Articol: Penitenciarul Aiud

Închisoare de tristă amintire, destinată unora dintre cei mai periculoşi duşmani ai regimului de democraţie populară: membri ai grupărilor anticomuniste, contrarevoluţionari proveniţi din rândul fostelor elite politice, armatei, poliţiei, siguranţei, SSI-ului, criminali de război, legionari, clerului de toate confesiunile, Aiudul se distinge între unităţile gulag-ului românesc prin faptul că a adăpostit nu doar până în 1964, ci până în anul 1989, deţinuţi ale căror infracţiuni erau definite politic. Exceptând valoroasele volume memorialistice, apărute după 1989, în care foştii pensionari ai penitenciarului Aiud au relatat evenimente, momente şi fenomene legate de acest loc de detenţie, supraveghere şi reeducare, investigaţiile istorice au ocolit această problemă din raţiuni ce au ţinut de posibilităţile de documentare. Cercetarea realizată în arhiva actualului Penitenciar de maximă siguranţă Aiud, ne permite o reconstituire mai nuanţată şi mai bogată interpretativ asupra unor aspecte legate de rolul jucat de această închisoare în spaţiul concentraţionar comunist din România. Mişcarea populaţiei penitenciare, numărul celor decedaţi în închisoare (conform cercetărilor în registrul special al morţilor de la penitenciar şi al registrelor de stare civilă de la Primăria Aiud, numărul acestora ajunge la un minim de 782, în perioada 1945-1989 (1)), categoriile de deţinuţi, pe epoci, categorii socio-profesionale, caracteristicile reeducării, ale regimului de detenţie sunt câteva dintre aspectele la care ne vom referi.

Precizăm că, în actualul stadiu al cercetării istorice, datele prezentate sunt fragmentare, deoarece mare parte din arhiva Penitenciarului Aiud a fost predată, în chiar anii regimului comunist, la Ministerul Afacerilor Interne, Unitatea 0915/K, Bucureşti.


Notă de subsol:

(1) Precizăm un număr minim şi cert, determinat pe baza înregistrărilor oficiale din cele două documente. Pe baza
lucrărilor memorialistice am identificat alte câteva zeci de nume, pe care nu le-am adăugat, urmând ca acestea să
fie certificate şi din o a doua sursă .

Închisoarea datează încă din sec. al XVIII-lea, fiind mai cunoscută din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În 1881-1882 s-a construit o clădire cu două etaje, zarca (cuşcă în limba maghiară), având celule mici, pentru izolarea infractorilor periculoşi. Între anii 1889 şi 1892, s-a adăugat un nou pavilion, cu trei etaje, având forma literei "T", destinat celor care aveau de executat pedepse corecţionale sau de muncă silnică. În prima jumătate a secolului al XX-lea, penitenciarul Aiud a devenit o unitate principală de executare a pedepselor (corecţionale, de muncă silnică şi temniţă grea) pentru deţinuţi de drept comun şi politici. Se cuvine remarcat şi faptul că în epoca interbelică (mai precis între anii 1926-1943) aici au fost internaţi, pentru executarea pedepselor şi un număr 143 de activişti politici comunişti (2), alături de alţi condamnaţi pentru fapte politice (legionari, în majoritatea lor aduşi în anii 1941-1944).

Transformarea spaţiului penitenciar, în acord cu exigenţele ideologice şi experienţa sovietică în materie, într-unul de tip gulag, a dus la transferul închisorilor, lagărelor şi coloniilor în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Cei care coordonau de acum destinul penitenciarului Aiud au fost numiţi pe criterii politice, fiind recrutaţi şi propuşi de către reprezentanţii MAI (Direcţia Penitenciare, lagăre şi colonii şi Direcţia Generală a Securităţii Poporului) şi consacraţi ca atare de către Secretariatul Biroului Politic al CC al PCR (3). Cei care au condus penitenciarul, în perioada 1948-1989, au fost: maior Farcaş Alexandru, 1948-1950; căpitan Dorobanţu Nicolae, 1950-1953; col. Koller Ştefan, 1953-1958; col. Crăciun Gheorghe, 1958-1964; col. Volcescu Iorgu, 1965-1973; col. Moldovan Traian, 1973-1978, lt.col. Damian Mihai, 1978-1981; col. Rus Vasile, 1981-1987 şi col. Târţan Vasile, 1987-1991.


Note de subsol:

(2) Arhiva Penitenciarului de Maximă Siguranţă Aiud (în continuare APMSA), dosar nr. 51; tabel cu situaţii statistice pe anul 1949. Filele documentelor citate nu sunt numerotate corespunzător, de multe ori dosarele fiind legate între ele, astfel că vom cita doar dosarul, anul, şi tipul de document (statistică, tabel, adresă etc).

