Articol: "Reeducarea" de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)

Cunoscută datorită cărţii lui Virgil Ierunca drept "fenomenul Piteşti"1, acţiunea de
,,reeducare" desfăşurată în perioada 1949-1951 în câteva închisori şi colonii de muncă din cadrul
sistemului concentraţionar românesc2, s-a bazat pe utilizarea terorii fizice combinată cu diverse tehnici
de abuz psihic, scopul urmărit fiind distrugerea personalităţii individului3.
Acţiunea de ,,reeducare" a debutat în vara anului 1948 în penitenciarul Suceava, dar în această
fază a fost lipsită de violenţă, vizându-se mai ales însuşirea doctrinei marxiste prin lecturi şi dezbateri
pe marginea materialelor propagandistice. Iniţiatorul acţiunii a fost Alexandru Bogdanovici4, care,
pentru a da consistenţă acţiunii sale, a adresat, în intervalul august-decembrie 1948, mai multe
memorii conducerii administrative şi de partid5. Începând din luna februarie 1949, în conducerea
,,reeducării" din penitenciarul Suceava apare un nou personaj, Eugen Ţurcanu6, a cărui rol creşte o
dată cu constituirea Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste7, cu o structură asemănătoare
formelor organizatorice ale partidului comunist8. Această asemănare nu era pe placul autorităţilor
comuniste şi, în aprilie 1949, referentul politic al penitenciarului9 i-a atras atenţia lui Eugen Ţurcanu

1 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paris, Limite 1981, (ediţia românescă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990).
2 Alături de închisorile din Piteşti şi Gherla, unde acţiunea de ,,reeducare" a cunoscut intensitatea maximă, au
existat tentative de extindere a acţiunii şi în penitenciarele din Braşov şi Ocnele Mari, sanatoriul-penitenciar
TBC de la Târgu Ocna, precum şi în colonia de muncă Peninsula; Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a
"reeducării" de la Piteşti, Institutul European, 1997, pp. 22-24; 37-39.
3 Un fost deţinut politic, trecut prin ,,reeducarea" de la Piteşti, considera pe bună dreptate că la Piteşti ,,s-a
urmărit destrămarea psihică a deţinuţilor şi, în parte s-a reuşit: în laboratorul experimental de la Piteşti a intrat un
om, omul de lângă noi, şi la celălalt capăt a ieşit un cadavru, o epavă, un monstru sau un om ce poartă stigmatul
unor cumplite suferinţe"; Nicu Ioniţă, Teroarea-psihofiziologie şi psihopatologie, în Anii 1949-1953.
Mecanismele terorii, Romulus Rusan (ed.), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, p. 29. Analele Sighet 7.
4 Născut la 8 iunie 26 mai 1922, la Soroca, student la Facultatea de Drept din Iaşi, legionar, condamnat în 1943
la 6 luni închisoare corecţională, în luna februarie 1944 a evadat din închisoare. În 1945 a fost din nou
condamnat la 3 ani închisoare corecţională, fiind eliberat condiţionat la 15 martie 1947. Rearestat la sfârşitul
lunii mai 1948, a fost condamnat prin Sentinţa Tribunalului Militar Iaşi nr. 137 din 5 februarie 1949 la ,,18 ani
muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii" pentru uneltire contra ordinii sociale, întrucât din
luna noiembrie 1947, a condus Corpul Studenţesc Legionar Iaşi; Centrul de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor
Militare Istorice ,,General Radu Rosetti" din Piteşti, Tribunalul Militar Iaşi, Sentenţier 1-236/1949.
5 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 3. f. 319; vol. 6. f. 230.
6 Fiul lui Gheorghe şi Elena, s-a născut la 8 iulie 1925 în comuna Păltiniş, regiunea Suceava. A activat în cadrul
Frăţiilor de Cruce participând la rebeliunea legionară în Câmpulung. Reuşeşte să urmeze timp de aproape 3 ani
cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, devenind membru în Biroul Politic al organizaţiei locale a partidului
comunist. Denunţat pentru trecutul său legionar, a fost arestat, 25 iunie 1948, iar prin Sentinţa 137 din 5
februarie 1949 a Tribunalului Militar Iaşi, condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate legionară.
Transferat de la Suceava, la penitenciarul Piteşti, în aprilie 1949, a condus acţiunea de "reeducare" a studenţilor
prin metode de o violenţă ieşită din comun. La 18 august 1951 a fost mutat la penitenciarul Gherla unde şi-a
continuat acţiunea până în decembrie 1951. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează ca fiind de o inteligenţă ieşită
din comun dublată de o memorie formidabilă. Însă şi-a folosit aceste calităţi în scopuri diabolice: cu o cruzime şi
bestialitate ce depăşeşte orice imaginaţie, a torturat, potrivit propriilor declaraţii, peste 300 de deţinuţi. La 19
decembrie 1951 a fost transferat la Jilava. Ridicat de DGSS, la 2 iunie 1952, a fost supus unei anchete dirijate,
privind acţiunea de ,,reeducare" care trebuia să ajungă la concluziile dinainte stabilite de oficialii Ministerului de
Interne. În 1954, în urma "procesului" organizat de autorităţile comuniste a fost condamnat la moarte şi
confiscarea averii, prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI,
pentru "crima de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR".
La 17 decembrie 1954 a fost executat la Jilava, iar decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al comunei Jilava la
5 octombrie 1962; Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului
Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, în continuare ACIMS. Recensământul populaţiei
concentraţionare, Fişa de încarcerare nr. 438; 11/953,
7 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 6. f. 217.
8 Organizaţia avea o conducere formată dintr-un secretar (E. Ţurcanu) şi câţiva responsabili pe diverse probleme:
propagandă şi agitaţie (A. Bogdanovici), cadre, organizatoric, cultural; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 1, f. 75.
9 Sublocotenentul Stângă a fost numit referent politic al penitenciarului Suceava în luna martie 1949; Mircea
Stănescu, Istorie şi memorie a reeducării, în Experimentul Piteşti-reeducarea prin tortură, editor Ilie Popa, vol.

că ,,a făcut o greşeală folosind formele organizatorice de partid în activitatea reeducării"10. Încă din
penitenciarul Suceava, Ţurcanu i-a cerut lui Bogdanovici să dezvolte latura informativă a
"reeducărilor" întrucât "atât partidul, cât şi Securitatea au nevoie de informaţii, iar aceste informaţii
trebuie să le furnizăm noi"11. După transferarea lui Ţurcanu la Piteşti, în aprilie 1949, rolul
Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste s-a încheiat, fiind nevoită să se autodizolve în urma
ordinului primit din partea administraţiei penitenciarului12.
Aşa cum rezultă din mai multe declaraţii din timpul anchetelor din 1953-195413, acţiunea de
"reeducare" din închisoarea Suceava era cunoscută atât de conducerea închisorii (directorul Aurel
Tiron), cât şi de anumite persoane din conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Astfel,
inspectorul Iosif Nemeş, şeful Serviciului Inspecţii, a vizitat în două rânduri penitenciarul Suceava, iar
printre cei care au fost scoşi la raport cu ocazia acestor inspecţii s-a numărat atât Eugen Ţurcanu, cât şi
Alexandru Bogdanovici14. Acest aspect este important de reţinut atunci când se analizează problema
transferului studenţilor legionari de la penitenciarul Suceava la închisoarea din Piteşti, întrucât acesta a
fost coordonat de la centru şi nu s-a realizat întâmplător15.
Penitenciarul Piteşti a fost ales pentru acest experiment datorită amplasamentului, întrucât era o
închisoare de maximă securitate aflată în afara oraşului, departe de orice aşezare umană, fiind propice
aplicării tehnicilor de tortură, deoarece nimeni nu putea auzi ţipetele deţinuţilor. În toamna anului
1949, în penitenciarul din Piteşti erau închişi aproximativ 1000 de studenţi, arestaţi în cursul anului
1948, majoritatea foşti legionari. Asupra lor se va focaliza acţiunea de ,,reeducare", declanşată la 6
decembrie 1949. Caracteristica specială a ,,reeducării"16, care avea mai multe etape17, era coabitarea în
aceeaşi celulă a victimei şi a călăului, aceştia fiind, în majoritate cazurilor, în relaţii de prietenie. După
ce erau supuşi la torturi sistematice18, iar capacitatea lor de rezistenţă era anihilată19, deţinuţii erau

I, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria-Filiala Argeş, 2003, p. 95; în continuare Experimentul Piteşti- reeducarea
prin tortură.
10 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 1, f. f. 92.
11 Ibidem, f. 93.
12 Ibidem, f. 94.
13 A se vedea în acest sens ASRI, fond P, dosar 26979, vol 3, f. 319-328.
14 Ibidem, vol. 3, f. 319.
15 Andrea Dobes, Aspecte privind începutul acţiunii de ,,reeducare" în penitenciarul Suceava (1948-1949), în
Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură, p. 112-113.
16 În lucrările cu caracter memorialistic, ,,reeducarea" a fost prezentată sub diverse aspecte, Grigore Dumitrescu,
Demascarea, München, 1978; Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, ed. cit., 1990, D. Bacu, Piteşti: centru de
reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti,
Editura Tehnică, 1993; Viorel Gheorghiţă, Et ego! Sărata - Piteşti - Gherla - Aiud - Timişoara, Editura
Marineasa, 1994; Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994;
Ioan Muntean, La pas, prin "reeducările" de la Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane,
Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997; Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai
părăsit?, vol. 1 Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1999; Dumitru Gheorghe Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina
disperării, vol. 1; Bucureşti, Editura Gama, 1995; Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române în
închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, f.a.; Traian Popescu, Reeducare.
Terorismul din închisorile Piteşti şi Gherla în "Analele Sighet 7", p. 532-545; Mihai Timaru, Mecanismele
terorii, în "Analele Sighet 7", pp. 546-552; Aurel Brazdă, Victimă şi martor ocular al Fenomenului Piteşti la
Gherla între 1950 şi 1952, "Analele Sighet 7", p. 553-570; Ştefan Domocoş, Tot despre reeducarea de la
închisoarea Gherla, în "Analele Sighet 7", p. 571-577.
17 Ruxandra Cesereanu coord., Tortură şi oroare: fenomenul Piteşti (1949-1952), în Comunism şi represiune în
România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 157.
18 Câteva declaraţii ale unor deţinuţi, scrise în 1952, în timpul anchetei, sunt sugestive: "După bătaia pe care am
descris-o, am fost scos într-o zi în mijlocul camerei împreună cu încă doi deţinuţi, care erau vopsiţi pe faţă cu
pastă de dinţi şi cremă de ghete. Am fost obligaţi să ne sărutăm reciproc în fund, după aceasta m-au forţat să-mi
bag degetul în fund şi apoi să-l sug. După aceasta, timp de două săptămâni am fost obligat să fac în fiecare seară
şi dimineaţă lungi şi istovitoare exerciţii fizice, ca fandări, culcări şi să mă dau peste cap pe ciment, în cameră.
Un alt mijloc de tortură la care am fost supus, era acela de a sta dezbrăcat numai în cămaşă pe cimentul ud,
trebuind să mă uit totodată la becul ce ardea în tavan. În timpul acestor poziţii chinuitoare, nu eram lăsaţi să
mâncăm decât tot aşa, fie într-un picior, fie cu mâinile ridicate în sus. Cine îşi schima poziţia, era bătut. Într-o zi
am fost dus la closet şi obligat să-l curăţ cu mâinile, ca apoi fără să-mi dea voie să mă spăl, m-au pus să-mi
mănânc pâinea. Tot în acest timp un deţinut mi-a dat pe la gură cu un băţ cu materii fecale, iar în momentul când

obligaţi să scrie aşa-numitele demascări, în care trebuiau să dezvăluie tot ce au ascuns cu ocazia
anchetelor de la Securitate20. Demascările aveau forma unor note informative şi conţineau aspecte
privind activitatea personală sau a unor cunoscuţi împotriva regimului. Problemele cele mai frecvente,
prezente în cadrul demascărilor, vizau organizaţiile subversive, depozitele de muniţie şi armament,
reţelele de trecere frauduloasă a frontierei, persoanele bănuite de spionaj în favoarea Occidentului,
posesorii de cărţi interzise, valută, metale preţioase sau numele unor angajaţi din sistemul penitenciar
care s-au comportat mai blând faţă de ei în închisoare. Ultimele faze ale ,,reeducării" urmăreau
distrugerea personalităţii şi a moralului deţinuţilor, întrucât ei trebuiau să demonstreze că s-au rupt
complet de trecut. Cei ajunşi în această fază trebuiau să-şi facă "demascarea publică", prin intermediul
unei autobiografii, în faţa celorlalţi deţinuţi din cameră, sub supravegherea comitetului de ,,reeducare".
Pentru a fi apreciată, autobiografia trebuia să fie cât mai negativă, iar cel torturat trebuia să acuze21,

am protestat, am fost bătut de către aceştia, apoi am fost pus să stau trei zile în poziţii chinuitoare, şezând cu
picioarele întinse şi corpul aplecat pe spate, având în permanenţă lângă mine un planton care mă lovea în
momentul în care îmi schimbam poziţia indicată".(Gabor Chirică, fragment din procesul verbal de interogatoriu,
11 aprilie 1952, apud Memorialul Ororii. Documente ale procesului de reeducare din închisorile Piteşti, Gherla,
Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p. 14, "Colectivul camerei a acţionat asupra mea timp de două luni,
întrebuinţând următoarele metode de maltratare şi torturare: bătaia în nenumărate rânduri la fund, tălpi şi palme
cu coada de mătură, bătaia la vârful degetelor, am fost bătut peste spate cu coada de mătură, cu vârful cozi de
mătură la piept, bătut peste muşchii de la mâini, bătut peste fluierele picioarelor cu coada de mătură, am fost
izbit de perete, am fost puşi să ne batem unul pe altul, am fost forţaţi să mâncăm din gamelă fără lingură întinşi
pe burtă, să mâncăm pâinea din 3 înghiţituri, stând într-un picior, am fost pus în poziţii chinuitoare şi anume: pe
şezut cu mâinile întinse pe genunchi, în picioare lângă perete timp de mai multe zile şi nopţi, stat într-un picior
cu mâinile în sus, stat în picioare cu mâinile în sus şi bagaj în spate, am fost forţat să stau la 1/2 m de la perete,
cu capul lipit de perete şi mâinile la spate şi alte poziţii chinuitoare. Am fost mânjit de 3 ori pe la gură cu un băţ
plin de excremente omeneşti, nu ni se dădea apă, am stat în poziţii incomode timp de două săptămâni, am făcut
în nenumărate rânduri culcări şi flexiuni". (Obreja Aurel, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 21
aprilie 1952 ibidem, pp. 23-24); "A doua zi, în timpul mesei nu ni s-a permis să mâncăm normal, ci stând în
genunchi, cu mâinile la spate, trebuind să mâncăm cu gura direct din gamelă. Fiind o poziţie grea îţi pierdeai
echilibrul şi cădeai cu faţa în gamelă s-au pe ciment. Acest gen de tortură a fost aplicat timp de o săptămână. La
trei zile după prima bătaie, am fost luaţi din nou de către aceeaşi deţinuţi, dezbrăcaţi trântiţi la podea şi bătuţi din
nou cam un sfert de oră fiecare. În timpul bătăii, un deţinut şi-a făcut necesităţile şi a fost silit să-şi mănânce
excrementele. După aceasta am fost puşi să ne sărutăm în fund unul pe altul şi să ne tragem de organele genitale.
Într-altă zi dimineaţa, mi-au băgat în gură un băţ cu materii fecale, luat de la closet. În aceeaşi noapte am primit
cea mai cruntă bătaie dintre toate: am fost pus să mă dezbrac în pielea goală, mi s-au pus ochelari la ochi şi am
fost dus într-un colţ al camerei. Aici mi s-a aplicat o bătaie sistematică, cu o curea împletită sau cu un prosop
împletit. Întâi am fost bătut la cap timp îndelungat, apoi peste fiecare parte a corpului. Această bătaie a durat 1-2
ore. După aceia am fost pus iar într-o poziţie chinuitoare, iar eu am leşinat, nemaiputând suporta durerile. În
jurul zilei 20 iulie am fost bătuţi la tălpi şi la fund, fiind dezbrăcaţi în pielea goală. După aceasta ne-au întors faţa
la perete şi toţi cei aflaţi în cameră, trecând prin faţa noastră, ne-au scuipat în fund, iar pe noi ne-au pus apoi să
ne lingem reciproc în fund, în spectacolul întregii camere. În zilele acestea nu ni s-a dat să bem apă de loc.
Fiindu-mi sete, am cerut să beau. Drept răspuns, cei cinci care erau în aceeaşi serie de bătaie cu mine, au fost
puşi să mă scuipe în gură". (Stoica Aureliu, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 23 aprilie 1952,
ibidem, pp. 33-34).
19 Aşa cum remarca un fost deţinut, trecut prin ,,reeducare", rezistenţa la tortură a fost diferită de la o persoană la
alta: ,,Între puterea de rezistenţă a omului la chin şi punctul de topire a metalelor există o oarecare asemănare.
Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge şi schilodiţi în bătăi, fără ca ei înşişi să fi luat vreo
palmă. Alţii au cedat după o palmă sau după o bătaie bună, alţii la sute de bătăi, alţii s-au sinucis sau au
înnebunit iar alţii au fost ucişi. Unii au cedat după o zi de tortură, alţii după o lună, unii după luni iar alţii după
ani de tortură. Toţi am fost însă topiţi, în termeni comunişti muiaţi, conform afirmaţiei: De beton armat să fiţi şi
tot o să vă muiem. Dar cum să nu ne topim, când carne nu mai aveam, iar ciolanele ne erau umflate şi negre de
ciomege?"; Dumitru Gh. Bordeianu, op.cit., p. 193.
20 În cadrul penitenciarului din Piteşti, Eugen Ţurcanu avea o cameră specială, în care exista hârtie, cerneală şi
toc, aici fiind aduşi deţinuţii bătuţi pentru a-şi scrie demascările; (ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 182.
21 Un exemplu în acest sens este mărturia unui fost deţinut de la Piteşti, reprodusă într-o notă a Consiliului
Securităţii Statului din 18 martie 1968: ,,Am fost bătut pe tot corpul cu vâna de bou. Mi-au fost strivite degetele
de la mâini şi picioare cu cleştele de lemn. Mi s-a dat mâncare fierbinte. Am fost obligat să mănânc materii
fecale şi să beau urină. Mi s-a smuls părul din cap cu o sfoară. Aceste chinuri m-au determinat să dau declaraţii
mincinoase, spunând că toată familia mea a făcut spionaj"; ASRI, fond D, dosar 10.844, vol. 3, f. 56.

