Articol: Regimul de exterminare din lagărele de muncă

Abuzuri grave "s-au săvârşit şi în ceea ce priveşte regimul de detenţie, cel alimentar, asistenţa
sanitară", după cum consemna sec un document al Consiliului Securităţii Statului din 196830 cu privire
la unităţile şi coloniile de muncă. Le ilustrează pe larg o întreagă literatură memorialistică31. În lagăr
"toate erau dificile şi greu de suportat: condiţiile de muncă erau barbare, vânturile năpraznice şi
neobosite, hrana insuficientă, cazarea improvizată"32. Bolile făceau ravagii printre "oameni adunaţi de
prin toate închisorile politice din ţară, extenuaţi de foamete şi frig, de umezeala acelor saivane în care
locuisem, obosiţi de munca epuizantă. Erau anemiaţi, distrofici şi dintre aceştia din urmă au fost destui
cei care au alunecat în caşexie33 - ultima fază de slăbire generală a organismului, din care greu se mai
putea redresa cineva"34.
Dar poate că cel mai greu de suportat au fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat
sau la care au fost martori, marcaţi apoi pe tot restul vieţii de cele trăite şi văzute. Exemplele ar putea


30 Ibidem, p. 18.
31 Vezi retrospectivele bibliografice pe tema Rezistenţa anticomunistă în România, publicate în "Arhivele
Totalitarismului" nr. 5 (4)/1994, pp. 244-266, nr. 6 (1)/1995, pp. 250-287, nr. 7 (2)/1995, pp. 202-221, nr. 8
(3)/1995, pp. 237-246, nr. 9 (4)/1995, pp. 203-220, nr. 10 (1)/1996, pp. 215-241, nr. 11-12 (2-3)/1996, pp. 221-
233.
32 Cătălin Ropală, Periprava. Memorial din gulagul românesc, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, p. 117.
33 Fază în care metabolismul consumă ţesuturile, omul intrând într-o fază de "autodevorare".
34 Constantin Horujenco, Povestiri din întuneric, Galaţi, Editura Alma, 1997, p. 108.

umple o lungă monografie. Ele au fost consemnate şi de rapoartele în urma unor controale făcute în
coloniile de muncă în anul 1953, când Procuratura Generală a investigat mai multe crime petrecute în
acestea. Scene de o violenţă excesivă care s-au petrecut în lagăre au avut darul să impresioneze şi au
influenţat probabil decizia de închidere a lor în 1954. Chiar documente ale Securităţii relevă crizimi
deosebite petrecute aici. Numai în luna ianuarie a anului 1953 au murit în coloniile de muncă de la
Canalul Dunăre-Marea Neagră un număr de 133 deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii secrete.
Cele mai multe decese s-au înregistrat la coloniile Peninsula şi Poarta Albă (46, respectiv 30)35.
În coloniile de muncă se practica pe scară largă bătaia, încarcerarea pe termen lung, utilizarea
la munci grele a deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană neândestulătoare au făcut ca moartea multora
să fie cauzată pur şi simplu de foame şi istovire. Dacă tratamentul inuman aplicat deţinuţilor în
lagărele din România a caracterizat universul concentraţionar ca şi în celelalte state ale blocului
sovietic, în unele perioade, în anumite locuri de detenţie, regăsim puternice accente de sadism în
aplicarea acestui tratament. Ca urmare, la multe dintre lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră se
înregistra în 1952 o medie a mortalităţii de peste 30 de deţinuţi pe lună36, iar între aceştia unii îşi
găseau sfârşitul în chinuri care, dacă nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi greu
de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, un deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare
cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste "cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a
fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise". Medicul
coloniei penitenciare i-a făcut trimitere pentru Spitalul din Cernavodă, dar comandantul nu a aprobat-
o. Deţinutul, un tânăr de 23 de ani, a murit în chinuri cumplite după 11 zile, în infirmeria lagărului37.
În sadismul lor, unii comandanţi de lagăr obişuiau să se distreze, punându-i la cele mai grele
munci pe epileptici şi distrofici, sau scoţându-i la muncă în ger, desculţi şi numai în cămăşi.
Neîndeplinirea normelor de muncă era sancţionată cu muncă neîntreruptă fără hrană timp de 24 de ore,
urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi până la desfigurare, rămânând infirmi pe viaţă. Un
proces verbal din arhivele fostei Securităţi consemna depoziţia unui deţinut maltratat din colonia de
muncă de la Cernavodă: "în luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un
bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în
pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat.
După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă
36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi
să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la
comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la
infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo
până mori. Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a
pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicole şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi
desfigurându-mă". Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de ofiţeri superiori veniţi
în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit de la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi, care
continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că, după cum declara comandantului acestuia, nu
şi-au încheiat pedeapsa38.
Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953 în coloniile de muncă de la Canal şi din
Balta Brăilei de către medici deţinuţi sunt relevante asupra ravagiilor pe care frigul şi foamea le
provoca, decimându-i pe deţinuţi în special în lunile de iarnă. "Deţinutul a fost adus pe targă din
carceră, fără cunoştinţă, cu respiraţia foarte rară, fără puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am dat la
infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după ½ oră a încetat din viaţă. Era în evidenţă cu distrofie şi
în diferite rânduri fusese scutit de muncă de către serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicală
înainte de a fi încarcerat şi nici nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot timpul în care a fost
încarcerat". Un alt deţinut "a încetat din viaţă chiar în cabinetul de consultaţii al infirmeriei, în timp ce
abia îi făcusem injecţii de cofeină şi camfor. Nu am fost chemaţi de a-l vizita înainte de a-l încarcera şi
nici nu a fost vizitat de noi acolo. (?) Nu s-a ţinut seama de către conducerea coloniei de scutirile