(3) A se vedea, spre exemplu, dosarul numirii lt.col. Koller Ştefan, în funcţia de comandant al penitenciarului Aiud, în august 1955. Cf. ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 6/1955.

Analiza care urmează este realizată pe baza datelor investigate din fondul păstrat în Arhiva Penitenciarului Aiud, în special a celor rămase în custodia serviciului de evidenţă. În principal au fost avute în atenţie statisticile lunare cu privire la mişcarea populaţiei penitenciare, diversele evaluări cantitative solicitate de autorităţile ierarhic superioare din Bucureşti, corespondenţa secretă legată de transferul arhivei penitenciarului la Bucureşti în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut. Este de precizat că dată fiind fluctuaţia mare a deţinuţilor în penitenciar şi calitatea consemnărilor de evidenţă până la sfârşitul anilor 1940, cifrele trebuie privite cu circumspecţie şi prudenţă, nefiind vorba - în actualul stadiu al cercetării - de o evaluare finală. Fiind însă prima cercetare realizată pe baza documentelor interne, de evidenţă penitenciară, chiar şi fragmentară, ea poate fi relevantă pentru cunoaşterea dimensiunilor represiunii politice la Aiud. Aşa cum se va putea observa, în analiza noastră am operat câteva segmentări cronologice (1944-1948; 1948-1954; 1954-1957; 1958-1962; 1962-1964; 1965-1989), pe care le-am considerat relevante atât din perspectiva numărului de internaţi/încarceraţi, cât şi a regimului de detenţie.

Penitenciarul din Aiud a fost de-a lungul perioadei comuniste situat în epicentrul sistemului represiv din România comunistă, fiind, alături de cele de la Jilava şi Gherla, prin numărul şi calitatea celor deţinuţi, închisoare de categoria I. Spre deosebire de celelalte închisori, cea din Aiud a fost una care şi-a păstrat caracterul de spaţiu de pedepsire, reeducare şi izolare de-a lungul întregii epoci comuniste. Cei ajunşi la Aiud între anii 1945-1989 au fost consideraţi de regim ca fiind cei mai periculoşi dintre deţinuţii politici. Legionarii, foştii demnitari, reprezentanţii de marcă ai elitelor politice, sociale, culturale, economice au populat închisoarea considerată a fi fost o adevărată golgotă în spaţiul concentraţionar românesc aici fiind aduse treptat toate categoriile care anterior constituiseră elita statului român.

Din septembrie 1948, în urma aplicării ordinului nr. 17249 al DGP, condamnările politice urmau a fi executate în următoarele închisori: Aiud, Gherla, Piteşti şi Târgşor. Penitenciarul din Aiud trebuia să îi găzduiască pe cei mai periculoşi dintre aceştia: criminalii de război şi cei de profesiune intelectuali (ordinul preciza următoarele categorii: avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, subofiţeri, ziarişti, precum şi toţi cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moşieri, industriaşi şi diverşi patroni (4). Închisoarea şi-a păstrat acelaşi caracter până în 1964 - cu menţiunea că în anii şaizeci foştii legionari au fost categoria predominantă. După 1964 şi până în 1989 la Aiud au fost aduşi toţi aceia care au fost condamnaţi pentru infracţiuni asimilate politic, contra securităţii statului (în anul 1965 numărul acestora a evoluat de la 47, în ianuarie, la 139 în decembrie) (5).


Note de subsol:

(4) APMSA, Dosar cu ordine permanente, 1948-1949.

(5) Conform unui document publicat şi comentat de Marius Oprea, la Aiud, în perioada 1965-1989, au fost deţinute 324 de persoane condamnate pe motive politice; Marius Oprea, Rezistenţa anticomunistă - cazuri între 1964-1989, în vol. O enigmă care împlineşte şapte ani, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 19-30.

