Articol: Proteste muncitoreşti în România comunistă

Studierea caracteristicilor, amplorii şi obiectievelor protestelor muncitoreşti din România
comunistă este îngreunată, în mod inevitabil, de puţinătatea lucrărilor de specialitate legate de istoria
socială, în general, şi de sociologia clasei muncitoare din România modernă, în particular. Numeroase
lucrări de istorie socială europeană (sec. XIX-XX), care au analizat şi caracteristicile protestelor
muncitoreşti în diferite perioade şi în diverse ţări europene, constituie un punct de plecare pentru
cercetările pe cazul românesc1. În lucrările de specialitate care discută caracteristicile protestelor
muncitoreşti se subliniază faptul că muncitorii care lucrau în medii cu pericol sporit şi în condiţii
dificile (cum ar fi industriile minieră şi petrolieră sau industria grea) au dezvoltat un spirit crescut de
solidaritate umană şi profesională, ceea ce a condus la o capacitate ridicată a acestora de a se angaja în
mişcări protestatare de amploare2. De asemenea, s-a observat că muncitorii din fabricile sau
complexele industriale mari, cu forţă de muncă numeroasă, au avut o capacitate sporită de
autoorganizare, dezvoltând tradiţii de "luptă" sindicală, ceea ce le-a permis să se coordoneze mai uşor
în timpul acţiunilor de protest.
Greva - spontană sau organizată - a reprezentat forma cea mai des întâlnită a protestului
muncitoresc. În acelaşi timp, muncitorii au folosit şi alte forme de protest, cum ar fi încetinirea
ritmului de lucru şi, uneori, sabotarea procesului de producţie. La rândul lor, grevele, ca principală
formă de protest, se împart în două mari categorii: greve defensive şi greve ofensive. Grevele
defensive au ca obiect menţinerea unor beneficii (program redus de lucru, prime pentru lucrul în medii
toxice sau cu periculozitate ridicată, furnizarea de echipament special de protecţie, acordarea de
suplimente alimentare, etc.). Grevele ofensive pot avea ca obiect obţinerea unor drepturi precum cele
menţionate mai sus sau pot avea obiective politice generale. În plus, existenţa unei tradiţii sindicale,
precum şi a unei tradiţii muncitoreşti "din tată în fiu" în anumite locuri de muncă favorizează apariţia
unor proteste muncitoreşti organizate, cu obiective şi programe clar conturate şi, prin urmare, cu şanse
mai mari de succes.
De asemenea, grevele pot fi: violente sau non-violente; cu sau fără ocuparea locului de muncă;
capabile sau nu să genereze greve de solidaritate; temporare sau cu durată nedeterminată. Un aspect
important îl constituie solidarizarea celor aflaţi în grevă, cum ar fi alianţa dintre muncitorii calificaţi şi
cei necalificaţi, precum şi susţinerea acordată de maiştri şi de personalul tehnic mediu sau cu studii
superioare (ingineri). Capacitatea greviştilor de a rezista fizic şi psihic în cazul unor greve prelungite a
depins şi de susţinerea pe care familiile greviştilor au primit-o de la colegii şi prietenii celor aflaţi în
conflict cu regimul communist. Toate aceste elemente trebuie luate în considerare atunci când sunt
analizate desfăşurarea şi urmările protestelor muncitoreşti care au avut loc sub regimuri dictatoriale
comuniste.
Momentul cel mai semnificativ în istoria protestelor de masă cu participare muncitorească
împotriva dictaturilor comuniste din Europa Centrală şi de Est a fost naşterea sindicatului liber
"Solidaritatea" în Polonia, în august 1980. Despre această mişcare s-a scris enorm, datorită influenţei
pe care a avut-o asupra evoluţiei comunismului nu numai în Polonia, ci şi în Europa de Est3. În cele ce

1 Vezi, de exemplu, Eda Sagarra, A Social History of Germany, 1648-1914, London, Methuen, 1977; Jürgen
Kocka, Facing Total War. German Society 1914-1918, Leamington Spa, Warwickshire, Berg Publishers, 1984;
John M. Merriman, The Red City. Limoges and the French Nineteenth Century, New York, Oxford University
Press, 1985; Roger Price, A Social History of Nineteenth-Century France, New York, Holmes & Meier, 1987;
Tim McDaniel, Autocracy, Capitalism and Revolution in Russia, Berkeley, University of California Press, 1988;
Allan Mitchell, Istvan Deak (coord.), Everyman in Europe. Essays in Social History, vol. II, Englewood Cliffs,
N.J., Prentice Hall, 1990, Peter N. Stearns, Herrick Chapman, European Society in Upheaval: Social History
Since 1750, New York, Macmillan, 1992; şi Peter N. Stearns (coord.), The Other Side of Western Civilization.
Readings in Everyday Life, vol. II, Fort Worth, Harcourt Brace Jovanovich, 1992.
2 Minerii, în special, au dovedit un spirit de solidaritate excepţional şi o capacitate sporită de a se angaja în
proteste organizate, de lungă durată, vezi Stearns şi Chapman, European Society in Upheaval, p. 292.
3 Vezi, în special, Alain Touraine, François Dubet, Michel Wieviorka, Jan Strzelecki, Solidarity. The Analysis of
a Social Movement. Poland 1980-1981, Cambridge, Cambridge University Press, 1983; Jadwiga Staniszkis,
Poland's Self-Limiting Revolution, Princeton, Princeton University Press, 1984; David S. Mason, Public Opinion
and Political Change in Poland, 1980-1982, Cambridge, Cambridge University Press, 1985; Michael D.
Kennedy, Professionals, Power and Solidarity in Poland. A Critical Sociology of Soviet-Type Society,