folosindu-se de ficţiune, tot ce avea mai drag: familia, credinţa, prietenii şi în cele din urmă pe el
însuşi22. Majoritatea studenţilor de la Piteşti erau creştini practicanţi, iar acum erau nevoiţi să-şi nege
credinţa, hulind împărtăşania şi cântând cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene.
Relaţiile din cadrul familiei trebuiau prezentate în modul cel mai aberant cu putinţă, din care să rezulte
cât mai multe legături incestuoase, marcate de perversiuni sexuale23. Abia de acum deţinutul
,,reeducat" putea intra în faza finală, în care era obligat să-şi tortureze cel mai bun prieten24. Dacă
,,reeducatorii" apreciau că era prea blând în bătăile pe care le administra, se considera că acţiunea nu a
reuşit, iar deţinutul era supus din nou ,,reeducării"25.
Documentele oficiale din timpul ,,procesului" organizat de autorităţi în toamna anului 1954
menţionau câteva din metodele de tortură folosite în timpul ,,reeducării": ,,Bătaia deţinuţilor cu
ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, ţinerea deţinuţilor în
poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 kg pe spate,
statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor
cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nasture prins cu aţă, strivirea
degetelor de la mâini şi picioare prin folosirea unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei
cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub
teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte,
direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se piele de pe limbă şi buze,
obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea
urină, urinându-se în gura lor, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau
capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc
de bătăuşi care-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite
corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi îşi pierdeau cunoştinţa, apăsarea pe coşul
pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau
alte părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus"26.
Datorită acestor torturi sistematice aplicate deţinuţilor27, în perioada ,,reeducării" din penitenciarul
Piteşti (decembrie 1949-august 1951), au fost înregistrate 21 cazuri de deces28.

22 Semnificativ în acest sens este mărturia unui fost deţinut, trecut prin ,,reeducarea" de la Piteşti: ,,Trebuia să mă
autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi m-
am scuipat singur cât au vrut ei"; Eugen Măgirescu, Moara dracilor în "Memoria", nr. 13, p. 39.
23 Un fost deţinut supus ,,reeducării" îşi amintea: ,,Unii dintre noi au inventat sau au exagerat fapte pe care nu le-
ar putea crede nici cea mai bolnavă minte, numai ca să fie sincer crezuţi şi să scape de torturi. Erai întrebat dacă
în afară de furt, minciună, înşelătorie, pe care trebuia să le mărturiseşti public, ai mai comis şi perversiuni
sexuale, deoarece prostituţia conştiinţei privind mai ales perversiunile şi relaţiile sexuale"; Dumitru Gh.
Bordeianu, op.cit., p. 187.
24 Gestul de a-şi lovi prietenul continuă să-i obsedeze şi azi pe unii din ,,foştii piteşteni": ,,Ştiu că am lovit, dar
nu în faţa ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. Că am lovit tare
sau nu, nu mai are nici o importanţă, ci faptul că am lovit omul care îmi era cel mai drag şi de la care învăţasem
atâtea lucruri. Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau
tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea"; Ibidem, p. 90.
25 Pentru amănunte, vezi Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc
(1948-1965), Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 157-1963; Banu Rădulescu, Preambul la "Dosarul Piteşti", în
"Memoria", nr. 1, pp. 18-27 şi nr. 2, pp. 16-24.
26 ASRI, fond P, dosar nr. 26979, vol. 11, ff. 228-229.
27 Într-un document oficial se făceau câteva referiri la cauzele deceselor unor deţinuţi din penitenciarul Piteşti
supuşi ,,reeducărilor": ,,Unul dintre deţinuţi după ce a fost bătut crunt a fost lovit în ficat, dându-i-se lovitura de
graţie, după care a decedat. Altul, după o bătaie groaznică a fost pus cu capul descoperit la geam deschis iarna,
primind meningită şi decedând. Un altul a murit bolnav de inimă după 5 luni de torturi"; ACNSAS, fond D,
dosar 19, vol. 6, f.178.
28 Cronologic, această listă se prezintă astfel: Iliescu Vasile (28 ianuarie 1950), Cucu Mircea (ianuarie 1950),
Băderescu Bazică (4 februarie 1950), Şerban Gheorghe (10 februarie 1950), Vătăşoiu Gheorghe (18 februarie
1950), Ionescu Teofronie (21 februarie 1950), Niţă Corneliu (26 februarie 1950), Poenaru Hanibal Cornel (28
februarie 1950), Nistor Constantin (februarie 1950), Turtureanu Ion (13 aprilie 1950), Bogdanovici Alexandru
(15 aprilie 1950), Bucur Mircea (24 aprilie 1950), Gavrilescu Eugen (25 aprilie 1950), Neacşa Constantin (8 mai
1950), Cantemir Vasile (14 mai 1950), Iosub Mihai (29 iulie 1950), Vasilescu Marin (30 iulie 1950), Călinescu
Nicolae (29 august 1950), Pintilie Ioan (14 ianuarie 1951), Balanişcu Chirică (4 iulie 1951), Limberea Paul (8