preveniţi şi 889 condamnaţi. În adresa nr. 10596, transmisă la Direcţia Penitenciarelor din Bucureşti,
în data de 3 decembrie 1948, Biroul evidenţă din Penitenciarul Aiud consemna faptul că de la 23
august 1944 fuseseră deţinuţi un număr de 2504 condamnaţi şi 1683 preveniţi. Acelaşi document
preciza faptul că doar în anii 1947-1948, în Aiud au fost internaţi peste 1221 de cetăţeni, care nu
fuseseră reţinuţi pe baza unui act de natură juridică, ci a unora de factură poliţienească7. Tot în această
perioadă se preciza că au decedat 47 de persoane8. Analiza realizată de noi cu privire la decese, în
registrul special al celor decedaţi la Aiud, ne indică o cifră mult mai mare celor morţi în anii
menţionaţi (5 în 1945, 3 în 1946 - este posibil ca cifra să fi fost mai mare, fără însă a se consemna
acest lucru în registru, 110 în 19479, 31 în 1948). Rezultă un număr de 149 decedaţi între 1945-1948,
din care mai mult de jumătate aveau pedepse precizate sau notaţii care indică vinovăţii politice.
Diferenţele apărute pot fi legate de neglijenţa celor care au elaborat documentele de evidenţă, precum
şi de faptul că fiind un penitenciar mare, în care erau transferaţi deţinuţi din întreaga Românie, în
această perioadă, este posibil ca unele notaţii să fi fost realizate fără a avea la bază documente
penitenciare. În orice caz, în actualul stadiu al cercetării se cuvine reţinută relativitatea cifrelor.
Pentru perioada 1944-1948 şi regimul detenţiei a cunoscut o treptată metamorfozare în sensul
înăspririi situaţiei deţinuţilor care erau condamnaţi sau internaţi pentru fapte politice10.
Anul 1947 a adus cu sine şi transformarea penitenciarului Aiud în cea mai importantă şi grea
închisoare din România. Conform deciziei 13132 din 14 martie 1947, a Directorului Penitenciarelor şi
Institutelor de Prevenţie, Dimitrie Băzălan, care împărţea pe diverse categorii spaţiile de executare a
pedepselor privative de libertate, Aiudul se încadra în prima categorie, aceea a penitenciarelor pentru
majori, având pedepse de muncă silnică pe viaţă. Conform deciziei, închisoarea urma să fie împărţită
în două cartiere: primul, destinat celor condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi a sabotorilor, iar al
doilea, pentru celelalte categorii de deţinuţi politici11. A urmat înăsprirea regimului penitenciar. Prin
decizii succesive a fost limitat dreptul la vizitarea deţinuţilor, la transmiterea şi primirea
corespondenţei, a primirii alimentelor şi medicamentelor - ceea ce a cauzat cu siguranţă şi rata
extremă de mortalitate întâlnită în penitenciar, 110 decedaţi -, a ieşirii din spaţiul închisorii, a
accesului la presă şi alte produse culturale etc12. Se făcea astfel tranziţia spre cea de a doua etapă a
funcţionării penitenciarului, aceea a consacrării sale ca închisoare politică de maximă rigoare.


7 Pentru dinamica arestărilor şi reţinerilor de persoane este interesantă evaluarea făcută de serviciul evidenţă din
penitenciar, în noiembrie 1948. Astfel, doar în august 1947 (în contextul acţiunii de desfiinţare a PNŢ) au fost
internate 221 persoane - dintre care 4 femei -, fiind prevenite alte 121, toate având reţinute ca infracţiuni
activităţi legate de siguranţa statului. Dintre cei preveniţi, în cursul lunilor următoare au fost eliberaţi un număr
de 51; APMSA, Dosar statistici 1947.
8 Ibidem, Dosar privind situaţia comparativă a deţinuţilor, 1944-1948.
9 O adresă-tabel trimisă la Bucureşti, la sfârşitul anului 1947, precizează un număr de 87 decedaţi care fuseseră
internaţi pe motive politice.
10 Chiar şi după eliberare deţinuţii rămâneau în supravegherea autorităţilor poliţieneşti. În fapt, din 26 iulie 1946,
acestea îi eliberau pe deţinuţii politici de la Aiud (dar foarte probabil şi din alte închisori, conform ordinului
15533 al MAI) şi nu administraţia penitenciară. Cf. APMSA, Dosar cu ordine permanente 1948.
11 Ibidem, Dosar cu ordine circulare pe linia muncii de evidenţă, passim. În 1945, prin decizia 57836, din 4
decembrie, închisoarea din Aiud fusese evidenţiată ca închisoare pentru legionari (primul cartier) şi pentru cei
care aveau pedepse de muncă silnică pe viaţă.
12 Ibidem, Dosar cu note informative şi telefonice secrete privitoare la deţinuţi pe anul 1947.