35 ASRI, fond D, dosar nr. 10971, ff. 15-20.
36 Ibidem, ff. 177-180.
37 Ibidem, ff. 3-11, Referat întocmit de lt.maj. Munteanu Horia, la 15 iunie 1953 şi ff. 33-35, declaraţia
medicului Gheorghe Munteanu.
38 Ibidem, f. 31.

medicale şi bolnavi, chiar distrofici gravi au fost scoşi pe şantierele de lucru, aducându-i seara pe
braţe, pe alţii îngheţaţi complet şi chiar morţi". Astfel, un deţinut "distrofic gradul 3, a fost adus în
agonie, îngheţat, de pe şantier şi a murit după câteva ore, în infirmerie", iar un altul "a fost adus mort,
îngheţat pe şantier". Toate cazurile, afirma medicul, înşirând un lung pomelnic de morţi în lunile
ianuarie şi februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: "în afară de aceştia, sunt numeroase alte
cazuri de deţinuţi îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma îngrijirilor noastre. Toţi
deţinuţii politici care îngheţau pe şantierele de lucru erau distrofici, fiind slăbiţi şi nu mai aveau
caloriile necesare pentru a se apăra contra frigului, fie că unii erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi, şi unii
chiar cu picioarele goale. Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare,
cu bătăi sângeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să înduioşeze şi inimile de piatră", nota acelaşi
medic al coloniei penitenciare Cernavodă într-o declaraţie care s-a păstrat în arhivele Securităţii39.
Unele dintre crimele din lagărele de muncă au fost anchetate de Procuratura Generală, care a
sintetizat şi condiţiile de deţinere în fraze sugestive. "Au fost cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin
împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi
iarna în carcere descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii chinuitoare - doi în picioare şi doi cu capul în
jos. În timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi muşcăturilor de ţânţari. Manifestările de
bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre, neânhumate timp îndelungat,
roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile n-au fost
îndeajuns de aspre"40. Pentru atrocităţile descrise mai sus, care s-au petrecut în colonia penitenciară
Salcia, au fost trimişi în judecată 21 de ofiţeri şi subofiţeri, care au fost găsiţi vinovaţi şi au fost
condamnaţi în 1954 la pedepse de până la 25 de ani închisoare. Un an mai târziu, ministrul de interne
Alexandru Drăghici i-a absolvit de pedeapsă şi le-a şters din cazier incriminările. Mai mult, a dispus ca
majoritatea lor să fie reâncadraţi în MAI. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale,
"acestor cadre li s-a acordat vechimea neîntreruptă în MAI pe toată durata detenţiei, iar conducerea
Ministerului de Interne le-a acordat câte o sumă de bani echivalentă cu salariul pe trei luni şi câte o
lună de zile de concediu la casele de odihnă ale MAI pentru refacerea stării fizice"41. Procurorul
general adjunct Alexandru Voitinovici, care ordonase anchetele din 1953 şi descoperise mii de
persoane deţinute ilegal, a fost retrogradat din funcţie, fapt care dovedeşte că Securitatea inspirase
crimele produse în lagărele de muncă şi stabilirea condiţiilor de detenţie, exterminarea deţinuţilor şi
inclusiv trimiterea lor ilegală în lagăre fiind o acţiune deliberată a poliţiei politice comuniste42.
*
Cei vii şi cei morţi erau în coloniile de muncă în egală măsură subiect de batjocură. La colonia
penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952 "au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica,
le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele"43. Un deţinut a fost adus de la lucru mort, "cu un
astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8
zile, din lipsă de scândură". Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice. După ce un
brigadier l-a bătut până la moarte pe un deţinut, acesta "a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de
fier. Când l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat"44.

