Articol: Internarea în lagăre de muncă

În numeroase cazuri, ofiţerii Securităţii nu reuşeau, cu toate eforturile, să adune dovezi pentru
condamnarea celor suspectaţi prin simpla lor apartenenţă la categorii sociale socotite "duşmănoase".
Întrucât nu puteau fi luate măsuri represive împotriva lor în baza Codului Penal sau a unor legi
publice, iar deportarea şi fixarea domiciliului obligatoriu erau considerate a nu anihila potenţialul
pericol reprezentat pentru regim de persoanele respective, s-a trecut la elaborarea unui complex de legi
cu caracter secret care să reglementeze un nou tip de detenţie, pentru care nu era necesară pronunţarea
unei sentinţe penale.
Astfel au apărut pe teritoriul României numeroase lagăre numite în timp şi în funcţie de tipul
lor de organizare unităţi, colonii şi batalioane de muncă. Decizia de înfiinţare a acestora a fost luată,
după cum arăta Teohari Georgescu în cuvântul său1 în faţa şefilor din DGSP şi a directorilor
Regionalelor de Securitate în 28 februarie 1950, la nivelul conducerii partidului comunist: "Am spus
că nu putem trimite în Justiţie elementele contra cărora nu avem fapte concrete, dovezi. Sigur că aici
nu poate fi vorba decât de o lipsă a noastră. Partidul nostru şi Guvernul, în grija pe care o are de a
asigura buna desfăşurare a muncii în ţara noastră, a tuturor oamenilor cinstiţi, sa gândit să dea pentru
organele noastre posibilitatea ca acele elemente care nu puteau fi încadrate în texte de lege, ca acelea
din cod[ul penal, pentru că] aşa cum spunea un tovarăş, nu aveam dovezile concrete, sa venit cu o lege
care permite Ministerului nostru ridicarea tuturor acelor care agită, care duc activitatea duşmănoasă,
care duc activitatea împotriva regimului nostru şi care nu se încadrează în texte de lege, dar duc
această activitate. Săi trimitem să se obişnuiască cu o muncă, cu o altă viaţă".
Legea la care făcea referire Teohari Georgescu era Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 al
Prezidiului Marii Adunări Naţionale2, care a fost emis în urma analizării unei Hotărâri a Consiliului de
Miniştri din ziua precedentă şi semnat de preşedintele C.I. Parhon. Acesta a dus la înfiinţarea
unităţilor de muncă, instrumente "pentru reeducarea elementelor duşmănoase RPR şi în vederea
pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiunile democraţiei populare şi construirii
socialismului". În aceste unităţi erau trimişi, pe lângă foştii deţinuţi politici în legătură cu care
Securitatea considera că "la expirarea pedepsei nu se dovedesc a fi reeducaţi", "acei care prin faptele
sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de
democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR,
precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu
constituiesc sau nu pot constitui, prin analogie, infracţiuni". Trimiterea în unităţile de muncă era
dispusă prin decizii ale MAI, pe o durată de minimum 6 luni, până la 2 ani. Ea putea fi redusă "în
raport cu rezultatele reeducării" (ceea ce nu s-a întâmplat), sau prelungită, fără a putea depăşi 5 ani.
Părăsirea unităţilor de muncă "fără autorizaţie scrisă prealabilă" se pedepsea cu închisoare
corecţională de la 6 luni la 5 ani (mai mare decât cea prevăzută în Codul Penal pentru evadarea din
penitenciar, care era între 3 şi 6 luni).
S-a hotărât, pentru coordonarea acţiunilor represive prevăzute de Decretul 6, crearea unei
Direcţii a Unităţilor de Muncă în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Prin Decretul 60 din 10 martie
19503 se stabilea ca organizarea unităţilor de muncă să se facă prin decizia Ministrului MAI (anterior,
aceasta cădea în sarcina Consiliului de Miniştri). În martie 1950, în funcţia de director general al
Unităţilor de Muncă (şi totodată director general adjunct al Direcţiei Recrutării şi Repartizării Forţei
de Muncă) a fost numit Ilie Bădică4.
Problema unor pedepse suplimentare faţă de cele aplicate prin sentinţe penale opozanţilor
regimului preocupase de mai multă vreme Securitatea. În 1949, deci înainte de introducerea măsurilor
aşa-zis admnistrative prin Decretul 6, se dispusese ca deţinuţii politici cu pedepse de peste un an, după
expirarea acestora, să fie "depuşi" de către penitenciare "la organele judeţene de Securitate". Aici, în
cazul unui aviz negativ privind eliberarea, se stabilea să fie trimişi la muncă în mine şi se alegeau cu