Anul 1948 a marcat nu doar tranziţia legală a României spre regimul democraţiei populare, ci
şi transformarea treptată a spaţiului penitenciar în acord cu exigenţele ideologice şi experienţele
sovietice. În cazul penitenciarului Aiud, anul 1948 se distinge printr-o amplă acţiune de reorganizare a
activităţilor penitenciare în sens politic (schimbarea regimului detenţiei, noi categorii şi forme de
executare a pedepselor, înrăutăţirea alimentaţiei şi asistenţei sanitare etc), dar şi prin creşterea
accentuată a numărului celor condamnaţi, preveniţi sau internaţi în penitenciar (13). De remarcat că în



(13) În fapt, încă de la începutul anului 1948, prin mai multe ordine venite de la Bucureşti s-a precizat izolarea
spaţiilor penitenciare de contactele cu exteriorul. Cum cel din Aiud era situat relativ în centrul oraşului, dar
beneficia de ziduri de incintă înalte, aici ordinele i-au vizat mai ales pe cei care intrau în contact cu deţinuţii,
respectiv pe membri familiilor, avocaţi, personal administrativ. Nu în ultimul rând a fost interzis, cu desăvârşire

acest an s-a produs şi transferul puterii administrative de la Guţan, la noul comandant, maiorul
Alexandru Farcaş14. În fapt, pe parcursul primelor luni ale anului 1948 s-au făcut o serie de investigaţii
cu privire la activitatea penitenciarului de până atunci, mai ales în ceea ce priveşte felul în care au fost
trataţi deţinuţii politici. Ca urmare a neregulilor semnalate - spre exemplu, întreaga conducere a
penitenciarului Aiud a fost sancţionată pentru că a părăsit unitatea pentru a face campanie electorală în
luna martie 194815 - a fost înlocuit directorul, fiind primenit şi corpul administrativ şi cel al
gardienilor. În acelaşi timp, s-a trecut, prin ordine succesive, la instituirea unor noi proceduri ale
administraţiei penitenciarului în raporturile cu deţinuţii politici, aceştia fiind izolaţi de restul depuşilor
din penitenciar.
La 29 mai 1948, Direcţia Penitenciare, Serviciul Îndrumărilor, preciza printr-o adresă-ordin
că, până la acel moment infractorii politici au beneficiat de un regim de favoare, care va înceta,
urmând ca detenţia să fie înăsprită "fără nici o îngăduinţă, nici o slăbiciune pentru aceşti infractori,
care la timpul lor n-au făcut decât să împrăştie mizerie şi suferinţă în sânul poporului muncitor"16.
În toamna anului 1948, printr-un ordin al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, transmis
prin Serviciul Îndrumări din Direcţia Penitenciarelor, situaţia politicilor urma să fie schimbată
radical17. Astfel, ordinul nr. 46689 din 17 septembrie 1948 preciza că deţinuţii politici, preveniţii şi
internaţii pentru fapte politice urmau să fie izolaţi în spaţiul închisorii, cazarea fiind într-o clădire
separată, plimbarea, redusă la o oră, trebuia să fie făcută în zone izolate pentru a nu permite contactul
cu alţi deţinuţi. Vizitele şi vorbitorul erau interzise cu desăvârşire, contactul cu lumea exterioară fiind
exclus. Implicit, dreptul la alimente suplimentare era restricţionat la maxim, corespondenţa era limitată
la două scrisori pe lună (una primită, alta trimisă) şi doar cu membrii familiei, şi numai după ce în
prealabil erau cenzurate de către administraţia penitenciarului. Asistenţa medicală devenea extrem de
greu de acordat, în condiţiile în care cazurile grave trebuiau tratate în penitenciar, şi doar după o
aprobare prealabilă a Direcţiei Penitenciarelor, se putea proceda la internarea deţinuţilor în spital18.
O altă importantă modificare în statutul deţinuţilor politici apare în 13 septembrie 1948, atunci
când s-a ordonat de către D. Băzălan ca toţi condamnaţii politici ce urmează a fi eliberaţi să fie păstraţi
în continuare în penitenciar, ca internaţi ai biroului local de Securitate19. În acest fel, alături de
preveniţi sau internaţi de către Securitate apare o nouă categorie, de reţinuţi politici, aceia care deşi îşi
ispăşiseră pedeapsa, erau consideraţi periculoşi şi astfel urmau să fie păstraţi în Penitenciar20. În fapt,
de acum toate eliberările deţinuţilor politici urmau să fie realizate de către Securitate, ordine succesive
venite de la MAI, DGSP, în cursul anilor 1949-1953, precizând caracterul secret al operaţiunilor de
eliberare din Penitenciar21.
Schimbarea regimului penitenciar, atenta supraveghere şi coordonare politică a detenţiei era
necesară pentru a face faţă fluxului masiv de locatari politici ai penitenciarului Aiud. Dacă până în
1948 nu s-a depăşit numărul maxim de deţinuţi care puteau fi depuşi (1263), valurile succesive de