Ilegalitatea măsurilor administrative de internare în lagăre şi stabilire a
domiciului obligatoriu
În urma sarcinilor primite la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român,
Consiliul Securităţii Statului a trecut în 1967-1968 la analizarea abuzurilor şi ilegalităţilor "în
activitatea unor cadre din aparatul de Securitate", urmărind între altele "modul în care s-a instituit şi
aplicat măsura internării administrative în locuri anume destinate"45. Sintezele care au rezultat
incriminează încălcări ale legii, dar afirmă legitimitatea acestor măsuri, ceea ce dovedeşte că, în fond,

39 Ibidem, pp. 34-35.
40 ASRI, fond D, dosar nr. 10844, vol. I, ff. 1-3, Notă privind procesul intentat unor cadre şi deţinuţi de la fosta
colonie de muncă Salcia, din anii 1953-1955, nedatată, probabil din 1967. Poartă menţiunea Strict secret de
importanţă deosebită.
41 Ibidem.
42 Arh.C.Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 2.
43 ASRI, fond D, dosar nr. 10844, vol. II, ff. 45-46.
44 Ibidem, f. 46.
45 Arh.C.Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 7.

caracterul de poliţie politică al Securităţii nu se diminuase, ci era mai bine camuflat sub masca
"legalităţii socialiste". Abuzurile şi crimele produse sub acoperirea "măsurilor administrative" erau
considerate "justificate în principiu": "este cunoscut că între anii 1950-1958 [perioadă analizată de
Comisia Consiliului Securităţii Statului - n.n.] elementele duşmănoase din ţară şi din exterior îşi
intensificaseră activitatea ostilă împotriva regimului democrat-popular, creau greutăţi în construcţia
socialismului, calomniau şi defăimau politica partidului, ajungând până la săvârşirea de acte de
teroare, sabotaj şi diversiune. În aceste condiţii, se impunea ca organele de partid şi de stat să iniţieze
măsuri energice pentru a preveni şi zădărnici orice încercare de a atenta la cuceririle revoluţionare ale
clasei muncitoare. Socotim deci justificată de principiu luarea unor măsuri de a împiedica elementele
reacţionare să întreprindă acţiuni duşmănoase, inclusiv internarea în colonii de muncă obligatorie, dar
numai împotriva acelor care, în mod real, prezentau pericol pentru securitatea statului"46.
Modul în care au fost concepute reglementările privind măsurile administrative au fost
criticate, întrucât "prin conţinutul lor larg şi generic, fără stabilirea unor criterii de delimitare precisă a
acelor persoane care prin manifestările lor constituiau un pericol real pentru securitatea statului de cele
care îşi manifestau unele nemulţumiri personale şi care nu periclitau ordinea socială şi de stat au avut
consecinţe negative în justa aplicare a dispoziţiunilor din actele normative respective [s.n.]".
Justeţea acestor măsuri represive era însă contrazisă chiar de analiza prevederilor
constituţionale. Astfel, Constituţia RPR din 1948 prevedea la articolele 48 şi 30 că "nimeni nu poate fi
arestat sau deţinut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al Parchetului, al organelor de instrucţie