1 ASRI, fond D, dosar nr. 10090, ff. 80-90.
2 Ibidem, dosar nr. 10957, ff.1-2.
3 Ibidem, f. 3.
4 Născut în 1913, eliberat din această funcţie în 31 martie 1966, când a fost numit la conducerea Direcţiei
Generale a Rezervelor Statului (până la 4 iulie 1975). Vezi Ion Bălan, op. cit., pp. 98-99.

grijă "zonele unde vor fi trimişi cei cărora le expiră pedeapsa şi nu prezintă garanţie"5. Din ianuarie
1950 situaţia era mult schimbată: Securitatea avea la îndemână un instrument represiv extrem de
eficient, întrucât termenii generali folosiţi pentru a desemna categoria celor ce puteau fi internaţi în
lagăre lăsa loc interpretărilor adecvate poliţiei politice şi nu a ezitat să îl pună deândată în practică.
Prin Ordinul 100 al Direcţiei Cabinet din 3 aprilie 19506 din Securitatea Poporului, semnat de
directorul general Pintilie Gheorghe, se dezvoltau şi se interpretau prevederile Decretului 6, în acord
cu teza "ascuţirii luptei de clasă". Se arăta că "duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi
moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi
chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijoace ca: zvonuri alarmiste, injurii,
manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj,
diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice
construirea socialismului". Tocmai de aceea, "în dezvoltarea art. 1 din Decret", se precizau care "vor fi
categoriile de cetăţeni care vor intra în obiectivele Securităţii cu propuneri de a fi trimişi în unităţi de
muncă".
Fireşte, era vizat "duşmanul de clasă", aşa cum era definit în preambulul Ordinului 100. Intrau
în atenţia organelor represive cei care "lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendenţioase,
duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste, toţi cei care
aduc injurii PMR, conducătorilor săi", ca şi URSS-ului şi lui Stalin. De asemenea, erau pasibili de
internarea în lagăr cei ce frecventează "bibliotecile, concertele şi în general manifestările
propagandistice ale legaţiilor imperialiste" sau întreţin legături cu funcţionarii lor şi familiile acestora,
instigatorii la "manifestări rasiale şi şovine" şi la nesupunere şi neexecutare "în contra măsurilor
guvernului". Astfel, denigrarea sau împotrivirea la colectivizare, colectări, planurile de însămânţări şi
comasări, prozelitismul religios, transmiterea de ştiri "tendenţioase, alarmiste, duşmănoase prin
corespondenţă internă sau externă" atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeaşi măsură privea şi "elemente cu
un trecut reacţionar cunoscut sau foştii exploatatori care ocupă încă în producţie posturi de
răspundere" care dovedeau "delăsare gravă, nejustificată prin incapacitatea lor profesională". În
privinţa modului de lucru, Pintilie Gheorghe arăta că Direcţia Generală a Securităţii Poporului va
dispune prin decizie internarea în unităţi de muncă a persoanelor de mai sus depistate de Direcţiile
Regionale din teritoriu7.
Până în 1952, procedura de mai sus a fost utilizată, în conformitate cu "măsurile
administrative" dispuse prin Decretul 6, pentru alimentarea "unităţilor de muncă" de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră şi din Balta Brăilei, dar şi de pe alte şantiere din ţară cu forţa de muncă gratuită
a "duşmanilor poporului", Securitatea răspunzând cu dărnicie tuturor solicitărilor. Audiat la Comitetul
Central în 1968, Ilie Bădică, fostul director al Direcţiei Generale a Unităţilor de Muncă din MAI, avea
să declare: "Arestările acestor deţinuţi se făceau după nevoi şi în special după nevoile Canalului
Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5000 de oameni, tovarăşul Hosu, directorul general al
Canalului, dădea telefon la tov. Teohari şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru, de la
Direcţia de Anchete, care împarte sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare Regiune.
Ştiu acestea pentru că lagărul de la Rahova [de triere a deţinuţilor - n.n] era anunţat dinainte să se ducă
cu dubele la gară, să aştepte trenul x din regiunea y, adică arestările se făceau după nevoile Canalului
şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase regimului"8.
În 12 august 1952, sistemul măsurilor administrative, care îşi probase eficienţa pe parcursul a
doi ani, a fost unificat şi amplificat printr-o Hotărâre pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a
domiciliului obligatoriu şi a batalioanelor de muncă a Consiliului de Miniştri, cu nr. 1554. În
capitolul 1 al textului, se arăta că măsura este dictată de "rezistenţa tot mai activă a elementelor
duşmănoase şi [de] faptul că acestea încearcă încontinuu să saboteze în mod organizat măsurile
Guvernului şi Partidului", pentru "a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase". Acestea
urmau să fie trimise "la munca de utilitate socială", într-o amplă acţiune a Securităţii de curăţare a
celor mai importante "centre vitale ale ţării", prin "internarea administrativă pentru efectuarea muncii
obligatorii". Măsura era definită drept "excepţională" şi provizorie", în scopul ei organizându-se