- prin ordinul 6993 din 10 februarie 1948 al Direcţiei penitenciarelor - accesul diplomaţilor şi cetăţenilor străini
în penitenciar. Cf. APMSA, Dosar cu ordine circulare 1948.
14 Ibidem, Proces verbal nr. 2716, 9 octombrie 1948.
15 Ibidem, Dosar 53, cu ordine circulare primite pe linia muncii de evidenţă pe anul 1948, adresa nr. 18339 din 9
aprilie 1948.
16 Ibidem, Dosar cu ordine circulare, 1948.
17 Ibidem, Dosar 53, cu ordine circulare primite pe linia muncii de evidenţă pe anul 1948. Ordinul are 11 pagini.
18 La pct. 11 din ordin se preciza: "în nici un caz nu veţi interna pe nici unul din aceşti deţinuţi în vreun spital din
localitate, fără aprobarea acestei Direcţiuni". De asemenea, în cazul în care se prescria regim alimentar pe caz de
boală, acesta nu putea să fie acordat fără ordinul aprobator al acestei direcţiuni. Ibidem
19 Ibidem, Dosar cu situaţii statistice, 1948, vol. I. De atunci s-a instituit obligativitatea semnării de către
deţinuţii politici care urmau să fie eliberaţi a unui formular, intitulat în mod pervers "angajament". Prin semnarea
respectivului document, deţinuţii se obligau să nu divulge nici o informaţie legată de perioada detenţiei.
20 Prin ordinul Direcţiei Generale a Penitenciarelor DGP nr. 10290 din 6 decembrie 1949, care constata că
eliberările se făceau mult prea uşor, s-a indicat ca eliberarea să fie făcută numai după împlinirea, cumulată, a
unor condiţii precum: "a muncit continuu, manifestându-şi hotărârea de a se îndrepta; dacă a dat dovadă de
ataşament faţă de regimul de democraţie populară, sprijinind autorităţile din penitenciar împotriva elementelor
duşmănoase, incorigibile..."
21 În fapt, în aceşti ani numărul deţinuţilor politici eliberaţi a fost extrem de redus: 440 în 1948, 216 în 1949; 495
în 1950; 286 în 1951 (dintre care 33 predaţi DGSS pentru cercetări). Cf. APMSA, Dosar nr. 4. Procese verbale şi
tabele nominale de Arhiva predată DGPCM în anii 1952-1956. passim.