stabilite de lege sau autorizarea instanţelor judecătoreşti conform prevederilor legii" şi că "nimeni nu
poate fi condamnat şi ţinut a executa o pedeapsă decât în baza hotărârilor judecătoreşti în conformitate
cu legea". Prevederile, reluate în articolul 87 al Constituţiei din 1952, care garanta la articolul 87
libertăţile cetăţeneşti, au fost încălcate flagrant de către actele normative cu privire la măsurile
administrative47. Prin caracterul lor larg şi evaziv, au dat posibilitatea extinderii represiunii, astfel
încât oricare dintre cetăţenii României putea fi arestat şi trimis în lagăr sau deportat în regim de
domiciliu obligatoriu, în condiţiile în care foarte multe dintre incriminările conţinute de aceste
prevederi nu constituiau infracţiuni nici măcar prin analogie cu diverse texte ale Codului Penal.
Modul de aplicare a fost de asemenea viciat, fiind subordonat nevoii de mână de lucru gratuită
la proiectele megalomane ale regimului. Folosirea deţinuţilor pe şantierele de la Canal şi la
gospodăriile agricole ale MAI din Balta Brăilei fusese reglementată în urma unei şedinţe la Ministerul
de Interne din 24 martie 1950, la care au participat ministrul adjunct Marin Jianu, care coordona
activitatea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Alexandru Nicolschi, subdirectorul Securităţii. În
urma acestei decizii, s-a hotărât înfiinţarea unei comisii de triere a deţinuţilor din închisori şi aresturi,
pentru a-i selecta pe cei apţi de muncă şi cu pedepse sub 12 ani şi a-i trimite să lucreze la Canal, în
mine sau gospodării agricole de stat48. Şantierele erau însă în primul rând alimentate cu noi arestaţi în
baza măsurilor administrative, măsură determinată de gratuitatea, dar şi de eficienţa dovedită anterior
de mâna de lucru formată din deţinuţi. De exemplu, după cum relevă un Raport al Direcţiunii
Generale a Canalului pe perioada iunie-septembrie 1949 în sectoarele unde se utiliza munca salariată
planul de lucru se realizase în proporţie de 78%, în vreme ce unităţile de muncă organizate de
Ministerul Afacerilor Interne "îşi îndeplinesc planul lor fiindcă există acolo un comandament", după
cum arăta Chivu Stoica la Şedinţa Secretariatului CC al PMR din 22 septembrie 1949, întors dintr-o
inspecţie la Canal49.
Reamintim depoziţia din 1968 a colonelului în rezervă Ilie Bădică, fostul locţiitor al
comandantului Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi şef al coloniilor de muncă, care arăta că aceste
arestări în baza măsurilor administrative se făceau arbitrar, în funcţie de nevoile de braţe de muncă.
Direcţia de Anchete penale a Securităţii asigura cifrele solicitate de comandanţii de lagăr, operând
reţineri în teritoriu, după tabelele propuse de Direcţiile Regionale şi aprobate de ministrul de interne.
Cât de arbitrare erau aceste arestări, relevă o sinteză a Securităţii din 1968: 300 de studenţi de la
Facultatea de Medicină din Bucureşti au fost internaţi în anul 1951 în lagărul de triere Rahova, urmând

