capturaţi, judecaţi, condamnaţi la moarte sau la închisoare (mulţi dintre aceştia au
fost asasinaţi în aşa-numitele "trenuri ale morţii"). Rezistenţa din sud-estul României a fost lichidată
complet în anii 1951-195226.
Concentrarea rezistenţei armate anticomuniste în special în regiunile montane este explicabilă,
deoarece acolo existau condiţii propice din punct de vedere geografic. Totuşi, grupuri subversive şi
chiar paramilitare au existat şi în zonele deluroase şi de câmpie, uneori chiar în oraşe.



26 Nicolae Ciolacu, Haiducii Dobrogei (rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Babadagului, Dobrogea),
Hallandale, Florida, Colecţia "Omul Nou", 1995; Olimpia Cotan, Taşcu Beca (editori), Rezistenţa. Mărturii,
însemnări inedite, documente, note despre lupta de Rezistenţă Nord Dobrogeană, 1946-1964, Constanţa, Editura
Fundaţiei "Andrei Şaguna", 1995; Constantin Ionaşcu (ed.), Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea, Constanţa,
Editura "Ex Ponto", 2000; Silvia Angelescu, "Născută din nevoile ţăranilor". Rezistenţa anticomunistă din
Dobrogea, în "AIO. Anuarul Institutului de Istorie Orală", vol. II, 2001, pp. 293-310; Dorin Dobrincu, Macedo-
românii şi rezistenţa armată anticomunistă din Dobrogea (1948-1952), în Leonidas Rados (ed.), Interferenţe
româno-elene (secolele XV-XX), cu o prefaţă de Alexandru Zub, Iaşi, Fundaţia Academică "A.D. Xenopol",
2003, pp. 233-275; Marian Cojoc (ed.), Rezistenţa armată din Dobrogea, 1945-1960, Bucureşti, INST, 2004.