arestări din primăvara acelui an au dus la suprapopularea închisorii. Astfel, în urma depunerii
legionarilor şi poliţiştilor, conform ordinelor MAI nr. 5 şi 26500, din acel an, populaţia penitenciară a
ajuns, în aprilie, la cifra de 2159 (dintre care condamnaţi politici şi de drept comun 1611, iar preveniţi
politici 548)22. Din toamna anului 1948 se constată o reducere treptată a numărului de deţinuţi de
drept comun şi o creştere accentuată a depunerilor de încarceraţi pe motive politici. Într-un an, din
octombrie 1948 şi până în noiembrie 1949 au intrat în penitenciarul Aiud un număr de 4009 deţinuţi
politici23. Cât priveşte numărul total al deţinuţilor perioadei 1948-1954, este greu de estimat, mai ales
că evidenţele statistice penitenciare nu precizează transferurile majore către alte unităţi penitenciare.
Totuşi, o evaluare a acestor date indică o medie anuală, după cum urmează: 2200 deţinuţi în anul
1950 (cifra maximă fiind de 2986, în 31 mai 1950, iar cea minimă de 1768 în decembrie acelaşi an);
1800 deţinuţi în 1951 (maxim în decembrie, 2044 şi minim în mai, 1621); 2100 deţinuţi în 1952
(maxim 2246 în iulie şi minim 1983 în ianuarie). În anii 1953-1954 putem constata o creştere
constantă a numărului de deţinuţi politici (în medie 2300), cei de drept comun constituind mai puţin de
5% din totalul celor deţinuţi la Aiud. Spre exemplu, din totalul de 2328 deţinuţi în septembrie 1954,
doar 46 aveau condamnări de drept comun, restul având reţinute în sarcină infracţiuni politice. În
noiembrie 1954, pe categorii politice, cei 2286 deţinuţi contrarevoluţionari erau împărţiţi după
apartenenţă politică, respectiv pentru faptele comise, astfel: 890 legionari, 5 spioni, 193 trădători, 67
vinovaţi de crime contra umanităţii, 2 erau condamnaţi pentru dezastrul ţării, 7 erau reţinuţi pentru
fapte comise contra păcii, 93 fuseseră jandarmi, 2 poliţişti, 274 au fost încadraţi în organizaţii
subversive după 23 august 1944, 9 au desfăşurat propagandă contra ţării, 110 foşti membri ai PNŢ, 44
ai PNL, 4 ai PSDI, 9 fuseseră condamnaţi pentru instigare, 16 pentru agitaţie, 2 pentru nedunţare, 6
pentru deţinere de armament, 29 pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei, 30 pentru
favorizarea infractorului, 168 pentru alte fapte cu un caracter politic şi 326 erau criminali de război.
După durata pedepsei, 330 aveau termene de până în 5 ani, iar 1934 peste 5 ani24.
Dincolo de cifre, să reţinem faptul că din 1949 categoria deţinuţilor politici se îmbogăţeşte cu
un nou tip de infracţiune, cel legat de trecerea frontierei, precum şi de constanta prezenţă în statistici a
celor ţinuţi în penitenciar (internaţi sau preveniţi) de către Securitate25. Din 1953 se constată o treptată
legalizare a deţinerii în penitenciar, justiţia şi securitatea condamnând penal sau administrativ, după
caz, pe toţi cei care anterior fuseseră doar preveniţi sau internaţi.
În ianuarie 1950, maiorul Farcaş este înlocuit la comanda penitenciarului Aiud cu cpt. Mihail
Dorobanţu. Memorialistica îl reţine pe acesta ca pe unul dintre cei mai diabolici şi sadici comandanţi
ai închisorii26. În perioada cât el a fost comandant, au murit la Aiud un număr de 177 deţinuţi (82 în
1950, 31 în 1951, 32 în 1952, 38 în 1953). El şi-a continuat cariera de torţionar, după 1953, la
închisoarea de femei de la Mislea. Din 1953 şi până în 1958 conducerea închisorii din Aiud a fost
preluată de colonelul Ştefan Koller, care s-a făcut remarcat nu doar prin completa izolare a deţinuţilor
politici (lui i se datorează iniţiativa de a pune obloane la ferestrele penitenciarului, pentru ca deţinuţii
să nu mai poată vedea oraşul), ci şi prin faptul că a transferat din infirmerie pe toţi deţinuţii bolnavi de
TBC, răspândindu-i în toate celule penitenciarului. În toamna anului 1953, Koller a instaurat o
adevărată teroare asupra deţinuţilor, care au avut de suferit şi pentru că iarna acelui an a fost una
extrem de geroasă.
În următorii doi ani, pe fondul relaxării parţiale a represiunii, în urma aplicării decretului nr.
52 din 1950, privitor la eliberarea condiţionată, dar şi al amnistierilor şi graţierilor acordate în anii

22 Vezi evidenţele interne ale penitenciarului în Dosar statistic pe anul 1948, vol. I. Este de precizat şi faptul că
masiva creştere din aprilie 1948, de la 1127 la peste 2000 s-a datorat şi transferurilor din alte penitenciare.
23 Pe luni intrările arată astfel: 1948-380 (octombrie); 363 (noiembrie), 195 (decembrie); 1949 - 623 (ianuarie),
165 (februarie), 441 (martie), 307 (aprilie), 208 (mai), 129 (iunie), 356 (iulie), 258 (august), 278 (septembrie),
214 (octombrie), 92 (noiembrie). Evaluarea a fost realizată pe baza datelor cuprinse în tabelele statistice din anii
1948-1949. Numărul maxim de deţinuţi de la Aiud în aceeaşi perioadă a ajuns la 2471 în noiembrie 1949.
Numărul va scădea apoi datorită transferării a numeroşi deţinuţi la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
24 APMSA, Dosar cu situaţii statistice pe anul 1954, f. 32.
25 Din totalul deţinuţilor, în anii 1949-1952, circa 80% erau reţinuţi pentru infracţiuni politice, iar din aceştia, în
medie 20-30% erau intraţi fără decizie judecătorească.
26 Mai mulţi memorialişti, între care Cicerone Ioniţoiu, Demostene Andronescu şi Gheorghe Laghiu,
consemnează nenumărate acţiuni de pedepsire fizică la adresa foştilor demnitari în perioada în care Dorobanţu a
fost director.