urmează, vor fi menţionaţi doar cei mai importanţi factori care au determinat naşterea sindicatului
liber polonez: caracterul specific al locurilor de muncă în care au fost iniţiate protestele, modul în care
a fost condusă greva de la Gdansk şi contextul politic, economic şi social care a dus, în Polonia, la
crearea alianţei dintre muncitori şi intelectualii critici, şi care a permis structurarea rapidă a
sindicatului la nivelul întregii ţări4. În ce priveşte specificitatea locurilor de muncă în care s-a născut
"Solidaritatea" trebuie menţionat faptul că şantierele navale de la Gdansk au constituit un mediu
muncitoresc caracterizat prin condiţii de muncă dificile şi prin existenţa unei forţe de muncă
numeroase, venită în mare parte din zone îndepărtate ale Poloniei şi care era dependentă de salariul
primit pe şantier.
În privinţa tipului de protest care a dus la naşterea "Solidarităţii" trebuie menţionate
următoarele elemente esenţiale. Greva de la Gdansk a fost: non-violentă, cu ocuparea locului de
muncă şi non-stop. În continuare, au fost făcuţi alţi trei paşi importanţi, nemaiîntâlniţi în nici o altă
ţară aflată sub regim comunist, care au dus la apariţia excepţionalului fenomen numit "Solidaritatea":
apariţia grevelor de solidaritate în alte locuri de muncă de pe teritoriul ţării, crearea comitetelor de
grevă inter-fabrică, menite să coordoneze grupurile de muncitori aflaţi în grevă şi solicitarea dreptului
de a se înfiinţa un sindicat liber, independent de structurile sindicale oficiale5. Având în vedere
influenţa deosebită pe care crearea "Solidarităţii" a avut-o asupra prăbuşirii regimurilor comuniste din
Europa Centrală şi de Est, se poate afirma că o analiză a protestelor publice şi a revoltelor muncitoreşti
din România comunistă nu poate face abstracţie de modul în care s-au desfăşurat evenimente similare
în mediile muncitoreşti din Polonia comunistă.
După cum s-a afirmat mai sus, cercetarea sistematică a istoriei sociale a mediilor muncitoreşti
din România comunistă se află de-abia la început. Cu toate acestea, pe baza datelor pe care le avem la
îndemână în acest moment, se poate afirma că perioada comunistă din România se poate împărţi, în
funcţie de caracteristicile principale ale protestelor şi revoltelor muncitoreşti, în trei mari perioade,
după cum urmează: (1) 1945-1958; (2) 1958-1977; şi (3) 1977-1989. Aceste trei perioade vor fi
analizate luând în considerare caracteristicile generale ale protestelor muncitoreşti discutate mai sus.
Prima perioadă, 1945-1958, se caracterizează prin proteste spontane, non-violente, defensive,
de mică amploare, generate de condiţiile grele de muncă, de mărirea normelor de lucru sau de neplata
salariilor. Informaţiile privind aceste proteste provin, în cea mai mare parte, din mărturii orale.
Coroborarea informaţiilor provenind din diverse surse indică faptul că aceste proteste s-au produs, în
general, în locuri de muncă în care existau tradiţii muncitoreşti din perioada interbelică, cum ar fi
industria petrolieră (în special în Valea Prahovei), industria minieră (Valea Jiului), industria
construcţiiilor de maşini şi industria siderurgică (cum ar fi uzinele "Griviţa", "23 August" şi "Vulcan"
din Bucureşti, sau combinatele siderurgice de la Reşiţa şi Hunedoara). De asemenea, proteste de mică
amploare au avut loc în porturile fluviale Galaţi, Brăila şi Turnu Severin6.
Anumite mărturii susţin ipoteza că muncitorii protestatari aveau încă o oarecare încredere în
liderii comunişti provenind din mediile muncitoreşti şi că diferenţierea între "noi" (poporul) şi "ei"
(nomenklatura) nu opera încă la nivelul întregii societăţi româneşti. Astfel, într-un document
provenind din arhivele postului de radio Europa Liberă se vorbeşte despre o vizită efectuată de către

Cambridge, Cambridge University Press, 1991; Roman Laba, The Roots of Solidarity. A Political Sociology of
Poland's Working-Class Democratization, Princeton, Princeton University Press, 1991; şi Michael H. Bernhard,
The Origins of Democratization in Poland. Workers, Intellectuals, and Oppositional Politics, 1976-1980, New
York, Columbia University Press, 1993.
4 În Polonia comunistă, bazele alianţei dintre clase au fost puse, practic, prin crearea Comitetului pentru
Apărarea Muncitorilor (Komitet Obrony Robotników - KOR), care a fost fondat de 14 intelectuali polonezi în
luna septembrie 1976. Obiectivul principal al KOR l-a constituit acordarea de asistenţă victimelor reprimării
revoltelor muncitoreşti din iunie 1976. Activitatea KOR a fost structurată pe două niveluri: 1) acordarea de ajutor
medical şi financiar victimelor represiunii şi familiilor acestora şi 2) oferirea de informaţii cu privire la victimele
represiunii prin intermediul scrisorilor deschise şi al manifestelor. Printre membrii KOR s-au numărat: Jacek
Kuron, Edward Lipinski, Jan Jozef Lipski şi Adam Michnik; vezi Bernhard, The Origins of Democratization in
Poland, pp. 76-99.
5 Pentru detalii suplimentare, vezi Kennedy, Professionals, Power and Solidarity in Poland, p. 56.
6 Pentru o trecere în revistă a unui număr de 35 de proteste publice şi revolte muncitoreşti din România
comunistă vezi Tabelul 1 în Dragoş Petrescu, A Threat from Below? Some Reflections on Workers' Protest in
Communist Romania, în "Xenopoliana", anul VII, nr. 1-2, 1999, pp. 165-168.

Gheorghe Apostol, membru al Biroului Politic al CC al PMR şi vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştri, la Combinatul Siderurgic Hunedoara, în martie 1954, cu prilejul inaugurării unui nou furnal.
Cu acea ocazie, se spune în document, o delegaţie a muncitorilor s-a prezentat în faţa înaltului
demnitar comunist cu o listă de cereri dintre care cele mai importante erau: creşterea salariilor,
acordarea de echipament de protecţie de către combinat, furnizarea la timp a lemnului de foc pe timp
de iarnă şi soluţionarea problemei locuinţelor pentru muncitori, având în vedere că mulţi dintre aceştia
locuiau în barăci. Deşi li s-a promis că problemele lor vor fi rezolvate, situaţia muncitorilor nu s-a
îmbunătăţit în urma vizitei lui Apostol7.
Salariile insuficiente stăteau la baza unei alte probleme cu care se confruntau autorităţile
comuniste, şi anume, aceea a furturilor din întrepriunderi. În general, bunurile sustrase se împărţeau în
două mari categorii: bunuri care puteau fi vândute sau schimbate pentru alte bunuri sau pentru
alimente şi materiale folosite în gospodărie pentru reparaţii sau îmbunătăţiri8. Lipsurile şi mizeria din
cartierele muncitoreşti bucureştene sunt evocate de numeroase mărturii, precum, spre exemplu,
descrierea condiţiilor de viaţă din cartierul Griviţa din Bucureşti, considerat un "bastion al clasei
muncitoare", datată decembrie 1955. Unii muncitori ceferişti, se arată în document, în special
mecanici de locomotivă, obişnuiau să cumpere produse alimentare din provincie (carne, brânză, ouă,
etc.) la preţuri reduse şi să le revândă în Bucureşti pentru a-şi suplimenta câştigurile mizere9. O altă
mărturie, din luna iunie 1958, vorbeşte despre consumul de alcool în rândurile muncitorilor, care, se
spune în document, "în zilele de salariu se grăbesc spre cârciumi şi deseori se întorc acasă fără nici un
ban". Din acest motiv, se spune mai departe în document, în zilele de salariu, numeroase femei îşi
aşteptau soţii la poarta fabricilor pentru a-i împiedica să-şi cheltuie toţi banii pe băutură10. În linii
mari, această perioadă - caracterizată prin proteste sporadice şi de amploare redusă, care nu au afectat
în vreun fel elita Partidului Muncitoresc Român în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej - se încheie în
jurul anului 1958.
Se poate afirma că, odată cu retragerea trupelor sovietice din România, în anul 1958, pentru
clasa muncitoare din România începe o nouă perioadă, ce se va întinde până în anul 1977. Perioada
1958-1977 se caracterizează prin strategia de "naţionalizare" a modelului sovietic pe care elita
conducătoatre de la Bucureşti a aplicat-o pentru a se menţine la putere în urma valului de destalinizare
lansat în anul 1956 de liderul de la Kremlin, Nikita Hruşciov, în urma Congresului XX al PCUS.
Această strategie s-a bazat pe revenirea la valorile naţionale şi pe un program de industrializare forţată.
Acest program a dus la creşterea populaţiei angajate în industrie şi, respectiv, la scăderea ponderii
populaţiei angajate în agricultură. Astfel, populaţia angajată în industrie a crescut de la 19,2% în 1960
la 30,6% în 1975. În acelaşi timp, ritmul industrializării a fost mai înalt decât ritmul urbanizării, ceea
ce a făcut ca forţa de muncă din industrie să fie formată în principal din muncitori navetişti, cu alte
cuvinte din muncitori care locuiau la sat. De exemplu, în cazul Întreprinderii de Automobile Piteşti
(IAP), la nivelul forţei de muncă existente la 31 iulie 1971, 57,5% din totalul acesteia era formată din
navetişti11. Clasa muncitoare din România comunistă (inclusive maiştrii) a crescut de la 23,7% din
totalul populaţiei în 1956, la 39,9% în 1966 şi la 54,3% în 1977. În cifre absolute, datele oficiale
arătau o creştere de la 2 212 500 persoane în 1960, la 3 018 700 în 1965 şi la 4 089 100 persoane în
197212.
Această creştere numerică rapidă a dus însă la o hibridizare socială cu efecte imediate în
privinţa pierderii tradiţiilor muncitoreşti în marile centre industriale ale ţării. Astfel, o mărturie orală
din decembrie 1955 indică faptul că la acea dată se putea observa deja că doar muncitorii mai în vârstă
mai dovedeau un anumit spirit de solidaritate, iar această tendinţă s-a agravat odată cu creşterea