Acţiunea de ,,reeducare" din penitenciarului Piteşti a fost sprijinită atât de Alexandru
Dumitrescu29, directorul închisorii30, cât şi de cei trei ofiţeri de informaţii din penitenciar (Ion Marina,
Mihai Mircea şi Marin Iagăru). În perioada desfăşurării ,,reeducării", în penitenciarul Piteşti au avut
loc mai multe inspecţii din partea unor persoane din conducerea Ministerului de Interne, fapt care
întăreşte convingerea că acţiunea era nu doar cunoscută la nivel central, ci şi orientată în direcţia
dorită. Printre cei care au inspectat penitenciarul Piteşti în intervalul 1950-1951, se regăsesc Marin
Jianu31, ministru adjunct în Ministerul Afacerilor Interne32 şi colonelul Tudor Sepeanu33, şeful
Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor34.

iulie 1951); Mircea Stănescu, Asupra numărului morţilor din reeducarea ,,de tip Piteşti" (1949-1951), în
Experimentul Piteşti-Reeducarea prin tortură, pp. 369-370.
29 Fiul lui Dumitru şi Elena, născut la 20 iunie 1914 în comuna Dragoteşti, regiunea Craiova, absolvent a 6 clase
liceale, până în august 1945 a fost funcţionar inferior PTT, fiind apoi încadrat în Direcţia Generală a
Penitenciarelor şi numit director al penitenciarului Ploieşti. A deţinut această funcţie până în iunie 1946, când a
fost retrogradat din funcţie pentru ,,lovirea gardienilor şi favoruri făcute deţinuţilor". În iulie acelaşi an, a fost
numit director al penitenciarului Piteşti. A fost arestat la 12 iulie 1953, deoarece ,,în perioada 1949-1953
îndeplinind funcţia de director al penitenciarului Piteşti împreună cu alţii au ajutat şi favorizat banda de legionari
a lui Ţurcanu Eugen să întreprindă în penitenciare o serie de acte de teroare, creând o atmosferă de teroare la
locurile de deţinere şi cauzând chiar victime". Condamnat prin sentinţa nr.101 din 16 aprilie 1957 a Tribunalului
Militar al Regiunii a II-a la 7 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru ,,crimă de favorizare a actelor
de teroare". La 17 iunie 1957 a fost transferat la penitenciarul Văcăreşti, de unde a fost mutat, la 21 iunie 1957,
la închisoarea Jilava. Două zile mai târziu a fost transferat la Ocnele Mari, iar la 13 noiembrie 1957, eliberat prin
graţierea pedepsei conform Decretului 534/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale; ACIMS, Recensământul
populaţiei concentraţionare, Fişa de încarcerare nr. 27/55, 580/956; AANP, dosar 23.
30În referatul întocmit în luna septembrie 1954, de maiorul de securitate Nicolae Toma, cuprinzând rezultatul
cercetărilor privind acţiunea de ,,reeducare" se preciza: "Dumitrescu Alexandru a repartizat deţinuţii în camere
în penitenciar în scopul desfăşurării acţiunii de aşa-zisă demascare. A semnat procesul verbal de constatare a
morţii deţinutului Şerban Gheorghe, mort în urma bătăilor, deşi ştia că acest proces verbal este fals. A dat ordin
de a se pune diagnostice false pe actele de înmormântare ale deţinuţilor ce au decedat în urma bătăilor, a ordonat
gardienilor şi miliţienilor să bată deţinuţii, el însuşi făcând acest lucru. Informaţiile obţinute în timpul aşa-
numitei demascări referitoare la activitatea deţinuţilor, înainte de arestare şi din penitenciar, le-a trimis Direcţiei
Generale a Penitenciarelor şi Regiunii de Securitate Piteşti, iar cele ce priveau penitenciarul Piteşti le-a oprit";
ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, ff. 281-283.
31 Fiul lui Gheorghe şi Ioana, s-a născut la 2 august 1913 în comuna Aninoasa, regiunea Craiova. Provenind
dintr-o familie nevoiaşă, părăseşte comuna natală pentru a urma o şcoală de ucenici ceferişti la Bucureşti. A
lucrat la Atelierele "Griviţa" unde intră în contact cu activităţile din ilegalitate ale partidului comunist
participând, în 1932, la o acţiune de "lipire de fluturaşi". După instalarea guvernului Groza, la 6 martie 1945, a
fost încadrat în MAI mai întâi ca agent informator, apoi ca detectiv, iar în cele din urmă, comisar ajutor. A fost
numit de Teohari Georgescu secretar general al MAI, iar de la 2 aprilie 1948 până în 26 ianuarie 1952, a fost
ministru adjunct. După căderea în dizgraţie a lui Teohari Georgescu a fost şi el arestat, la 18 februarie 1953. În
dosarul său de anchetă este descrisă şi ascensiunea sa rapidă în cadrul MAI: "A parcurs cu repeziciune toate
gradele începând de la agent informator cu care a fost încadrat, până la funcţia de ministru adjunct. Această
ascensiune rapidă nu se datora calităţilor şi meritelor sale, ci exclusiv lui Teohari Georgescu, care l-a ridicat
succesiv în toate funcţiile, cu scopul de a avea în persoana lui Jianu Marin un executant orb şi o persoană
docilă." Eliberat în 1954, a fost trimis la "munca de jos", fără să fie luate în discuţie abuzurile şi crimele, care au
ieşit la iveală odată cu anchetarea sa, printre care şi rolul său în ,,reeducare"; Marius Oprea, Banalitatea răului.
O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom,
2002, pp. 558-559.
32 Cu ocazia inspecţiei din februarie 1950, Marin Jianu le-a explicat celor care se ocupau de ,,reeducare" despre
modul în care trebuie desfăşurată munca "la început cu bătaie pentru intimidare", cerându-le totală discreţie în
privinţa metodelor cât şi a lucrurilor discutate. Referitor la această inspecţie, semnificativ este un fragment din
declaraţia lui Popa Alexandru, adjunctul lui Eugen Ţurcanu: "Cu această ocazie dl Marin Jianu a inspectat toate
camerele din acest penitenciar în care erau încarceraţi deţinuţi. Când d-sa a venit la Camera Nr. 4 de pe Secţia
Spital, cameră în care se aflau deţinuţii care fuseseră bătuţi, dând cu ochii de deţinutul Bălănescu, la care erau
vizibile urmele bătăii, având capul deformat şi umflat, iar faţa vânătă, d-sa l-a întrebat pe acesta ce-a păţit, la care
Bălănescu, aşa cum fusese învăţat să spună, a răspuns că a căzut pe ghiaţă la closet şi s-a lovit la cap. La acest
răspuns dl Marin Jianu s-a întors către dl gardian Ciobanu, din paza penitenciarului, care-l însoţea şi i-a spus
acestuia, râzând: «Să luaţi măsuri, să spargeţi ghiaţa de la closet». Menţionez faptul că d-sa ştia bine că
Bălănescu nu căzuse pe gheaţă şi că fusese bătut deoarece în penitenciarul Piteşti closetele sunt interioare,