5 ASRI, fond D, dosar nr. 10089, f. 187.
6 Ibidem, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, ff. 64-65.
7 Ibidem.
8 Ion Bălan, op. cit., pp. 98-99.

"colonii de muncă, domiciliu obligatoriu şi batalioane de muncă"9. Acest complex de măsuri care a
reinstaurat în România atmosfera de teroare a marilor valuri de arestări din anii 1948-1950 a fost
probabil gândit nu numai ca o amplă acţiune represivă, ci şi spre a demonstra fermitatea conducerii de
partid, în contextul celor două mari evenimente social-politice ale anului: reforma bănească, resimţită
de majoritatea populaţiei ca o decizie administrativă de confiscare a lichidităţilor financiare şi
"devierea de dreapta", soldată cu arestarea "troicii" Pauker-Luca-Teohari, care a provocat un adevărat
cutremur în masa largă a membrilor de rând ai partidului.
În conformitate cu HCM 1554/1952, puteau fi reţinuţi şi internaţi în colonii de muncă cei
socotiţi că, "direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie
populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei
care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau
nu pot constitui prin analogie infracţiuni"10. În această largă categorie erau înscrişi toţi cei enumeraţi
în Ordinul 100 al directorului general al Securităţii Poporului din 3 aprilie 1950, începând cu
colportorii de zvonuri şi încheind cu cei ce vizitează bibliotecile legaţiilor occidentale la Bucureşti. Se
prelua chiar ad-litteram formularea dată de Pintilie documentului analizat mai sus, adăugându-se însă
şi alte categorii susceptibile de a fi trimise la muncă forţată în lagăre, "cadrele active ale fostelor
grupuri şi partide moşiereşti", fiind incluse aici, alături de duşmanii tradiţionali ai comuniştilor,
activiştii sionişti, ca şi membrii grupării politice social-democrate a lui Titel Petrescu, sau foştii
tovarăşi de drum ai comuniştilor, liberalii lui Gheorghe Tătărăscu şi Petre Bejan11. Mai luau calea
lagărelor "vechea agentură a fostului (SSI), vechea agentură a Marelui Stat Major, a Siguranţei,
Poliţiei" (cei care nu fuseseră încă arestaţi)12, foştii condamnaţi pentru sabotaj, speculă şi trecere
frauduloasă de frontieră, chiaburii care "sabotează măsurile luate de guvern", frontieriştii", rudele
celor fugiţi peste graniţă înainte şi după 1945 (tată şi copii majori bărbaţi), "condamnaţii pentru
infracţiuni împotriva securităţii RPR care la expirarea executării pedepsei, prin comportarea lor nu
prezintă încredere de a fi folositori societăţii".
Laolaltă cu toţi aceştia, erau trimişi în coloniile de muncă "recidiviştii de drept comun care au
mai mult de 3 condamnări şi care reprezintă un pericol pentru liniştea şi asigurarea avutului oamenilor
muncii". După cum relevă mărturiile supravieţuitorilor, din rândurile acestora din urmă aveau să fie
recrutaţi majoritatea brigadierilor şi a şefilor de baracă, personaje care sporeau atmosfera de teroare în
rândul deţinuţilor politici prin comportamentul lor brutal, încurajat de paza lagărelor: "Baraca nr. 6 e
considerată de toată lumea drept un loc de penitenţă sporită. Nu pentru că aici e mai puţină căldură sau
mai puţină ventilaţie. Cei 100 de oameni câţi încap în cele trei etaje de paturi produc cu propriile lor
corpuri energia lor calorică necesară, iar aerisirea se mai face şi prin pereţii de scândură. Încăperea de
la intrare, căreia deţinuţii îi spun lavabou, are acoperişul spart şi acolo plouă ca la un adevărat duş.
Alta este însă cauza pentru care i se spune acestei barăci stereotipe purgatoriul nr. 6. Aici sunt cazaţi şi
criminalii de drept comun condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, figuri sinistre ce nu mai au nimic de
pierdut, gata oricând să te înjunghie dacă îi superi cu ceva. În baracă ne-a primit şeful de cameră,