1954-1955, prin Decretul 421/1955, populaţia penitenciară de la Aiud s-a redus. A fost vorba de o
relativă reducere, pentru că în locul celor eliberaţi au sosit aici deţinuţi politici de la Sighet şi Oradea
(foşti demnitari politici interbelici şi membri ai partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional-Liberal). Ca
urmare, în cei doi ani s-a înregistrat o medie a deţinuţilor după cum urmează: 1954 - circa 2400 (cu
maxim de 2708 în martie şi un minim de 2286 în noiembrie); 1955 - circa 1700 (maxim în iulie 1955,
2165, când sunt aduşi un număr de 526 de politici de la penitenciarele menţionate mai sus, şi un minim
de 1620 în decembrie)27. Din 1956, chiar dacă aparent mişcarea populaţiei penitenciare stagnează în
jurul cifrei de 1700, fluxurile represiunii încep să îşi vadă din nou roadele28. Cum eliberările au
continuat lent pe parcursul anului 1956 (531 eliberaţi, din care 152 pe baza adreselor MAI, 348 prin
aplicarea decretului 52/1950, alţi 31 fiind eliberaţi pe baza decretelor Prezidiului Marii Adunări
Naţionale), se poate constata că arestările şi internările au crescut în intensitate în a doua jumătate a
anului şi la începutul anului 1957, atunci când populaţia penitenciară atinge cifra de 2000, scăzând
până la sfârşitul anului cu câteva zeci de persoane29. Situaţia se prezintă asemănător şi în cursul anului
1958, deţinuţii politici rămaşi în penitenciar la 31 decembrie 1958 fiind în număr de 126130. De
remarcat că în perioada în care Ştefan Koller a fost comandantul închisorii, noiembrie 1953-decembrie
1958, au decedat un număr de 56 deţinuţi, consemnaţi în registrele oficiale (22 în 1954, 10 în 1955, 9
în 1956, 5 în 1957 şi 10 în 1958).
Numirea la conducerea penitenciarului Aiud a colonelului Gheorghe Crăciun (fost şef al
Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Sibiu) a schimbat treptat situaţia din această închisoare. El
a început o nouă etapă a reeducării, una mai sofisticată şi mai puţin violentă, concepută şi organizată
sub stricta lui supraveghere. Mai întâi din penitenciar au fost transferaţi majoritatea deţinuţilor de
drept comun, în locul lor fiind aduşi de pretutindeni din ţară foştii membri legionari. În primele zece
luni ale anului 1959 au intrat un număr de 1834 deţinuţi, în majoritatea lor politici şi au ieşit din
penitenciarul Aiud un număr de 1451 deţinuţi, din care: 763 transferaţi, 23 eliberaţi la termen, 286
eliberaţi pe baza aplicării Decretului-Lege 720/1956, 371 deţinuţi graţiaţi pe baza decretului 315/1959
şi 9 deţinuţi decedaţi. Procesul a continuat şi pe parcursul anului următor, astfel că, la Aiud, în 26
octombrie 1960, conform adresei nr. 6492 a comandantului penitenciarului Crăciun Gheorghe către
DGPCM, personal colonelului Constantinescu, se aflau 3204 deţinuţi contrarevoluţionari, după
apartenenţa politică: 9 liberali, 15 ţărănişti, 9 cuzişti, 6 social democraţi, 102 cu apartenenţă politică
necunoscută, alţi 109 neîncadraţi politic şi 2856 legionari31. Mişcarea populaţiei penitenciare
stagnează, aşa că începutul anului 1962 se deschide cu un număr de 3174 deţinuţi contrarevoluţionari
şi 391 de drept comun32. Aceştia vor fi transferaţi în toamna aceluiaşi an, astfel că operaţiunea
reeducării a continuat doar în prezenţa deţinuţilor contrarevoluţionari (în decembrie rămăseseră
280333). A fost vorba de o reeducare prin muncă (de la sfârşitul anului 1959 deţinuţii
contrarevoluţionari au fost duşi să muncească în fabrică) şi activităţi culturale - aşa cum a fost
denumită oficial34 - care s-a derulat pe parcursul anilor 1962-1964 şi a presupus presiuni psihologice
majore asupra unor oameni care stăteau în închisoare de aproape două decenii. Memorialistica a
ilustrat etapele reeducării. Încă de la sfarşitul anului 1961, a început să se discute despre declanşarea