În luna iunie 1950, acţiunea de "reeducare" de la Piteşti a fost extinsă la penitenciarul Gherla,
rezervat până atunci ţăranilor şi muncitorilor. Un prim grup de aproximativ 90 de studenţi consideraţi

prevăzute cu calorifer şi afară de aceasta în luna februarie 1950, timpul era călduros, neexistând zăpadă sau
ghiaţă în afara clădirii şi deci cu atât mai puţin în interiorul clădirii". Într-o declaraţie scrisă în 1953, în timpul
cât a fost anchetat, Marin Jianu a recunoscut că ştia despre "autodenunţurile" pe care le făceau deţinuţii în
închisori, fără să aibă cunoştiinţă de faptul că au fost obţinute prin folosirea violenţei: "Ştiu de la colonelul
Teodor Sepeanu, colonelul Dulgheru [Mişu, şeful Direcţiei Anchete a Securităţii] şi generalul [Alexandru]
Nicolschi, că în închisori, ca rezultat pozitiv al activităţii departamentului proaspăt înfiinţat de inspecţi, legionarii
din detenţie au început să facă autodenunţuri din proprie iniţiativă, făcând noi dezvăluiri, care nu apăruseră în
timpul anchetării lor dinaintea proceselor. L-am întrebat pe colonelul Sepeanu cum s-au realizat aceste rezultate.
Mi-a răspuns că, folosindu-se metodele de iluminare utilizate de ofiţerii acestui departament şi informaţiile pe
care ei le-au obţinut, au reuşit să-i convingă pe legionarii întemniţaţi să se autodenunţe. Nu mi s-a spus că s-ar fi
folosit în acest sens şi alte metode sau presiuni fizice"; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 1, ff. 78-79; Dennis
Deletant, op.cit., p. 173.
33 Fiul lui Bazil şi Frida, s-a născut la 23 octombrie 1914 în Bucureşti. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie
de la Târgovişte şi a urmat cursurile Facultăţii de Drept timp de 3 ani. În 1941 părăseşte armata ,,prin demisie" şi
în schimbul unor sume de bani s-a ocupat de protejarea evreilor de efectele legislaţiei antisemite a regimului
antonescian. Cunoscător a patru limbi străine (germană, franceză, engleză şi rusă) s-a ,,orientat perfect" după 23
august 1944 când a intrat în Formaţiunile de Luptă Patriotică fiind numit ajutor al comandantului trupelor de
pază de la Comitetul Central. A intrat apoi în cadrul SSI unde s-a remarcat ca ,,fiind un bun bătăuş" în
anchetarea lotului fruntaşilor naţional-ţărănişti. Odată cu înfiinţarea Securităţii, în august 1948, a fost numit şef
al Direcţiei Regionale de Securitate Bucureşti. În luna mai 1950, la propunerea generalului Gheorghe Pintilie, a
fost numit şef al Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor, ocupându-se cu organizarea
acţiunilor informative în rândul deţinuţilor. Informat de Gheorghe Sucigan, şeful Biroului Inspecţii din
penitenciarul Gherla despre metodele violente folosite de studenţi în cadrul acţiunii de ,,reeducare" din
penitenciar, Tudor Sepeanu a avut următoarea replică: ,,Foarte bine, lasă-i să se bată între ei, numai voi să nu-i
bateţi, voi să nu vă amestecaţi între ei, lăsaţi-i să se frece unii pe alţii, că aceştia au ascuns multe la securitate în
timpul anchetelor şi au multe de spus". La 15 martie 1953 a fost arestat, fiind învinuit că ,,între anii 1949-1953,
deţinând funcţii în serviciul de informaţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor a ajutat şi favorizat banda de
legionari a lui Ţurcanu Eugen ca să întreprindă în penitenciare - în special la Piteşti şi Gherla - o mulţime de
acte de teroare care au avut ca urmare crearea unei atmosfere de teroare la locurile de deţinere şi cauzarea a
numeroase victime". În timpul anchetei a declarat că informaţiile obţinute prin ,,metoda autodemascării" le-a
predat superiorilor săi, Gheorghe Pintilie şi Alexandru Nicolschi, din partea cărora a primit şi instrucţiuni despre
,,modul de lucru în problema penitenciarelor şi, deci, şi a autodemascărilor". Prin sentinţa nr. 101 din 16 aprilie
1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a fost condamnat la "8 ani muncă silnică şi confiscarea totală a
averii" pentru "crima de favorizare a actelor de teroare". La 13 noiembrie 1957 a fost eliberat fiind graţiat prin
Decretul 534/957 al Prezidiului MAN. După eliberare a adresat numeroase memorii conducerii de partid şi de
stat, în care a încercat să-şi prezinte ,,nevinovăţia" şi "reaua credinţă" a celor care l-au arestat. Nu era capabil să
înţeleagă că o reabilitare a sa ar fi compromis partidul, ca organizator al crimelor petrecute la Piteşti şi Gherla;
ASRI, fond P, dosar nr. 26979, vol. 23, ff. 242-248; vol. 24, f. 119; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 1, f. 127;
vol. 2, f. 44-49, 62; Marius Oprea, op.cit, pp. 565-567.
34 Într-un interogatoriu din 17 mai 1954, Eugen Ţurcanu a descris întâlnirea cu Tudor Sepeanu, de la jumătatea
lunii iunie 1950, precizând că au avut ,,o lungă discuţie între patru ochi". Cu acest prilej, Ţurcanu a întrebat dacă
doreşte să-i prezinte situaţia ,,reeducării", însă acesta i-a replicat că ,,nu este nevoie, deoarece o cunoaşte bine".
În schimb i-a trasat nişte dispoziţii clare referitoare la activitatea ce urma să o desfăşoare în penitenciarul Piteşti:
să înceteze o perioadă cu brutalităţile pentru ,,a crea atmosfera că s-a terminat, pentru ca deţinuţii să nu se mai
teamă şi să se manifeste în voie", întrucât principala sarcină a lui Ţurcanu era obţinerea a cât mai multor
informaţii legate de activitatea deţinuţilor înainte de arestare, fapt ce ar fi putut duce la noi arestări. Ţurcanu a
declarat că, în finalul discuţiei cu Tudor Sepeanu, a fost sfătuit ca în condiţiile în care tactica prevăzută nu
aducea rezultatele dorite ,,să le dea [deţinuţilor] un cutremur de nouă grade". Referitor la folosirea metodelor
violente în acţiunea de ,,reeducare", într-o declaraţie din 16 martie 1954, colonelul Tudor Sepeanu a precizat:
"Bătaia în acţiunea de demascare a fost o metodă de bază, însă nu cea mai principală, dar bătaia era o metodă
care se practica în mod organizat în cadrul acţiunii de demascare ce s-a desfăşurat în penitenciarul Piteşti. Dacă
bătaia a fost metoda principală în cadrul acţiunii de demascare din penitenciarul Piteşti şi dacă în urma bătăii au
fost victime sau deţinuţi grav răniţi în această situaţie îmi iau toată răspunderea mea şi mă consider vinovat de
toate torturile şi ororile săvârşite în urma acţiunii de aşa-zisa demascare în tot timpul cât am condus Serviciul de
Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor însă nu mi s-a raportat de nimeni că s-au întâmplat astfel de
fapte"; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 281, Memorialul Ororii, p. 125- 128.

,reeducaţi", conduşi de Alexandru Popa35, adjunctul lui Eugen Ţurcanu, a fost transferat la Gherla, la
7 iunie 1950. În vederea declanşării acţiunii de ,,reeducare" în penitenciar, Alexandru Popa a luat
legătura cu Gheorghe Sucigan, ofiţerul informativ al penitenciarului, pentru a-l sprijini în demersul
său36. Într-o primă fază, au fost culese date despre persoanele care urmau să fie "reeducate". Au fost
introduşi în celule informatori, de regulă studenţi veniţi de la Piteşti, care strângeau date despre starea
de spirit a deţinuţilor şi despre discuţiile acestora, după care aceste informaţii erau centralizate şi
folosite drept repere pentru începerea ,,demascărilor". La Gherla "reeducarea" propriu-zisă a debutat la
începutul lunii septembrie 1950, fiind stopată oficial în decembrie 1951, după transferarea grupului de
,,reeducatori", în frunte cu Eugen Ţurcanu, la Jilava, la 19 decembrie 195137.
Întrucât acţiunea de "reeducare" era coordonată de la nivel central38 şi organizată cu ajutorul
unei reţele speciale, la Gherla principalul sprijin al echipei de ,,reeducatori" l-a reprezentat
locotenentul Gheorghe Sucigan39, şeful Biroului Inspecţii din penitenciar40. Alexandru Popa,
iniţiatorul "reeducării" din penitenciarul Gherla, a precizat în timpul anchetei în ce a constat ajutorul