46 Ibidem, p. 11.
47 Ibidem, p. 12.
48 ASRI, fond D, dosar nr. 10090, ff. 182-184.
49 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 81/1949, f. 11.

să fie trimişi în unităţi de muncă, doar pentru că "neavând manuale de specialitate la facultate, au mers
să studieze la Biblioteca franceză"50.
Cei reţinuţi înainte de a fi trimişi în lagăre de muncă erau mai întâi cercetaţi de către
Securitate, cercetare care s-a prelungit uneori până la patru ani, fără ca această perioadă să se scadă,
cum se proceda cu arestul preventiv, din durata stabilită a internării. La Bicaz, în iunie 1953 erau 63 de
deţinuţi cărora nu li s-a inclus în noua pedeapsă timpul de reţinere anterior. În 1968, s-au examinat
1500 de dosare prin sondaj, constatându-se că în majoritatea cazurilor reţinerea persoanelor s-a făcut
fără respectarea formelor legale prevăzunte, ilegalitate acoperită ulterior de complexul de măsuri
pentru internări sau deportări administrative. Astfel, se exemplifica acoperirea legală a arestării foştilor
poliţişti, jandarmi şi lucrători SSI prin Ordinul 26500/1948 al Securităţii, a foştilor legionari (Ordinul
5/1948) şi a celor care comentau negativ reforma bănească (Ordinul 8/20/1952), realizată tocmai prin
aceste măsuri. În afara menţionării unor astfel de ordine care au stat la baza arestării, la dosarele celor
trimişi în lagăre nu figurau alte motive care să justifice privarea lor de libertate, a cărei durată era
stabilită de asemenea arbitrar, fără criterii bine determinate. La dispunerea internării se avea în vedere
doar apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională, şi nu la gradul de periculozitate pentru
regim. Semnificativ pentru încălcarea legilor în vigoare este că, dintre toţi cei trimişi în coloniile de
muncă, numai 1600 aveau mandate de arestare semnate de Procuratură, iar caracterul abuziv şi
aleatoriu al internărilor este demonstrat de faptul că, după desfiinţarea coloniilor de muncă şi
cercetarea penală a deţinuţilor, numai 509 din totalul acestora au fost trimişi în judecată pentru faptele
comise51.
Practica trimiterii în lagăr numai în baza apartenenţei la o categorie socială socotită ostilă
comunismului era în epocă larg răspândită în toate statele blocului sovietic. Acţiunea se derula
conform mecanismului prin care decizia politică (spre exemplu, cea de colectivizare a agriculturii) era
în genere urmată de un complex de măsuri represive care asigurau punerea ei în prcatică. Brutalitatea
statală, asigurată în România Populară prin intermediul Securităţii, se solda cu efecte notabile: "se
reduce opoziţia politică şi religioasă, se stârpesc agitaţia muncitorească şi răscoalele ţărăneşti, se
colectivizează satele, este suprimat şomajul suprimându-se şomerii... Cu fiecare dezinsecţie, lagărele
se extind. Ele îndreaptă, ele extermină. Totul este adunat aici: opozanţi conştienţi sau presupuşi,
credincioşi fervenţi, savanţi sobri, hoţi de cartofi, borfaşi, ţărani amărâţi, bandiţi... Pentru a scoate la
lumină societatea sa, statul produce lagărele"52.
Împotriva acestor măsuri nu exista nici o posibilitate de apărare a cetăţeanului. În prevederile
care au consacrat măsurile administrative nu este specificată nici o posibilitate de atac a deciziei de
deportare sau trimitere în lagăr, ceea ce contravenea dreptului consituţional la apărare, dar, mai mult, îi
punea în mod formal pe cei supuşi acestor măsuri în situaţie de inferioritate faţă de deţinuţii politici,
care în procesele penale derulate puteau declara recurs împotriva sentinţelor - chiar dacă recursul nu
schimba, în majoritatea cazurilor, nimic.
Măsurile administrative care prevedeau deportările şi internarea în lagăre a cetăţenilor
României Populare s-au produs prin cauţionarea de către conducerea de partid şi de stat a planurilor
represive ale Securităţii. Acest sistem "a creat posibilitatea să se comită ilegalităţi şi abuzuri grave,
care puteau avea implicaţii deosebite în viaţa politică şi socială a ţării", se recunoştea ulterior53.
Ministerul Afacerilor Interne şi conducerea Securităţii căpătaseră puteri sporite şi o largă autonomie
decizională, răspunzând numai în faţa "conducerii superioare de partid". Astfel se explică atât
procedurile ilegale utilizate în elaborarea complexului de acte normative care au dus la internările în
lagăre de muncă şi deportări, cât şi modul abuziv în care ele au fost aplicate.
*
Concluzii
Prevederile în baza cărora a funcţionat sistemul represiv din România primelor două decenii
de socialism, articolele din Codul Penal şi măsurile administrative privind deportarea, domiciliul

50 Arh.C.Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 13.
51 Ibidem, ff. 15-17.
52 A. Glucksmann, op. cit., p. 97.
53 Se făcea referire la încălcarea hotărârilor CC al PMR privind înscrierea ţăranilor pe bază de consimţământ
liber în gospodării agricole. Dar, în 1968, ca şi în anii '50 se ignora în mod voit faptul că aceste încălcări
antrenate de implicarea Securităţii în accelerarea procesului de colectivizare s-au făcut din dispoziţia conducerii
de partid.