7 OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit No.300/60/1/837, Item 11095/54: 3-4.
8 Un electrician care lucrase la Combinatul Siderurgic din Hunedoara în perioada 1951-1954 îşi amintea că
muncitori furau cabluri, bucăţi de tablă şi, practic, orice obiect "care le cădea în mână". OSA/RFE Archives,
Romanian Fond, Unit No. 300/60/1/837, Item 11095/54: 3.
9 Ibidem, Item 4019/56: 4.
10 Ibidem, Item 4623/58: 2.
11 Vezi C. Ştefănescu, C. Moroşan, I. Soare, Monografia Uzinei de Autoturisme Piteşti, Piteşti, 1972, pp. 20-21,
p. 26.
12 Andreas C. Tsantis, Roy Pepper (coordonatori), Romania. The Industrialization of an Agrarian Economy
Under Socialist Planning, Washington D. C., The World Bank, 1979, pp. 542-43.

numărului de angajaţi, mulţi dintre aceştia provenind din zonele rurale13. Se poate astfel argumenta că,
în perioada analizată, între clasa muncitoare şi regimul communist s-a produs o acceptare tacită, ceea
ce a dus şi la o incidenţă mai redusă a protestelor din mediile muncitoreşti. Cu toate acestea, existenţa
unor conflicte de muncă punctuale, spontane, defensive şi de amploare redusă nu poate fi exclusă. Mai
mult, există dovezi clare că în această perioadă au avut loc iniţiative individuale curajoase, ale unor
muncitori care nu s-au lăsat impresionaţi de liberalizarea simulată de regimul communist de la
Bucureşti după aprilie 1964. Cazul cel mai spectaculos în acest sens îl constituie iniţierea, în
noiembrie 1968, a opoziţiei deschise faţă de regim a muncitorului electromecanic Vasile Paraschiv,
semnatarul de mai târziu al scrisorii de denunţare a nerespectării drepturilor omului către Conferinţa
de la Belgrad iniţiată de Paul Goma. Conform propriilor declaraţii, Paraschiv a decis, în urma Plenarei
CC al PCR din aprilie 1968, prin care au fost reabilitaţi o serie de militanţi comunişti, că nu mai poate
fi de acord cu "politica, practicile şi metodele de lucru" ale partidului14.
Prima mişcare muncitorească de amploare din perioada Ceauşescu a fost revolta minerilor din
Valea Jiului din august 1977: 35 000 de mineri dintr-un total de 90 000 au intrat în grevă, punând
capăt perioadei de acceptare tacită de către clasa muncitoare a regimului comunist din România. Greva
a început la mina Lupeni, unde s-au adunat şi minerii din celelalte mine din regiune: Cazda, Uricani,
Bărbăţeni, Vulcan, Paroşeni, Aninoasa, Livezeni, Dîlja, Petrila. Greva s-a declanşat în dimineaţa zilei
de 1 august la mina Lupeni, şi a avut toate caracteristicile unui protest muncitoresc matur: a fost o
grevă non-violentă, cu ocuparea locului de muncă şi pe durată nedeterminată. Despre dsfăşurarea
aceastei explozii sociale există trei mărturii ale unor participanţi direcţi: o scrisoare din 18 septembrie
1977, trimisă către Europa Liberă, sub semnătura a 22 de mineri în numele unui grup de 800 de
oameni; o scrisoare semnată doar cu iniţialele I.D., trimisă de la Petroşani 10 septembrie; o mărturie
orală mai târzie, din 1986, oferită lui N.C. Munteanu pentru Europa Liberă de un grevist, Istvan
Hosszu, un miner de origine etnică maghiară. La acestea se adaugă mărturia referitoare mai ales la
represiunea care a urmat, depusă de un fost miner de la Lupeni la Amnesty International în 197815.
Trebuie menţionat că greva minerilor din Valea Jiului a fost, în esenţă, o grevă defensivă,
provocată de revenirea la programul de lucru de opt ore, nerespectarea zilelor de repaos, penalizările
pentru nerespectarea normelor cu până la 30-35% din salarii, înăsprirea legislaţiei privind pensionarea
- este vorba de Legea 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă
socială - pe fondul înrăutăţirii generale a condiţiilor de muncă şi de viaţă din Valea Jiului16. Grevişii
au ales un comitet de grevă condus de trei persoane: doi ingineri - Ioan Dobre şi Jurcă, precum şi "o
femeie din activul de partid şi de UTC de la Lupeni"17. A fost înfiinţat şi un post de coordonare a
grevei, în clădirea unei staţii de pompare de la mina Lupeni. Cei trei lideri improvizaţi ai minerilor au
pregătit o listă de 17 revendicări, aprobată de ansamblul participanţilor, pe care au cerut să o prezinte

13 OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit No. 300/60/1/837, Item 4019/56: 5.
14 Paraschiv a ieşit din PCR în noiembrie 1968, începând astfel de unul singur o luptă inegală pentru respectarea
drepturilor omului de către regimul comunist de la Bucureşti; vezi Declaraţie a învinuitului Vasile Paraschiv
privind concepţia sa politică şi materialele trimise postului de radio Europa Liberă (13 noiembrie 1976), în
Oana Ionel, Dragoş Marcu (coordonatori), Vasile Paraschiv - Lupta mea pentru sindicate libere în România,
Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 166.
15 Primele două mărturii, împreună cu documentele Amnesty, au fost publicate în "Roumanie. Crise et
Répression: Un dossier de L'Alternative", Supplément au no. 20, Janvier 1983, pp. 13-15. Interviul de aproape
şase ore dat de Hosszu după ce a părăsit România în 1986, a fost publicat precedat de o prezentare a acestor
evenimente de către Mihnea Berindei în "L'Autre Europe", nr. 11-12, 1986, pp 152-160. După estimările lui
Hosszu, între 30 000 şi 35 000 de mineri au intrat în grevă. Pentru un rezumat al celor povestite de Hosszu, vezi
OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86.
16 Vezi textul complet al Legii 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială
şi comentarii pertinente privind cauzele grevei în Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, Lupeni '77. Laboratorul
puterii, Deva, Editura Polidava, 2002, pp. 39-71. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit
300/60/1/837, Item 1750/86: 572. Alte mărturii privind cauzele şi desfăşurarea grevei din Valea Jiului, luate la
douăzeci de ani de la evenimente, vezi în Mihai Barbu, Gheorghe Chirvasă, După 20 de ani. Lupeni '77-Lupeni
'97, Petroşani, Cotidianul "Matinal" & Editura Cameleonul, 1997.
17 În mărturia sa, Hosszu regretă că nu cunoştea numele ei, dar auzise că, până la data la care depunea mărturie,
fusese deja eliberată din închisoare. Cele trei persoane nu erau organizatorii, ci cei care s-au impus pentru a
formula nemulţumirile şi a evita exploziile de violenţă.