35 Fiul lui Gheorghe şi Sultana, s-a născut la 13 noiembrie 1924 în Praşila (Soroca). Arestat la 12 iunie 1948 şi
condamnat la 6 ani pentru activitate contrarevoluţionară. A fost adjunctul lui Eugen Ţurcanu în timpul
,,reeducărilor "de la Piteşti, ocupându-se de începerea acţiunii la penitenciarul din Gherla. Poreclit de ceilalţi
deţinuţi Popa Ţanu, s-a remarcat printr-un sadism feroce în torturarea deţinuţilor. Condamnat la moarte prin
Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954, iar prin Decretul 459/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale
pedeapsa a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Conform Decretului 5/963 pedeapsa a fost redusă la 25 ani
muncă silnică. Eliberat la 30 iulie 1964 de la penitenciarul Aiud, fiind graţiat prin Decretul 411/964; ASRI, fond
P, dosar 26979, vol. 11, ff. 192-193; ACIMS, Recensământul populaţiei concentraţionare, Fişa de încarcerare nr.
292.
36 Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 13.08.1953, apud Memorialul Ororii p. 110.
37 Flori Stănescu, Reeducarea de la Gherla în "Arhivele Totalitarismului", anul III, nr. 4/1995, p. 144.
38 Astfel, o notă din 21 aprilie 1950, emisă de Serviciul Inspecţii din Ministerul de Interne preciza referitor la
acţiunea de ,,reeducare": ,,Organele noastre au căutat permanent să intensifice şi să sprijine această acţiune. (?)
Întrucât acţiunea a dat rezultate, propunem extinderea experienţei şi la celelalte penitenciare din ţară"; (Mircea
Stănescu, Organismele politice româneşti 1948-1965. Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti,
Editura Vremea, 2003, pp. 302-304).
39 Fiul lui Gheorghe şi Ana, s-a născut la 11 mai 1924 în comuna Mădăraş (Bihor). În 1950, după un curs de
patru luni a primit gradul de locotenent şi a fost numit şeful Biroului Inspecţii din penitenciarul Gherla, unde a
lucrat până în august 1951, când a fost transferat la Bucureşti. La 28 februarie 1953 a fost arestat, deoarece "între
anii 1949-1953 în Serviciul de Informaţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor a ajutat şi favorizat banda de
legionari a lui Ţurcanu Eugen ca să întreprindă în penitenciare o serie de acte de teroare care au avut ca urmare
crearea unei atmosfere de teroare la locurile de deţinere şi cauzarea numeroase victime". Întrucât în timpul
anchetei nu a vrut să semneze declaraţiile scrise de anchetatori privind apartenenţa sa la serviciile de spionaj
occidentale, a fost supus unui ,,regim sever de înfometare, timp de 9 luni de zile, pedepsa cu carcera şi răpirea
somnului timp de câte 5-6 zile în şir". Condamnat prin Sentinţa nr. 110 din 16 aprilie 1957 la 7 ani muncă
silnică, a fost eliberat la 13 noiembrie 1957 în baza Decretului 534/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale.
În 1958, a fost reîncadrat în MAI, funcţionând ca angajat civil la peniternciarul Mărgineni până la 1 iulie 1961,
când a fost transferat la gospodăria anexă a penitenciarului Oradea. Între timp a adresat mai multe memorii
conducerii de partid prin care solicita ,,achitarea de orice penalitate pe linie juridică, reîncadrarea în postul
deţinut la data arestării, iar timpul petrecut în detenţie să fie socotit ca vechime în câmpul muncii". În 1966,
datorită agravării unei boli mai vechi de rinichi, a decedat; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 242-248; vol.
24, f. 59; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 1, f. 128-135.
40 Referitor la începutul acţiunii de "reeducare" de la Gherla, într-un raport confidenţial al Securităţii, din
septembrie 1954, se preciza: "Sucigan Gheorghe recunoaşte că a dat aprobarea să înceapă aşa-zisa demascare în
urma discuţiilor ce le-a avut cu şeful său, Sepeanu Tudor, căruia i-a prezentat acel plan pe care l-a aprobat, după
care el a organizat camerele de la etajul III unde s-a desfăşurat aşa-zisa demascare şi a numit miliţienii de la acel
etaj, punându-i în curent cu cele ce s-au întâmplat". Acest document evidenţiază implicarea colonelului Tudor
Sepeanu în extinderea "reeducării" la penitenciarul Gherla. Într-o declaraţie făcută în timpul anchetei, el a
recunoscut că a dat "aprobare lui Sucigan Gheorghe să folosească acţiunea de aşa-zisa demascare în
penitenciarul Gherla, însă acesta nu a raportat niciodată că în sus-zisa acţiune s-a folosit bătaia şi torturarea
deţinuţilor". Documentele oficiale contrazic însă varianta colonelului Tudor Sepeanu, menţionând că acesta
"cunoştea că la penitenciarul Gherla se folosea metoda bătăii pentru obţinerea de informaţii", fapt confirmat şi de
o declaraţie făcută în timpul anchetei de Avădanei Constantin, fostul şef al Biroului Inspecţii din penitenciar, în
care menţiona că "Sepeanu Tudor cunoştea că la penitenciarul Gherla se folosea metoda bătăii pentru obţinerea
de informaţii"; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 208-284.

primit din partea locotenentului Gheorghe Sucigan: "Izolări de deţinuţi în camerele de demascare,
înfiinţarea de noi camere de izolare, plasarea agenţilor noştri în munci de răspundere în cadrul
atelierelor în vederea adunării materialului de spionaj, recrutarea ca informatori ai Biroului de
Inspecţii a oamenilor recomandaţi de noi, trimiterea ca şefi de Secţii la et. I şi III a d-lor miliţieni
ceruţi de noi, deconspirări de informatori, divulgarea directivelor primite de d-sa de la Bucureşti,
asupra materialului informativ ce interesa Biroul de Inspecţii"41.
În luna iulie 1950, Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne a inspectat penitenciarul Gherla42,
iar cu această ocazie le-a spus deţinuţilor din camera 107: "Veţi putea continua şi aici, ce aţi început
la Piteşti însă să aveţi grijă să păstraţi conspirativitatea acestei acţiuni, iar în această problemă veţi sta
de vorbă numai cu tov. slt. [Gheorghe] Sucigan"43. Într-o declaraţie din anchetă, Gheorghe Popescu44
a menţionat că în timpul vizitei la penitenciarul Gherla, Marin Jianu le-a cerut studenţilor din
comitetul de ,,reeducare" să folosească bătaia într-o măsură mai mică "mai mult pentru intimidare, la
început", întrucât la Piteşti au fost "prea duri", îndemnându-i pe "reeducatori" să pună accent mai ales
pe identificarea abaterilor comise de "persoane din cadrul securităţii şi a penitenciarului pentru că vrea
să-şi purifice cadrele"45.
În timpul acţiunii de ,,reeducare" din penitenciarul Gherla, în intervalul septembrie 1950-
decembrie 1951, s-au înregistrat 12 cazuri de deces ca urmare a maltratărilor la care au fost supuşi
deţinuţii46. La solicitarea lui Gheorghe Sucigan, ofiţerul informativ al închisorii, Viorel Bărbos47,
medicul penitenciarului a falsificat fişele medicale şi actele de constatare a deceselor, deşi ştia despre
,,acţiunea de maltratare a deţinuţilor, a căutat să muşamalizeze, a pus diagnostice false celor morţi
arătând că aceştia au murit, fie în urma unei boli vechi fie pe baza unei morţi naturale48".
Extinderea ,,reeducării" la colonia de muncă Peninsula de la Canal a contribuit la
deconspirarea secretului acţiunii, atât prin intermediul deţinuţilor care se eliberau, cât mai ales în urma
unui incident petrecut în luna iulie 1951. În urma torturilor sistematice49 aplicate de grupul de