obligatoriu sau internarea în colonii penitenciare pedepseau orice formă de opoziţie, politică sau
religioasă faţă de regimul comunist. Ele nu sunt inovaţii juridice româneşti ale timpului, ci au conţinut
esenţa legilor penale sovietice în domeniu. Multe din pasajele care privesc infracţiunile de natură
politică sunt o punere în practica judiciară din RPR a prevederilor din Codul Penal sovietic sau a
ordinelor de deportare ori internare în GULAG. Ca şi în URSS, incriminările de natură politică au fost
modificate în timp, devenind, atunci când a fost necesar, mult mai drastice decât în formularea iniţială.
Astfel, în România, spre finalul primului deceniu de "republică populară", se poate constata o
înăsprire fără precedent a pedepselor pentru infracţiuni politice, ca şi revenirea la sistemul internării în
locuri de muncă obligatorie şi a deportării în regim de domiciliu obligatoriu a celor care ar fi putut să
se opună regimului, măsuri de natură să consolideze dictatura impusă de Gheorghiu Dej, în condiţiile
retragerii trupelor sovietice, care au asigurat până în 1958 stabilitatea regimului sovieto-comunist.
"Temeiurile legale" puse la îndemâna Securităţii începând cu 1957, în acţiunea de lichidare a
oricărei forme de împotrivire sau chiar dezacord cu autorităţile, manifestat făţiş ori abia schiţat, au dus
la dezlănţuirea unui val de arestări de aceeaşi amploare cu cel din momentele instalării regimului de
"democraţie populară", ca şi la internări în lagăre de muncă a celor care "încearcă să primejduiască
ordinea de stat". Dacă în 1948-1952 represiunea a avut ca raţiune consolidarea puterii de curând
cucerită de către comunişti, prin lichidarea adversarilor politici, în 1958-1959 problema nu se mai
punea în aceeaşi termeni. La doi ani după denunţarea de către Hruşciov la Congresul XX al PCUS a
abuzurilor staliniste în materie de poliţie politică, dezlănţuirea în România a valului represiv de la
finele anilor 1950, precedat de înăsprirea prevederilor penale şi a celor administrative privind
domiciliul obligatoriu şi trimiterea la muncă forţată marchează un moment în care la Bucureşti
Gheorghiu-Dej a ţinut să demonstreze că, indiferent de prezenţa trupelor sovietice în ţară, poate
asigura securitatea internă. În mod paradoxal, tocmai când Armata Roşie (privită de majoritatea
românilor ca un simbol al ocupaţiei sovieto-comuniste) îşi părăsea amplasamentele, s-a realizat o
revenire la austeritatea şi dogmatismul din anii stalinismului. Această înăsprire a controlului exercitat
asupra societăţii prin pârghiile aparatului represiv a avut darul să dovedească (şi a făcut-o din plin) că
zilele regimului nu sunt numărate, aşa cum a fost tentată să creadă larga majoritate a populaţiei, care
punea încă semnul egal între puterea comuniştilor în România şi prezenţa aici a trupelor ruseşti.
Independent de modul în care a evoluat conţinutul unor prevederi în timp, Codul Penal şi
măsurile administrative dispuse prin Decrete ale Marii Adunări Naţionale, Hotărâri ale Consiliului de
Miniştri sau Decizii ministeriale ale MAI privind deportările, domiciul obligatoriu şi internările în
lagăre de muncă, acestea au fost încă de la instaurarea "democraţiei populare" principalul instrument
de exercitare a represiunii. Articolele penale care au pedepsit infracţiunile de natură politică au avut un
caracter public, cu o singură excepţie54 şi au constituit baza "legală" a măsurilor represive întreprinse
de Securitate. Prevederile speciale aşa-zis "administrative", cu un caracter secret datorită caracterului
lor neconstituţional, au completat baza de acţiune a unor pusee represive ale regimului, manifestate
mai întâi în 1948-1952. Devenind în 1957-1958 excesive în conţinut şi fiind aplicate exagerat, aceste
măsuri legislative au provocat şi întreţinut o atmosferă de teroare, similară cu cea din perioada
cuceririi şi consolidării puterii de către comunişti. Caracterul lor arbitrar reflectă chiar caracterul
regimului instaurat în România după 6 martie 1945.
Pe tot parcursul celor 45 de ani de putere comunistă în România, legislaţia cu caracter represiv
a dat posibilitatea Securităţii să facă în timp dovada faptului că se poate substitui cu succes unei
armate de ocupaţie, pe care vreme de un deceniu de la crearea sa doar o secondase în asigurarea
stabilităţii regimului. Poliţia politică, bazată pe un întreg complex de prevederi, a transformat
represiunea în fapt cotidian. Deţinuţii transportaţi către lagărele Canalului în camioane nu mai stârnesc
reacţia nimănui: "în drumul nostru întâlnim oameni liberi care-şi cultivă grădina, care lucrează pe
lângă casă. Nici unul nu se sinchiseşte de noi, aşa de mult s-au obişnuit cu existenţa coloniei de muncă
forţată. Îmi dau seama din atitudinea lor că sistemul penitenciar e sinonim cu orânduirea socialistă"55.
După atâţia ani de semne vizibile ale regimului poliţienesc instaurat de Securitate, faptul nu era de
mirare şi tocmai acest tip de reacţie a asigurat perpetuarea regimului. Totalitarismul "scoate la iveală

54 Este vorba de articolul 193 indice 1 din Codul Penal, nepublicat în ediţiile acestuia, prin care se condamnau
retroactiv foştii poliţişti.
55 Emil Manu, op. cit., p. 121.
ce lasă în penumbră democraţia: şi anume că la capătul drumului indiferenţei şi al conformismului
apar lagărele de concentrare"56.

56 Tzvetan Todorov, op. cit., p. 147.