personal lui Nicolae Ceauşescu18. Pe data de 2 august, autorităţile au trimis la faţa locului, pentru a
negocia cu greviştii, o delegaţie compusă din înalţi demnitari, condusă de doi membri CPEx: Ilie
Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, şi Gheorghe Pană, preşedintele Consiliului
Central al UGSR şi ministru al Muncii. Tratativele însă eşuează, minerii exprimându-şi neîncrederea
totală în echipa respectivă19. Au fost luaţi ostateci şi obligaţi să-l contacteze telefonic pe Ceauşescu,
pentru a-i cere să vină la faţa locului. A doua zi, pe 3 august, acesta a sosit în Valea Jiului. Aflat în faţa
greviştilor, Ceauşescu a fost constrâns să se declare de acord cu toate revendicările acestora, inclusiv
cu cererea de a nu pedepsi pe nimeni pentru participarea la grevă. În consecinţă, minerii au decis să
reia lucrul, unii intrând în schimb chiar în aceeaşi zi.
Trebuie menţionat că autorităţile comuniste au răspuns foarte diferit în cazul grevei minerilor
în comparaţie cu mişcarea Goma, pe care Ceauşescu a catalogat-o ca pe o acţiune de denigrare a
României de către "agenturi" străine, recomandând suprimarea ei imediată. Revolta muncitorilor,
grupul social pe care partidul comunist pretindea că îl reprezintă, a stârnit derută în conducerea de
partid. Prin urmare, reacţia regimului a fost mult mai precaută. Pe 4 august, în prima şedinţă CC de
după întoarcerea lui Ceauşescu din Valea Jiului, amploarea evenimentelor era minimalizată prin
folosirea unui limbaj eufemistic (cuvântul grevă este evident evitat), în timp ce deplasarea făcută de
secretarul general la chemarea minerilor este tratată ca o obişnuită "vizită de lucru"20. Cu acest prilej,
se discută doar despre "probleme legate de organizarea muncii", care necesită luarea unor măsuri de
urgenţă pentru satisfacerea unora dintre doleanţele minerilor legate de aprovizionarea cu alimente în
zonă, calitatea serviciilor medicale, asigurarea de locuri de muncă pentru soţiile minerilor, eliminarea
corupţiei, etc. Răspunderea pentru această situaţie era pusă de la bun început pe seama activului de
partid din zonă şi a Direcţiei Minelor, hotărându-se constituirea unei comisii a CC, sub conducerea lui
Verdeţ, care să investigheze nivelul responsabilităţilor pe plan local21.
În urma anchetei partidului, apare în raportul de uz intern o primă definiţie a evenimentelor
din Valea Jiului: "neajunsurile" provocate de organele locale "au determinat anumite nemulţumiri şi o
atmosferă necorespunzătoare în rândul unor categorii de oameni ai muncii îndeosebi din
întreprinderile miniere, care au condus în primele zile ale lunii august la dezorganizarea producţiei,
manifestări de indisciplină şi dezordine, cu influenţe negative asupra îndeplinirii planului de stat la
producţia de cărbune". Interesant de remarcat este faptul că motivele revoltei erau destul de corect
identificate, corespunzând în general revendicărilor minerilor: "aprovizionarea necorespunzătoare a
populaţiei cu produse industriale şi agroalimentare, neasigurarea asistenţei medicale corespunzătoare,
slaba gospodărire a fondului locativ, neluarea la timp a măsurilor necesare în vederea prevenirii şi
lichidării unor abuzuri şi tendinţe de favoritism, insuficienta receptivitate faţă de unele probleme de

18 Lista includea 17 revendicări: reintroducerea programului de lucru de şase ore; reducerea vârstei de pensionare
la cincizeci de ani; revenirea la acordarea de ajutoarele sociale şi pensiile de invaliditate anulate de Legea
3/1977; îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi de securitate în mină; îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente şi a
îngrijirii medicale în Valea Jiului; crearea de locuri de muncă în industria uşoară din Valea Jiului pentru femei
(cu alte cuvinte, crearea de locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele minerilor); eliminarea corupţiei la toate
nivelurile; autorizarea transferurilor fără penalizări; înlocuirea medicilor care erau în subordinea directă a
secretarului de partid; revenirea la drepturile pe care le aveau minerii în 1955-1957 (salopete şi echipament de
lucru gratuite, două mese calde pe zi gratuite); suprimarea penalităţilor salariale; crearea de comitete
muncitoreşti la nivel de întreprindere abilitate să destituie directorii incapabili sau corupţi; informaţie corectă
prin mass-media despre cauzele şi desfăşurarea grevei; semnarea unui acord prin care Ceauşescu în persoană să
se angajeze că nici un grevist nu va avea de suferit. Pentru detalii, OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit
300/60/1/837, Item 1750/86: 573, şi mărturiile incluse în "Roumanie. Crise et Répression" şi "L'Autre Europe".
19 Din echipă mai făceau parte Constantin Băbălău, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei; Ilie Rădulescu,
primul secretar al Comitetului Judeţean de partid Hunedoara; Clement Negruţ, primarul şi primul secretar al
Petroşaniului şi directorii generali ai Combinatului Huilei.
20 Pentru rolul "vizitelor de lucru" în asigurarea suportului popular al regimului Ceauşescu după preluarea
puterii, vezi Cristina Petrescu, Vizitele de lucru, un ritual al Epocii de aur, în Lucian Boia (coordonator),
Miturile comunismului românesc, vol. II, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1997, pp. 105-111; reluat în
Lucian Boia, (coordonator), Miturile comunismului românesc, Bucureşti, Nemira, 1998, pp. 229-238.
21 La această şedinţă nu a participat decât un număr foarte restrâns de membri ai CC: Janos Fazekas, Ion Ioniţă,
Iosif Uglar, Teodor Coman, Nicolae Nicolaescu, Nicolae Bozdog, Gheorghe Bobocea, Nicolae Popovici, Vasile
Potop, Silviu Curticeanu, Ion Ceterchi. Vezi "Stenograma şedinţei de lucru a CC din 4 august 1977", ANIC,
fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 91/1977, ff. 1-7.