27 Cifre preluate din dosarele statistice pe anii 1954-1955.
28 Din 1956 şi până în 1959 au ieşit din penitenciarul Aiud un număr de 1451 deţinuţi, din care: 763 transferaţi,
23 eliberaţi la termen, 286 eliberaţi pe baza aplicării Decretului-Lege 720/1956, 371 deţinuţi graţiaţi pe baza
decretului 315/1959 şi 9 deţinuţi decedaţi.
29 O contribuţie la această scădere a avut-o şi marea grevă (23 zile) din luna mai a anului 1957, în urma căreia o
parte dintre deţinuţii politici responsabili pentru aceasta au fost transferaţi la închisoarea de la Râmnicu Sărat.
30 APMSA, Dosar cu deţinuţii contrarevoluţionari, Tabel nominal, 31 decembrie 1958.
31 Ibidem, Dosar Tabel nominal cu deţinuţii C.R. pe categorii politice, 55 file. De remarcat este şi faptul că
majoritatea celor arestaţi în anii 1958-1959, pentru uneltire (art. 209 Cod Penal) au fost transferaţi în alte colonii
de muncă ale MAI, tocmai pentru a face loc legionarilor care urmau să fie supuşi reeducării.
32 Cf. APMSA, Dosar referitor la Apelul Nominal al deţinuţilor contrarevoluţionari în dimineaţa zilei de 28.01.
1962.
33 Ibidem, Dosar cu situaţii statistice pe anul 1962.
34 Un Plan de Măsuri, aprobat de colonelul Crăciun în mai 1963, preciza că "scopul întregii activităţi cultural
educative ce va fi desfăşurată pe parcursul anului 1963 pentru reeducarea deţinuţilor din formaţiunea 0622 Aiud
este transformarea acestora în elemente utile societăţii noastre socialiste"; APMSA, Dosar activităţi cultural-
educative, 1963.

unui astfel de proces. Munca în fabrică şi organizarea de cluburi de discuţii în incinta fostelor biserici
din penitenciar, precum şi acordarea unui regim de favoare pentru unii dintre deţinuţi a fost un semnal
în acest sens. Au urmat apoi discuţiile individuale cu acei deţinuţi consideraţi reprezentativi. Au fost
scoşi din penitenciar şi plimbaţi cu maşina pentru a vedea realizările comunismului. Au fost şantajaţi,
interogaţi, puşi să mărturisească. Unii au cedat.
Momentul de cotitură pare să fi fost momentul în care adunaţi în sala mare de activităţi
culturale, deţinuţii au asistat la lecturarea de către Tănase Rădulescu a autodemascării scrise de Radu
Gyr. Au urmat altele. Procesul s-a extins şi în celule. Acolo pe lângă şefii de celulă a apărut un
locţiitor responsabil de activitatea cultural educativă. Discuţiile se desfăşurau după un program
prealabil convenit cu administraţi închisorii. Responsabilii din celular raportau direct cu privire la
evoluţia activităţii de convingere, direct colonelului Crăciun sau locţiitorului acestuia colonelul Ivan.
Procesul s-a oficializat atunci când, în ianuarie 1963, conducerea închisorii a organizat o nouă
întrunire, la "club". Cinci dintre liderii legionari şi-au citit autodemascările în prezenţa administraţiei
penitenciarului, a liderilor regionali de partid şi a celorlalţi deţinuţi. Era vorba de un grup de deţinuţi
deja graţiaţi: Gheorghe Parpalac, Victor Biriş, Ion-Victor Vojen, Ion Dumitrescu-Borşa şi Dumitru
Stăniloae. Au urmat alţii, oameni de cultură sau lideri politici. Puţini au fost cei care au rezistat acestei
forme de uzură psihologică, dar şi regimului de izolare şi claustrare administrat în Zarcă. Până la urmă
omul a cedat, aşa cum plastic a exprimat unul dintre supravieţuitorii acelei reeducări, Demostene
Andronescu: "Faptul că în reeducarea de la Aiud, ca şi în cea de la Piteşti, oameni aduşi în situaţia
limită s-au comportat omeneşte, adică s-au îndoit, s-au lepădat, au renegat şi s-au renegat, acest lucru
nu-i dezonorează pe ei, ci pe cei ce i-au adus, prin torturi fizice şi sufleteşti, în această situaţie", pentru
a conchide că "neputând fi sfinţi, am fost cu toţii, până la capăt, oameni. Fiecare cu neputinţele şi cu
limitele lui, fiecare cu tragedia, cu îndoielile şi înfrângerile lui"35. În fapt, au fost victime ale unui
sistem politic totalitar, care urmărea cu înverşunare să scoată din oameni ceea ce era rău, pentru a-i
putea controla, şantaja şi dezumaniza. Reeducarea s-a încheiat o dată cu marele val de eliberări din
anul 1964. Totuşi detenţia politică a continuat la Aiud până în 1989.

35 Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, în "Puncte cardinale", 1993-1996, nr. 8/93-2/96.