41 Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 25. 08. 1953, apud Memorialul Ororii, p. 213.
42 Cu ocazia anchetării fostului ministru de interne, Teohari Georgescu, printre cei interogaţi s-a aflat şi Marin
Jianu. Cerându-i-se să vorbească despre vizita de la penitenciarul Gherla unde în opinia anchetatorului ,,s-au
săvârşit unele atrocităţi despre care aţi avut cunoştinţă", nu vrea să recunoască, susţinând în mod categoric, că
"nu a fost niciodată la penitenciarul Gherla şi nu a cunoscut atrocităţi comise în penitenciare ce s-ar fi soldat cu
cazuri mortale". De remarcat e faptul că anchetatorul nu mai insistă, deşi afirmase că "ancheta posedă dovezi″
despre nesinceritatea lui Marin Jianu; ASRI, fond P dosar nr. 40 009, vol. 14, f. 78.
43 Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 13.08.1953, apud Memorialul Ororii, p. 150.
44 Fiul lui Constantin şi Ecaterina, s-a născut la 13 august 1929 în Chişinău. Condamnat iniţial la 8 ani pentru
activitate contrarevoluţionară, a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 şi executat
la 17 decembrie 1954 în penitenciarul Jilava; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, ff. 192-193.
45 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 5, ff. 341-342.
46 Lista cuprinde, în ordine cronologică, doar cazurile de deces din penitenciarul Gherla legate de acţiunea de
,,reeducare": Dâmbu Vasile (6 octombrie 1950), Cristea Ion (7 octombrie 1950), Radovan Dumitru (18
noiembrie 1950), Tâmpa Ion (1 decembrie 1950), Dimciu Garofil (12 decembrie 1950), Dumitru Andrei (12
decembrie 1950), Popescu Gheorghe (ianuarie-martie 1951), Popescu Petre (22 mai 1951), Dincă Ion (20 august
1951), Rusu Ion (august 1951), Ionescu C. Constantin (1951), Marghita Iosif (1951); Mircea Stănescu, Asupra
numărului morţilor din reeducarea ,,de tip Piteşti" (1949-1951) în Experimentul Piteşti-Reeducarea prin
tortură, p. 369-370.
47 Fiul lui Ion şi Gabriela, s-a născut la 11 ianuarie 1921 în Târgu Lăpuş, regiunea Baia Mare. Absolvent, în
1946, al Facultăţii de Medicină din Cluj, s-a înscris în partidul comunist în 1947, fiind angajat, la 1 decembrie
1947, la penitenciarul din Cluj în funcţia de ,,gardian, cu atribuţiuni de medic". În februarie 1949 a fost transferat
la penitenciarul Gherla, la început ca medic consultant, apoi ca angajat permanent. Arestat la 1 septembrie 1953,
întrucât "deşi ştia despre acţiunea de maltratare a deţinuţilor, nu a denunţat acest lucru, ci dimpotrivă a căutat să
muşamalizeze, a pus diagnostice false celor morţi, arătând că aceştia au murit fie în urma unei boli vechi fie unei
morţi naturale, favorizând prin aceasta acţiunea de teroare şi asasinate dusă de deţinuţii legionari". A fost
condamnat prin Sentinţa nr. 101/16 aprilie la 5 ani temniţă grea pentru "nedenunţarea actelor de teroare".
Eliberat la 13 noiembrie 1957 de la penitenciarul Ocnele Mari, în baza Decretului 534 / 957 a Prezidiului Marii
Adunări Naţionale AANP;. dosar nr. 3017).
48 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 285.
49 Un fost deţinut politic, trecut prin ,,reeducare" descrie torturile la care erau supuşi deţinuţii în coloniile de
muncă de la Canal: "Seara, într-o barcă, după ce se întorceau brigăzile de la muncă, călăii îşi invitau colegii la
discuţii. Îi torturau şi-i băteau până la moarte şi, ca să nu se audă strigătele şi răcnetele celor chinuiţi, puneau pe

,,reeducatori", doctorul Ion Simionescu, internat în colonia de muncă Peninsula, a intrat, la 10 iulie
1951, în zona interzisă, cu intenţia de a fi împuşcat de soldatul de pază din miradorul de supraveghere.
Vestea morţii doctorului Simionescu a ajuns în Occident, iar la Radio Londra s-a vorbit despre
torturarea deţinuţilor politici în închisorile din România50. În acest context, autorităţile au decis, în
luna decembrie 1951, să stopeze acţiunea de ,,reeducare". De acum, principala preocupare a
conducerii Ministerului de Interne a fost găsirea unei soluţii ce urmărea disculparea autorităţilor de
ororile ,,reeducării" din închisorile de la Piteşti şi Gherla. Modalitatea aleasă a fost cea a unui proces51
precedat, în perioada 1952-1954, de o anchetă dirijată, în care vinovăţiile autorităţilor puteau fi
recunoscute până la un anumit nivel52.
Considerând că în timpul anchetei au fost strânse suficiente probe care să le dovedească
vinovăţia, autorităţile comuniste au trimis în judecată grupul de ,,reeducatori" din jurul lui Eugen
Ţurcanu. Dar nu în totalitatea sa53, ci doar foştii legionari, întrucât s-a încercat prezentarea acţiunii de
,,reeducare" ca o iniţiativă a unor deţinuţi legionari, care la comanda lui Horia Sima au organizat şi
desfăşurat actele de teroare din închisori pentru a compromite regimul comunist. O notă din 1
septembrie 1954, în care erau prezentate concluziile anchetei oferea câteva instrucţiuni în vederea
organizării procesului: "Este necesar ca judecarea procesului să fie făcută în şedinţă secretă, într-un
complet de judecată format din tovarăşi aleşi, iar în ceea ce priveşte apărarea să fie făcută de un număr
restrâns de avocaţi, dintre cei mai ataşaţi regimului"54.
În perioada 20 septembrie 10 noiembrie 1954, la Tribunalul Municipiului Bucureşti a avut loc
procesul grupului de ,,reeducatori" cuprinzând 22 de foşti legionari55, în frunte cu Eugen Ţurcanu. În
cadrul procesului nu au existat martori ai apărării, iar cei 26 de martori ai acuzării erau fie persoane
special instruite, care nu puteau să spună ceea ce ştiau, ci doar varianta impusă de anchetatori, fie acei
martori care aveau misiunea de a relata faptele de groază, torturile la care au fost supuşi56. Avocaţii
apărării, desemnaţi din oficiu, i-au acuzat pe inculpaţi la fel ca şi procurorul militar, intervenţia
acestora deosebindu-se doar într-o singură privinţă. În timp ce avocatul desemnat să apere grupul de