viaţă ale personalului muncitor"22. La toate acestea, se adăugau şi condiţiile mizere de lucru,
prezentate sub forma rămânerii în urmă faţă de programul de mecanizare stabilit şi a calităţii
necorespunzătoare a întreţinerii şi reparaţiilor utilajelor. Acestea determinau frecvente defecţiuni şi
întreruperi din muncă în abataje, imputate muncitorilor23. În plus, se menţionau şi problemele generate
de lipsa cronică a personalului direct productiv, ceea ce rezultase în generalizarea lucrului obligatoriu
duminicile24. Din aceste motive, raportul menţiona că se ajunsese în situaţia în care "organizarea
lucrului în zilele de repaos şi creşterea numărului de penalizări ca urmare a nerealizării normelor şi
planului de producţie au generat unele nemulţumiri în rândul personalului muncitor din subteran"25.
Erau desemnate ca vinovate pentru această "stare de lucruri": organele şi organizaţiile de partid locale,
Ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei, conducerea Centralei cărbunelui Pietroşani şi consiliile
oamenilor muncii din intreprinderile miniere. Cu alte cuvinte, vinovăţia era delegată la nivele
inferioare de decizie, "conducerea superioară" a partidului nepunându-şi problema unei autocritici care
să ducă la revizuirea viziunii staliniste asupra transformării economico-sociale a României.
Raportul menţiona măsurile deja luate şi pe cele preconizate pentru remedierea situaţiei, legate
de reorganizarea producţiei pentru asigurarea personalului pentru trecerea la programul de lucru de
şase ore (care a fost reintrodus imediat, începând din 8 august), de "dezvoltarea fondului locativ",
"îmbunătăţirea aprovizionării cu produse agroalimentare şi industriale" şi a "asistenţei medico-
sanitare", dar şi de "îmbunătăţirea activităţii" de partid, sindicat şi UTC în "domeniul organizatoric şi
politico-educativ"26. De asemenea, merită menţionat că tuturor celor ce lucrau direct în mină li s-au
majorat salariile cu 5% începând chiar cu 1 septembrie 1977 şi li s-a asigurat câte o masă caldă pe zi
din cele două cerute27. Concluzionând, autorităţile comuniste nu au folosit direct forţa pentru
reprimarea grevei. Totuşi, începând chiar din august, au fost luate măsuri preventive pentru
împiedicarea unei noi solidarizări a minerilor: până la 4000 de oameni dintre participanţii la revoltă au
fost forţaţi să se mute din Valea Jiului în alte zone miniere din ţară, în multe cazuri fiind şi
retrogradaţi28. Mai mult, principalii animatori ai grevei au fost în final arestaţi, judecaţi şi
condamnaţi29. În sfârşit, există şi cazuri în care s-a mers până la lichidare fizică30.

22 Vezi "Raport privind activitatea politică, economică şi socială din municipiul Petroşani" (de fapt, din Valea
Jiului, după cum reiese din program, n.n.), datat 29 august 1977, în ANIC, fond CC al PCR - Secţia
Organizatorică, dosar nr. 12/1977, f. 34 r.v.
23 Spre exemplu, în raport putem citi: "Producţia extrasă cu tăiere mecanizată este de numai 22,4%, iar cea
extrasă din abataje complet mecanizate de 7,42%. În programul de mecanizare pentru perioada 1976-1977, a fost
prevăzută aducerea din import şi introducerea în abataje a 9 complexe şi 12 combine pentru strate groase, din
care până în prezent s-au procurat numai 6 şi respectiv 4 bucăţi; din cele 6 maşini de extractie prevăzute nu s-a
adus nici una, iar din 160 staţii de transformare în construcţie antigrizitoasă s-au procurat doar 37; de asemenea
nu s-a adus nici un explozor din 293 prevăzute". Vezi Ibidem, ff. 34 v.-35 r.
24 Raportul nefavorabil dintre personalul auxiliar şi cel productiv era perceput de muncitori ca o nedreptate a
regimului. "În acest an, ponderea muncitorilor direct productivi a fost de 39% faţă de personalul de deservire ce
reprezenta 50%", era menţionat în raport. Această situaţie genera la rândul ei supraîncărcarea volumului de
muncă al muncitorilor prin "recurgerea în tot mai mare măsură la organizarea activităţii în zilele de repaos;
astfel, în 7 luni din acest an 13,7% din producţia de cărbune s-a realizat în zilele de repaos faţă de numai 1,4% în
1974"; Ibidem, f. 35 v.
25 Raportul adaugă: "În primele 7 luni din acest an, din cele 10 întreprinderi miniere, la un număr de 6 personalul
tehnic, administrativ şi muncitorii din sectoarele de servire (abataj) au fost penalizaţi lună de lună". Textul
precizează de asemeni că în ultimul trimestru peste 40% din cei 9300 muncitori acordanţi (adică lucrând în acord
global, n.n.) nu şi-au realizat normele de muncă". Ibidem, f. 25 r.-26 v.
26 Programul de măsuri care a însoţit raportul detaliază măsurile, desemnând şi responsabilii respectivi. Ibidem,
dosar nr. 18/1977, ff. 83-93.
27 Discuţiile cu privire la această hotărâre s-au purtat în şedinţa CPEx din 12 septembrie 1977. Elena Ceauşescu
este cea care s-a opus definitiv revendicării minerilor, susţinută parţial şi de Ceauşescu, de a primi câte două
mese pe zi, spunând că le este de ajuns câte una la intrarea în mină. Vezi Ibidem, dosar nr. 100/1977, 23 v.
Mărturia lui Hosszu ne arată că, treptat, situaţia a revenit la cea anterioră grevei: programul de lucru a revenit la
opt ore, clauzele din legea pensiilor s-au aplicat restrictiv, singurele îmbunătăţiri vizibile fiind cele din domeniul
asistenţei medicale şi a asigurării de locuri de muncă. Vezi "L'Autre Europe", nr. 11-12, 1986, pp. 160.
28 În privinţa acestei cifre, datele furnizate de foştii participanţi pentru Amnesty International coincid cu numărul
de mineri nou angajaţi în Valea Jiului, conform datelor oficiale. Pentru datele furnizate de mineri privind
transferurile forţate, inclusiv o listă de persoane adoptate de Amnesty International, vezi "Roumanie. Crise et
répression", pp. 14-15. Pentru datele oficiale privind pregătirea de noi muncitori în domeniul mineritului, vezi

