Articol: Supravegherea de către Securitate a celor aflaţi cu D.O. în Bărăgan, înainte şi

În afara rapoartelor şi notelor informative trimise de Securitate constant de la faţa locului de
care am vorbit mai sus, Direcţia Regională a Securităţii Statului Severin trimite către DGSS Bucureşti
la data de 22.X.1951 un număr de 84 de dosare de suspecţi care fuseseră dislocaţi din zona de frontieră
de pe raza de acţiune a regiunii respective71. E vorba de raionul Orşova, raionul Reşiţa (comunele
Dognecea şi Şoşdea) şi Moldova Nouă (lista indică şi numele foştilor colaboratori care fuseseră
dislocaţi; interesantă e acţiunea de reactivare a unei foste colaboratoare din Turnu Severin dislocată în
satul nou Borcea din raionul Călăraşi72). E uşor să ne dăm seama şi de faptul că, de multe ori, la baza
dislocării a stat o acţiune de urmărire anterioară prin informatori, acţiune din care derivă etichetarea ca
"suspect" a unuia sau altuia dintre dislocaţi (e cazul de pildă al lui Capdebou Iuliu din Orşova, în cazul
căruia se indică legături de prietenie cu "elemente nesănătoase", "suspecte şi duşmănoase regimului de
Democraţie Populară", precum şi unele afirmaţii făcute "omului nostru", alias colaboratorului
securităţii73). Urmărirea celor dislocaţi în Bărăgan a continuat şi după întoarcerea acasă a celor din
zona de vest a ţării, ea reorientându-se spre deţinuţii politici cărora li se fixase D. O. acolo între timp şi
în anii care vor urma.
Abia în 1964 satele vechi aveau să dispară prin distrugere intenţionată. Casele au fost în
marea majoritate demolate, pământul arat. Făcea parte din politica partidului această ştergere a
urmelor într-un moment în care, oficial cel puţin, încetaseră detenţiile cu caracter politic. Au mai
rezistat câteva case din sate cum au fost Fundata sau Rubla.
Timp de cinci ani "satele noi" din Bărăgan au funcţionat însă după modelul unor lagăre de
muncă. Neavând voie să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 km, cei deportaţi trebuiau să lucreze la
fermele de stat din apropiere74.
Bilanţul pe care Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan l-a făcut pe baza documentelor la care
a avut acces şi care se află acum în fotocopii în arhiva asociaţiei, ridică la 40 320 de persoane,
respectiv 12 791 de familii totalul celor deportaţi75. Tabelele publicate cuprind situaţia pe raioane,
localităţi, dar şi pe categoriile care au stat la baza deportării76. După alte estimări găsite în dosarele de
la CNSAS numărul lor se apropie de 44 00077.
Am încercat să vedem în ce fel sunt prezente cifrele şi clasificările în documentele secrete ale
Ministerului de Interne, mai ales în cele întocmite în preajma şi cu ocazia ridicării restricţiei de
domiciliu obligatoriu. Această ridicare a restricţiei s-a făcut treptat şi diferit în raport cu categoriile de
deportaţi.
Un raport din 24 ianuarie 1956 privind punerea în aplicare a deciziilor MAI 6100 din august
1955 şi 6200 din decembrie 1955, decizii prin care sunt indicate condiţiile în care se va face ridicarea
restricţiilor şi întoarcerea la vechile domicilii, menţionează că din cele 9233 de familii dislocate
(deportate) din zona frontierei de sud-vest a României (regiunile Arad, Timişoara şi Craiova conform
noii distribuiri teritoriale din acel moment), 4742 părăsiseră Bărăganul la acea dată, în timp ce altele se
pregăteau de plecare78. Sunt menţionate restricţii pentru cei "fugiţi din URSS" şi pentru macedo-
români care nu au dreptul să se stabilească în zona de frontieră din care fuseseră aduşi în Bărăgan şi
nici în capitală. Acelaşi raport ne aminteşte că în conformitate cu Decizia MAI nr. 200/1951 care a stat

71 Ibidem, dosar nr. 173, ff. 271 -274.
72 Ibidem, ff. 275-276.
73 Cf. ibidem, ff. 277-278.
74 Cf. tabelul publicat în V. Marineasa, D. Vighi, op.cit.,, pp. 202-203.
75 Ibidem. pp. 200-201.
76 Ibidem, pp.191-201.
77 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 47.
78 Ibidem, vol. 46, ff. 108-112.

la originea deportării, pe lângă cei deportaţi în "localităţile speciale" din regiunile Bucureşti,
Constanţa şi Galaţi, au mai fost dislocate 620 de familii care au avut dreptul să îşi aleagă locul de
domiciliu obligatoriu79. Cifra includea 225 de familii ale cetăţenilor străini (majoritatea germani şi
sârbi), 225 de familii ale ofiţerilor demişi din funcţiile lor şi ale unor funcţionari epuraţi, care nu
proveneau din zona de frontieră şi 20 de familii ale celor condamnaţi din motive politice sau de drept
comun. Aceştia nu aveau dreptul să revină în zona de frontieră. Numărul lor e cu mult mai mare în
rapoartele făcute la ridicare: 835 de familii compuse din 1835 de persoane80. În schimb, cifra celor
dislocaţi (deportaţi) în comunele noi din Bărăgan, din acelaşi raport şi dosar (cifra estimată de altfel în
ziua ridicării) - 9420 de familii cu 31553 de persoane - e mult mai mică decât cifra indicată în dosarul
de sinteză făcut în decembrie 1953 unde se precizează că: 43 891 (10 099 familii) sunt "cei dislocaţi
din regiunea de Vest a ţării"81.
Documentele conţinând bilanţuri de acelaşi tip ne arată nu doar cum a evoluat atitudinea faţă
de "vinovăţia" celor deportaţi sau dislocaţi, ci şi pe ce baze s-a construit ea în timp, lucru reflectat în
schimbarea categoriei sau a restricţiilor ce li se impun celor vizaţi.
O statistică secretă a Consiliului de Securitate a Statului din 16 februarie 1968, semnată de
vicepreşedintele acestui consiliu, Constantin Stoica, elaborată în contextul în care Ceauşescu decisese
deja să se debaraseze de Alexandru Drăghici, cerând o verificare a legalităţii actelor semnate de fostul
ministru de Interne, menţionează că, numărul persoanelor "considerate periculoase pentru securitatea
statului" cărora li s-a impus domiciliu obligatoriu între 1953-1964 se ridică la 60 000, dintre acestea
44 000 reprezentând persoanele deportate între 1951 şi 1956 din zona de vest a ţării82. Restul sunt cei
3000 de mari proprietari dislocaţi în 1949, 9000 de persoane evacuate în 1952 din aglomerări urbane şi
4000 de persoane care se află acolo pentru "diverse motive", (fiind greu de stabilit dacă e vorba de
deţinuţi politici sau de alte categorii). Numărul celor cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu este
raportat de această dată la numărul total de persoane care au suferit "pedepse administrative" în care
sunt cuprinse şi cele care au fost internate în lagăre de muncă (22.077 de persoane) sau li s-a fixat un
loc de muncă obligatoriu (3663 de persoane). Rezultă de aici că numărul persoanelor care au suferit
"pedepse administrative" s-a fi ridicat la 82 70083. E posibil însă ca cifrele pe categorii să nu fie foarte
exacte, având în vedere de pildă că în Sinteza numerică a foştilor moşieri întocmită în 24 ianuarie
1951 se menţionează cifra de 4375 capi de familie şi 8528 de persoane84 şi nu 3000.