doi să cânte din acordeon, iar pe alţii să chiuie şi să joace. Muribunzii erau stivuiţi ca lemnele în pădure, unii
peste alţii, până la tavan. Aici, bestialitatea n-a cunoscut limite. Victimele erau obligate să mănânce fecale, să
vorbească cu morţii, să se închine popeşte, să se bată şi să se omoare între ei, să joace şi să chiuie sau să cânte în
timpul torturii". (Gheorghe Bâgu, op.cit. p. 115)
50 Mircea Stănescu, Istorie şi memorie a reeducării, în Experimentul Piteşti-reeducarea prin tortură, p. 99.
51 Deşi a fost gândit iniţial ca un ,,proces-spectacol", caracterul ireal şi absurd al variantei oficiale a determinat
autorităţile să menţină întregul proces în cel mai desăvârşit secret.
52 Relevantă pentru această recunoaştere parţială a vinovăţiilor este fragmentul următor conţinând concluziile
referatului oficial, din luna septembrie 1954: "Întreaga activitate criminală desfăşurată de legionari în
penitenciare, a fost tolerată şi sprijinită de elemente aventuriere ca Nemeş Iosif, Sepeanu Tudor şi Dumitrescu
Alexandru care au căutat să-şi creeze platforme prin aşa-zisul material informativ pe care şefii bandei legionare
s-au oferit să-l predea. În mod conştient au tolerat desfăşurarea acelei activităţi criminale, au sprijinit-o fără a
aduce la cunoştinţa altor organe superioare decât cele ce conduceau Serviciul Operativ sau Inspecţii din Direcţia
Generală a Penitenciarelor"; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 23, f. 288.
53 Încă din timpul anchetelor, Eugen Ţurcanu a prezentat o listă cu numele persoanelor implicate în acţiunea de
,,reeducare" în care, alături de foştii legionari, apar patru frontierişti, zece condamnaţi pentru organizaţii
subversive, cinci pentru activitate în PNŢ, cinci acuzaţi de a fi aparţinut tineretului regalist, unii dintre ei (Titus
Leonida, Cori Gherman, Ion Bogdănescu, Dan Diaca) remarcându-se prin sadism în torturarea deţinuţilor; ASRI,
fond P, dosar 26979, vol 6, f. 326-329.
54 ASRI, fond P, dosar 26979, vol 23, f. 76.
55 Grupul avea următoarea componenţă: Eugen Ţurcanu, 29 ani, student la drept, Alexandru Popa, 30 ani, student
la agronomie, Vasile Puşcaşu, 31 ani, student la drept, Vasile Păvăloaie, 29 ani, inginer silvic, Mihai Livinschi,
28 ani, student la drept, Ion Stoian, 25 ani, fost elev de liceu, Grigore Romanescu, 26 ani, student la drept,
Octavian Voinea, 32 ani, student la politehnică, Aristotel Popescu, 31 ani, student la medicină, Nuţi Pătrăşcanu,
31 ani, student la medicină, Cornel Pop, 30 ani, student la medicină, Nicolae Cobîlaş, 37 ani, avocat (nu a
participat la ,,reeducare", fiind introdus în lot pentru a susţine varianta oficială a unui complot legionar),
Maximilian Sobolevschi, 29 ani student la medicină, Dan Dumitrescu, 32 ani, student la medicină, Octavian
Zbranca, 32 ani, funcţionar, Constantin Juberian, 28 ani, student la drept, Cornel Popovici, 26 ani, student la
pedagogie, Ion Voin, 31 ani, student la medicină, Ion Cerbu, 30 ani, student la teologie, Gheorghe Popescu, 25
ani, student la chimie, Constantin P. Ionescu, 27 ani, fost elev de liceu, Cristian - Paul Şerbănescu, 32 ani,
tipograf; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 11, ff. 223-224.
56 Octavian Voinea, op.cit., p.132

acuzaţi din care făcea parte şi Eugen Ţurcanu solicita ,,o pedeapsă dreaptă"57, ceilalţi avocaţi58
însărcinaţi cu apărarea restului grupului au cerut "să se înlăture pedeapsa capitală"59.
Ultimul cuvânt al acuzaţilor, aşa cum a fost consemnat de grefier, nu a reprezentat altceva
decât o recunoaştere integrală a presupusei lor vinovăţii60. Un caz aparte îl constituie Eugen Ţurcanu.
Acesta, aşa cum aprecia anchetatorul său, în toată perioada cercetărilor ,,nu a recunoscut nimic din
activitatea criminală pe care au desfăşurat-o el şi alţi legionari din ordinul său"61, adică nu a consimţit
să accepte scenariul elaborat de Securitate în legatură cu acţiunea de ,,reeducare". De asemenea, a fost
singurul care a refuzat să semneze primirea citaţiei întrucât nu recunoştea ,,fapta de acte de teroare la
crima de uneltire contra securităţii interne a RPR"62. Însă în timpul procesului, în mod curios, şi-a
schimbat atitudinea şi a susţinut varianta oficială privind acţiunea de ,,reeducare": ,,Aşa cum a arătat
dl Procuror, lucrul cel mai oribil este că, pe lângă că (sic!) organizaţia legionară îşi făcea de cap în
penitenciare şi colonii în scopul intereselor sale, urmărea ca toate crimele prin care se realiză aceste
scopuri legionare să fie trecute pe seama regimului pentru a-l compromite şi să dea apă la moară
duşmanilor regimului"63.
La 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar pentru Unităţile MAI, prezidat de generalul-maior
de justiţie Alexandru Petrescu64, prin Sentinţa nr. 32 a condamnat ,,la moarte şi confiscarea averii
personale" întregul grup pentru "crimă de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de
uneltire contra securităţii interne a RPR".65 La 11 decembrie 1954, Prezidiul Marii Adunări Naţionale
a respins cererile de graţiere făcute de 16 condamnaţi66, printre care şi Eugen Ţurcanu, fără a preciza
însă nimic despre situaţia celorlalţi şase membrii ai lotului, iar la 17 decembrie 1954, la penitenciarul
Jilava, sentinţa a fost pusă în aplicare67. După ce, la 22 iunie 1955, a fost executat la Jilava şi cel de-al
17-lea membru al grupului (Vasile Puşcaşu)68, cei cinci foşti ,,reeducatori"69 având o situaţie

57Avocatul Grigore Dobrovici, desemnat cu apărarea lui Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, Puşcaşu Vasile şi
Păvăloaie Vasile, a precizat că ,,toţi s-au încadrat în mişcarea legionară când erau elevi, strecurându-li-se în
suflet otrava legionară care a smuls din ei tot ceea ce este omenesc, ei au devenit unelte docile, manechine, care
au executat ordinele comandamentului legionar"; ASRI, fond P , dosar 26979, vol. 11, f. 189.
58 Astfel avocatul Cornel Dumitrescu în apărarea acuzaţilor Popescu Aristotel, Pătrăscanu Nuţi, Pop Cornel,
Cobâlaş Nicolae şi Sobolevschi Maximilian a menţionat că ,,acuzaţii au fost sinceri în declaraţiile lor, sunt
victime ale concepţiei legionare, organizaţie în descompunere, ei n-au mai putut rezista şi au căzut sub teroarea
şefului lor încadrându-se în aşa-zisa acţiune de reeducare şi demascare"; ASRI., fond P, dosar 26979, vol. 11,
ff.189.
59 ASRI, fond P , dosar 26979, vol. 11, ff. 188-189.
60 Semnificativ pentru limbajul folosit de acuzaţi în recunoaşterea propriilor lor vinovăţii sunt următoarele
fragmente: ,,Am fost un element rău şi, în afară de această activitate din penitenciare, când eram afară am dus şi
o activitate în sens negativ prin beţii si urgii, am devenit bolnav de plămâni dormind prin Cişmigiu şi pe diferite
scări fiindcă sora mea văzând ce fel de om sunt nu îmi mai lasă cheile de la casă. M-a vindecat regimul dar nu
meritam". (Vasile Puşcaşu); ,,Sunt rod al educaţiei legionare aşa se explică ceea ce am făcut. Nu pot fi împăcat
cu propria mea conştiinţă, văd limpede că activitatea legionară m-a făcut din om neom întrucât mi-e scârbă de
mine. Sunt vinovat şi îmi aştept pedeapsa justă" (Cornel Pop); ASRI, fond P, Ddsar 26979, vol. 11, f. 189-191.
61 Ibidem, vol 6, ff. 401-402
62 Ibidem, vol. 11, ff.36
63 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, f. 191.
64 În perioada interbelică, Alexandru Petrescu judecase mai multe procese ale comuniştilor aflaţi în ilegalitate, fiind
trecut, după război, pe lista vinovaţilor de dezastrul ţării. În toamna anului 1944, la insistenţele ministrului Justiţiei,
Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost scos de pe această listă în schimbul obligaţiei de a judeca procesele politice instrumentate
de comunişti; Stelian Tănase, Clienţii lu` tanti Varvara: istorii clandestine, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p.
184.
65 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, f. 193.
66 Iată lista nominală a celor 16 persoane cărora li s-a respins recursul: Eugen Ţurcanu, Ion Stoian, Nicolae
Cobîlaş, Cristian-Paul Şerbănescu, Grigore Romanescu, Cornel Pop, Cornel Popovici, Octavian Zbranca, Ioan
Voin, Ion Cerbu, Gheorghe Popescu, Constantin P. Ionescu, Constantin Juberian, Mihai Livinschi, Vasile
Păvăloaie, Maximilian Sobolevschi. Memorialul Ororii, p. 762.
67 Ibidem, pp. 763-765.
68 Ibidem, pp. 767-768.
69 Era vorba de Alexandru Popa, Octavian Voinea, Aristotel Popescu, Nutti Pătrăşcanu şi Dan Dumitrescu;
Ibidem, p. 769.