Altfel, pentru Ceauşescu remediul problemelor ridicate de mineri consta în "ridicarea nivelului
ideologic" în vederea inducerii unor "convingeri materialiste despre lume şi viaţă" şi a "combaterii
concepţiilor mistico-religioase". În acest scop, măsurile ce se impuneau, după secretarul general erau
atragerea minerilor în activităţile legate de festivalul Cântarea României, participarea la coruri,
fanfare, brigăzi artistice31. Pe scurt, greva dezvăluise că minerii nu deveniseră încă "oameni noi" şi în
acest sens trebuia acţionat. Este interesant de remarcat modul în care a fost tratată greva în discuţiile
din cadrul partidului: problemele în legătură cu "aşa-zisele evenimente din Valea Jiului", după
formularea oficială nu s-au pus niciodată deschis. Din toate documentele şedinţelor purtate în cadrul
partidului, reiese că discuţiile au fost mereu purtate într-un limbaj pur ideologic, care avea drept scop
minimalizarea amplorii protestului şi falsificarea adevăratei semnificaţii a primei mari greve pur
muncitoreşti cu care se confrunta PCR de la luarea puterii. În prima Plenară a CC de după grevă, care
a avut loc abia la 26-27 octombrie, în informarea oficială făcută de Verdeţ cu acest prilej, completată
de Ceauşescu, nu se vorbeşte decât de "nemulţumiri (?) pe fondul unei acumulări de nereguli,
abuzuri şi încălcări grave ale legilor şi hotărârilor CC", ca şi cum la originea grevei nu s-ar fi aflat
însăşi politica partidului, ci modul defectuos în care ea a fost aplicată la nivel local32.
Greva minerilor din Valea Jiului, deşi a reprezentat un protest bine organizat şi de care
regimul a trebuit să ţină seama, a avut obiective mai ales economice, cu referire directă la problemele
locale. Mai mult, simplul fapt ca greviştii au ţinut să discute personal cu Ceauşescu arată că aceştia
aveau încă impresia că secretarul general al PCR nu era corect informat cu privire la situaţia din ţară şi
că muncitorii sperau că, odată pus în temă, el va lua măsurile ce se impuneau. Totuşi, pe parcursul
grevei, protestul a îmbrăcat şi nuanţe politice, sloganul cu care au fost întâmpinaţi trimişii partidului
fiind "Lupeni 29" şi "Jos burghezia proletară!". Mai mult, Ceauşescu a fost huiduit şi batjocorit atunci
când a încercat să negocieze revendicările. Ulterior, datorită faptului că autorităţile au început
persecuţiile împotriva participanţilor imediat după grevă, în ciuda asigurărilor date personal de
secretarul general că nu vor fi repercusiuni, cel puţin o parte a foştilor grevişti s-a radicalizat33. Se
poate chiar considera că gestul de a trimite o scrisoare la Europa Liberă a marcat politizarea criticilor
aduse de mineri regimului comunist. Greviştii nu şi-au propus crearea unui sindicat liber independent,
care să le apere interesele34. Totuşi, tardiv, unii dintre ei au aderat la mişcarea Goma, conştienţi fiind
că reprezenta o iniţiativă pentru apărarea drepturilor omului. Din păcate, acesta a fost un gest pur
simbolic, care nu a dus la crearea unei alianţe între clase, pe modelul polonez din 1976, care ar fi putut
constitui punctul de plecare al unei mişcări mai structurate împotriva regimului Ceauşescu.
Pe acest fundal, în 1979 lua fiinţă Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România
(SLOMR), a cărui declaraţie de constituire a fost transmisă repetat de Europa Liberă în perioada 3-5

"Consfătuirea de lucru cu primii secretari şi secretarii cu probleme organizatorice, cu Comitetele judeţene de
partid din 21-23 septembrie 1977", ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 106/1977, f. 66 v.
29 Vezi Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, Lupeni '77 - Laboratorul puterii, în Romulus Rusan (ed.),. Anii 1973-
1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Academia Civică, 2003, pp. 66-68.
30 Vezi cazul Dumitru Blaj, urmărit constant de Securitate până în 1980, când a dispărut brusc, fiind ulterior găsit
mort la morgă, conform mărturiei soţiei sale, reprodusă în Andreea Iacob, Anti-solidaritatea. Represiunea
asupra greviştilor mineri din 1977, în Ruxandra Cesereanu, (coord), Comunism şi represiune în România.
Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 270.
31 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 18/1977, f. 91.
32 Interesant de remarcat este şi faptul că această informare este făcută la cererea lui Alexandru Sencovici, vechi
ilegalist, membru de partid din 1925, care trecuse prin experienţa Plenarei din 1958, cea care a condamnat
discuţiile "antipartinice", ceea ce se traduce prin critici aduse conducerii partidului făcute în cadru informal. "De
ce să auzim noi de la unul şi de la altul ce s-a întâmplat acolo - spune acesta. Noi preferăm o informaţie
oficială". Vezi stenograma şedinţei plenare a CC al PCR din 26-27 octombrie 1977 în ANIC, fond CC al PCR -
Cancelarie, dosar nr. 121, f. 36. Tot la această plenară a fost desemnat şi principalul vinovat pentru "starea de
lucruri" din sectorul minier: fostul ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bujor Almăşan, care deţinuse
portofoliul industriei miniere, reorganizat sub diferite formule, din 21 martie 1961 şi până la 27 ianuarie 1977.
Pedeapsa a constat doar în vot de blam.
33 Ceea ce i-a făcut pe mineri să-şi piardă încrederea în promisiunile lui Ceauşescu a fost vizita făcută de acesta
imediat după grevă, pe 5 august, în Uniunea Sovietică. Faptul că acesta s-a întâlnit cu Brejnev a arătat că politica
de aşa-zisă independenţă era doar o faţadă. Vezi mărturiile minerilor în "Crise et répression", op. cit., p. 14.
34 Trebuie menţionat faptul că minerii au cerut formarea unor comitete muncitoreşti, abilitate să destituie
directorii. Aceasta poate fi considerată drept o formă incipientă de organizare sindicală.

martie35. SLOMR s-a născut din iniţiativa lăudabilă a unor persoane conştiente de faptul că apariţia
unui sindicat liber ar fi oferit un sprijin sporit împotriva abuzurilor regimului în sfera relaţiilor de
muncă. În acel moment, ideea înfiinţării sindicatelor independente circula în întreg blocul comunist,
inclusiv în Uniunea Sovietică, fiind extrem de mediatizată prin posturile de radio străine. Comparând
programele sindicatelor lansate anterior, se poate afirma că SLOMR s-a inspirat în mare măsură din
acestea. Majoritatea punctelor din programul SLOMR se regăsesc şi la sindicatele libere deja existente
în Polonia, Cehoslovacia sau URSS şi, ca şi acestea, se referă la probleme legate direct de respectarea
drepturilor omului în raporturile de muncă36.
Dintre toate iniţiativele sindicale din blocul sovietic, cea care a reuşit să supravieţuiască şi să
atragă o imensă susţinere societală, jucând un rol esenţial în 1989, a fost celebra Solidaritate poloneză.
Sindicatul liber înfiinţat în august 1980 la Gdansk, pe coasta Mării Baltice, a apărut în urma unei greve
care s-a răspândit în mai multe întreprinderi şi a asocierii unui număr important de intelectuali
disidenţi acestei iniţiative muncitoreşti. SLOMR a precedat Solidaritatea şi, prin urmare aceasta nu i-a
servit drept model. Comparându-le, însă, se poate înţelege mai bine de ce impactul lor social a fost atât
de diferit. În primul rând, sindicatul românesc a fost o iniţiativă mai degrabă intelectuală destinată
muncitorilor şi nu una muncitorească. Apoi, merită menţionat că, spre deosebire de Solidaritatea
poloneză, SLOMR nu s-a născut în urma unei greve sau a unui conflict de muncă prelungit, ceea ce a
făcut ca solidarizările cu acest sindicat, deşi estimate la până la 2000 de persoane37, să fie mult mai
limitate ca număr şi răspândire geografică decât în Polonia.
În acest sens, reproducem mărturia din 1982 a unui muncitor din Cluj, fost membru al
SLOMR, care din perspectiva actuală reprezintă o analiză extrem de surprinzătoare prin acurateţea ei:
"Noi avem un handicap teribil în lupta contra regimului Ceauşescu: noi nu suntem organizaţi la nivel
naţional. Atâta timp cât nu vom fi în măsură să organizăm mişcări de protest în care întreaga ţară
deodată, atâta timp cât intelectualii şi studenţii nu se raliază luptei muncitorilor, noi nu reprezentăm o
ameninţare pentru regim. (?) La noi nu există nici o forţă care ar putea juca un rol moderator, precum
Biserica Catolică în Polonia"38.
SLOMR a fost redus la tăcere în scurt timp ca urmare a măsurilor imediate luate de autorităţile
comuniste. Regimul a acţionat rapid, arestându-i la 10 martie pe iniţiatori, economistul Gheorghe
Braşoveanu şi medicul Ionel Cană, precum şi pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care nu aderase
la SLOMR, dar fusese cel care îi pusese în legătură pe cei doi39. Vasile Paraschiv, fost semnatar al

35 O cronologie a lansării şi represiunii contra SLOMR a fost publicată în "L'Alternative", nr. 2, ianuarie-
februarie 1980, pp. 45-46.
36 SLOMR îşi propunea să lupte împotriva concedierilor şi pensionărilor abuzive, a condiţiilor mizere de lucru,
igienă şi securitate la locul de muncă, a ridicării normelor, a programului de lucru prelungit neplătit şi a
mobilizării la muncă aşa-zis "voluntară", la mitinguri şi manifestaţii. În acelaşi timp, cereau revizuirea legii
pensiilor, respectarea timpului liber şi reducerea săptămânii de lucru. Declaraţia constitutivă a SLOMR a fost
publicată în "Roumanie. Crise et répression", pp. 20-22.
37 Potrivit datelor furnizate de iniţiatorii acestui sindicat, după lansarea lui ar fi aderat câteva sute de persoane în
intervalul de două luni până la reprimarea cercului de iniţiatori. În plus, a existat o listă de 1487 de persone, care
se pare că alcătuiseră anterior, în 1978, un sindicat al muncitorilor, ţăranilor şi militarilor din Târgu-Mureş, şi
care au aderat în bloc la SLOMR, prin Virgil Chender, un frezor din Sighişoara, dispărut fără urmă după ce a fost
arestat. În documentele Securităţii despre SLOMR, se precizează că multe dintre persoanele respective nu au
putut fi identificate pe baza datelor personale (nr. buletin de identitate, adresă) înscrise pe liste de semnatari. Este
însă posibil ca datele din aceste documente să fie distorsionate, ofiţerii de securitate având interesul să
minimalizeze amploarea mişcării pentru a se disculpa pentru a nu fi reuşit să o prevină, precum este posibil şi ca
datele oferite de organizatori (mai ales lista de 1487 de persoane a lui Chender), să fi fost exagerate în sensul
opus. Prin urmare, se poate doar concluziona că SLOMR a atras între câteva sute şi 2 000 de persoane în decurs
de două luni. Vezi datele strânse de Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România, publicate
în "Roumanie. Crise et répression", pp. 19-20 comparativ cu datele luate din ACNSAS de Oana Ionel şi Dragoş
Marcu, pentru secţiunea Vasile Paraschiv şi "Securitatea lui din volumul Vasile Paraschiv - Lupta mea pentru
sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pp.
368.
38 Această mărturie a fost dată în urma declarării Legii Marţiale în Polonia în decembrie 1981. A fost publicată
prima dată în Nicolas Henri, Un vent glacial sur la Roumanie (II), în "Journal de Genève", 2 februarie 1982.
39 Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa fusese condamnat politic ca fost legionar şi participase la "reeducarea"
de la Piteşti. El este cunoscut şi pentru predicile "neortodoxe" care i-au atras concedirea din 1978 de la Institutul

mişcării Goma, cunoscut Securităţii ca persoană care "ridica probleme", a fost împiedicat să se
solidarizeze cu SLOMR, după ce întâi citise textul declaraţiei de constituire a acestuia într-o şedinţă. A
fost arestat, bătut groaznic, apoi sechestrat la domiciliu cu telefoanele întrerupte40. Spre deosebire de
Mişcarea Goma, SLOMR nu a sucombat imediat după arestarea iniţiatorilor. Din 10 martie şi cel puţin
până la ultimul comunicat al SLOMR, pe 19 aprilie, s-au succedat diverşi alţi putători de cuvânt (I.
Popovici, A. Nagy, G. Stancu, N. Dascălu, M. Vlad, A. Comşa, R. S. Ghiţă), mereu existând cineva
care să preia iniţiativa după fiecare val de arestări. Fiecare dintre aceste persoane transmitea către
Europa Liberă noile liste de aderenţi şi monitoriza persoanele arestate, pentru a le proteja prin
organisme internaţionale, precum Amnesty International. Represiunea semnatarilor a fost mai dură
decât în cazul mişcării Goma, aplicându-se diverse tratamente: urmărire, izolare la domiciliu, diverse
presiuni inclusiv asupra familiilor, bătăi, internări în spitale psihiatrice şi, în sfârşit, condamnări la
închisoare pentru diverse delicte, care variau între parazitism şi complot împotriva ordinii socialiste41.
Faptul că, la fel ca şi în cazul mişcării Goma, au existat liste persoane care includeau şi datele
personale ce permiteau uşor identificarea, a ajutat enorm Securitatea, care a putut astfel să-i depisteze
rapid. După SLOMR, asemenea încercări de a lansa mişcări colective, cu liste nevirtuale detaliate, nu
au mai apărut decât în 1988, odată cu valul de proteste post-Braşov.
În ciuda faptului că regimul comunist de la Bucureşti a avut de înfruntat o grevă de mari
proporţii în 1977, iar apoi a trebuit să suprime o încercare de constituire a unui sindicat liber, condurea
partidului în general şi Ceauşescu în special au refuzat să accepte faptul că politica de dezvoltare
economică extensivă cu accent pe industria grea crea grave probleme sociale. După cum am arătat mai
sus, soluţiile adoptate pentru prevenirea unor evenimente similare nu au rezultat în urma unei
reanalizări a acestei politici, ci dintr-o combinaţie de concesii parţiale făcute greviştilor cu măsuri de
întărire a controlului poliţienesc şi ideologic. Prin urmare, Ceauşescu şi-a continuat politica economică
ce ducea ţara la ruină, lucru din ce în ce mai evident în anii 1980. Măsurile luate de regim au afectat în
primul rând populaţia, care a trebuit să facă faţă unor condiţii extreme. Mai mult, hotărârea lui
Ceauşescu de a plăti integral datoria externă României a dus la aplicare unor politici de austeritate
alimentară şi energetică nemaîntâlnite în Europa pe timp de pace.
În aceste condiţii, greve de mai mică amploare decât în Valea Jiului au avut loc în mod
continuu. Pe baza datelor transmise la Europa Liberă, există informaţii despre greve ce ar fi avut loc în
august 1980 în Bucureşti, din cauza măririi normelor, condiţiilor de lucru inacceptabile, penalizărilor
salariale şi penuriei alimentare. Cea mai importantă, cu patru zile de manifestaţii, a avut loc la uzina
"23 August", unde Ceauşescu a fost din nou chemat de grevişti la faţa locului, ca şi în Valea Jiului42.
În 1981, se pare că au fost mai multe greve la începutul anului, atât în Bucureşti, cât şi la complexele
petrochimice de la Ploieşti şi Piteşti, toate fiind centre industriale importante, grupând un număr mare
de muncitori43. Se pare că, tot în 1981, penuria de alimente din ce în ce mai accentuată ar fi generat şi
degenerarea manifestaţiilor oficiale de la Timişoara, prilejuite de sărbătorirea lui 23 august, unde
manifestanţii ar fi strigat "Ceauşescu-pâine" în loc de "Ceauşescu-PCR"44.
O cotitură radicală în ceea ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare au
constituit-o decretele din 9 şi 17 octombrie 1981. Primul definea ca infracţiune, pedepsită conform
Codului Penal cu şase luni până la cinci ani de închisoare, specula cu alimente, unde conform

Teologic. Arestat în 1979, a fost condamnat pentru "complot" la zece ani de închisoare, recursul fiind respins. A
fost eliberat de autorităţile comuniste în 1985 la presiunea americanilor care ameninţau cu refuzul reînnoirii
clauzei naţiunii celei mai favorizate. Predicile sale au fost publicate în volumul Şapte cuvinte pentru tineri,
Bucureşti, Editura Anastasia, 1996.
40 Pentru mai multe detalii, vezi Oana Ionel, Dragoş Marcu (coordonatori), Vasile Paraschiv - Lupta mea pentru
sindicate libere în România, pp. 367-371.
41 Cană şi Braşoveanu au fost condamnaţi, împreună cu Calciu-Dumitreasa pentru "complot". Conform sentinţei
Tribunalului Militar Bucureşti nr. 35 din 4 mai 1979 ei au primit şapte, respectiv cinci ani şi jumătate de
închisoare, după recurs pedepsele lor fiind reduse la cinci, respectiv trei ani. Vezi Oana Ionel, Dragoş Marcu, op.
cit., pp. 368-369.
42 Informaţii despre această grevă au ajuns în Occident şi au fost publicate în "Roumanie. Crise et répression", p.
27.
43 Informaţii despre aceste greve se găsesc în arhivele Europei Libere de la Budapesta, sintetizate în Dragoş
Petrescu, A threat from below?, în loc. cit., p. 167.
44 Vezi "Roumanie. Crise et répression", p. 87.

decretului respectiv se încadrau toţi cei care cumpărau alimente de bază ("ulei, zahăr, făină, mălai,
orez, cafea, precum şi alte produse") în cantităţi mai mari decât cele necesare consumului familial pe o
lună. În plus, se prevedeau pedepse similare celor ce cumpărau produse făinoase (pâine, paste, etc.)
pentru hrana animalelor45. Decretul din 17 octombrie mergea cu un pas înainte şi interzicea
achiziţionarea de alimente în afara localităţilor de reşedinţă sau a celor în care se afla locul de muncă,
fiecare judeţ fiind răspunzător pentru propria aprovizionare. Fără să introducă explicit cote de consum,
decretul obliga astfel autorităţile judeţene să treacă, în primul rând, la raţionalizarea a pâinii, făinei şi
mălaiului în limita cantităţilor disponibile pe plan local46.
Pe fondul acestor măsuri, a izbucnit pe data de 19 octombrie 1981 un protest semnificativ prin
amploare al minerilor din oraşul Motru, cel mai important centru minier din judeţul Gorj. Potrivit
mărturiilor unor participanţi, revolta a fost provocată în principal de măsura de introducere a raţiilor de
consum pentru pâine ca urmare a decretului din 17 octombrie47. În acest mic centru urban de provincie
aflat într-o zonă pre-montană, eminamente minieră, Comitetul Orăşenesc de Partid a decis stabilirea
unei raţii zilnice de numai 400 grame de pâine de persoană, care corespundea posibilităţilor de
autoaprovizionare pe plan local. Această decizie a provocat reacţia imediată a minerilor de la mina
Roşiuţa, urmaţi de minerii de la mina Leurda, care au refuzat să-şi ridice raţia şi să intre în schimb. În
final, conform informaţiilor ajunse la Europa Liberă, se pare că greva s-ar fi extins şi la minele din
Lupoaia şi Horăşti48.
Spre deosebire de greva minerilor din Valea Jiului din august 1977, revolta din bazinul Motru
s-a desfăşurat după un scenariu diferit: minerii revoltaţi din cauza raţionalizării pâinii, în loc să intre în
schimb, au decis să meargă la sediul organizaţiei orăşeneşti a PCR ca să ceară socoteală pentru situaţia
alimentară dezastruoasă. Astfel, greviştii s-au deplasat dinspre exploatările miniere (mai ales minerii
de la Roşiuţa şi Leurda) spre oraşul Motru, unde au înconjurat sediul Comitetului Orăşenesc de Partid.
Apoi, mulţimea furioasă - compusă din mineri aflaţi în grevă cărora li s-au adăugat locuitori ai
oraşului - a atacat şi a încearcat să ocupe clădirea respectivă începând cu orele 15:00, pe data de 19
octombrie49. Această ieşire în stradă a permis intervenţia concertată a trupelor de miliţie, armată şi
securitate, prin focuri trase în aer şi prin utilizarea tunurilor cu apă. Intervenţia a început în jurul orei
22:00, dar luptele de stradă s-au încheiat abia spre dimineaţă, pe la ora 3:0050. Represiunea împotriva
celor care au iniţiat greva a avut loc imediat, în perioada 22-28 octombrie, iar în urma procesului din 2
decembrie 1981 nouă persoane au fost condamnate la închisoare pe termene variind între 6 şi 8 ani51.
Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de greva din 1977, care a fost non-violentă, de ocupaţie şi
pe durată nedeterminată, revolta de la Motru a fost violentă, cu atacarea sediului organizaţiei locale de
partid, ceea ce le-a dat autorităţilor ocazia să intervină în forţă şi să pună capăt protestului în doar
câteva ore52. Este demn de remarcat că minerii nu au cerut venirea lui Ceauşescu pentru negocieri,

45 Se pare că acest decret, care prin ultima prevedere lovea în primul rând în ţărani, a generat revolte la sate.
Există informaţii în acest sens cu privire la sate din regiunea Motru. Vezi Ibidem, p. 87. Textul decretului 306
din 9 octombrie 1981 a fost publicat în "Buletinul Oficial", nr. 77, 9 octombrie 1981.
46 Pentru decretul 313 din 17 octombrie 1981, vezi "Buletinul Oficial", nr. 79, 17 octombrie 1981.
47 Vezi Gheorghe Gorun, Rezistenţa la communism. Motru ?981, Cluj, Editura Clusium, 2005, pp. 56-57.
Lucrarea propune o reconstrucţie atentă a evenimentelor din 1981 din bazinul Motru şi se bazează pe numeroase
mărturii orale.
48 Vezi "Roumanie. Crise et répression", op. cit., p. 87.
49 Unul dintre participanţi, Viorel Nişulescu, susţine că la mina Roşiuţa s-a scandat, printre altele, şi "Jos
Ceauşescu!" şi "Jos dictatorul!". În măsura în care aceste informaţii se pot verifica şi din alte surse, se poate
afirma că revolta din bazinul Motru marchează o radicalizare politică a muncitorilor din România comunistă.
Vezi Gheorghe Gorun, op.cit.,, p. 58.
50 Ibidem, pp. 67-78.
51 Ibidem, pp. 89-93.
52 La nivel de partid, se pare că vinovatul desemnat a fost Virgil Trofin, eliminat din CPEx şi CC la Plenara 25-
26 noiembrie 1981. Ca fost ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei între 18 decembrie 1979 şi 7 septembrie
1981, a fost desemnat ca responsabil pentru "neregulile constatate la Combinatul Minier Oltenia (raportări fictive
şi depozitare necorespunzătoare care a dus la degradarea unor cantităţi de cărbune).