9 ASRI, fond D, dosar nr. 10957, f. 8.
10 Ibidem, f. 25.
11 Trimiterea în lagăr a membrilor a fost precedată de arestarea liderilor. Titel Petrescu a fost arestat în noaptea
de 6 spre 7 mai 1948. Arestarea sa "a surprins mult conducerea titelistă. Aceasta spera că lipsa de activitate
publică a PSDI va înlătura arestările şi va aduce cel mult o dizolvare a partidului. Imediat ce au aflat, o parte
dintre cei rămaşi în libertate au avut o consfătuire în grădina Cişmigiu (le era teamă de a se întâlni la sediu)";
ASRI, fond D, dosar nr. 2108, f. 474. Vezi şi Cartea Albă a Securiăţii?, I, p. 455. Ca o ironie a sorţii, la această
întâlnire de taină participa şi Gheorghe Cristescu, primul secretar al Partidului Comunist Român? La rândul lor,
cu toate eforturile şi compromisurile făcute, nici Gheorghe Tătărescu şi nici Petre Bejan (care candidase pe liste
la alegerile din martie 1948 în fruntea formaţiunii sale pseudo-liberale şi susţinuse actul de naţionalizare din 11
iunie 1948) nu au scăpat de rigorile detenţiei comuniste; Şerban Rădulescu-Zoner, Gheorghe Cliveti, Gheorghe
Onişoru, Dumitru Şandru, Apostol Stan, Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, Editura All, 2000, pp.
289-291.
12 În 1952, când era acuzat că nu respectase linia partidului, menţinând în funcţie vechi cadre şi întârziind
arestarea foştilor poliţişti sau ofiţeri de informaţii, Teohari Georgescu se apăra afirmând: "În ce măsură am
aplicat linia Partidului, se poate judeca după următoarea situaţie: în 1951 a trecut la Ministerul de Interne
Serviciul de Contrainformaţii al Armatei. Acest serviciu avea peste 1000 de oameni. Odată cu trecerea la Interne,
din aceşti 1000 peste 600 au fost arestaţi ca elemente vechi, în frunte cu fostul şef al serviciului, colonelul
Evulescu"; ASRI, fond P, vol. XXII, f. 218.

condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru tâlhărie şi crimă. Ne-a repartizat în paturile libere de lângă
uşă, alături de hârdaiele în care în timpul nopţii deţinuţii îşi făceau nevoile. Noul nostru şef ne-a făcut
un instructaj analfabetic şi violent, presărat din loc în loc cu înjurături la adresa mamelor noastre.
Sergentul care ne-a însoţit n-a intervenit, cum într-o naivitate anacronică ne aşteptam să o facă, ba
chiar ne aşteptam s-o facă, ba chiar se arăta mulţumit de faptul că şeful de baracă îi luase locul de
educator", arăta un fost deţinut din coloniile de muncă de la Canal13.
Internarea în colonii de muncă urma să se dispună, în conformitate cu art. 4 al HCM
1554/1952, prin decizia unei "Comisii speciale care va fi înfiinţată în cadrul Ministerului Afacerilor
Interne şi care va lua hotărâri pe baza propunerilor Direcţiei Generale a Securităţii Poporului şi
Direcţiei Generale a Miliţiei". Preşedinte al acestei Comisii a fost numit Pintilie Gheorghe, prin
Decizia 744 din 25 august a MAI, semnată de ministrul Alexandru Drăghici14. Directorul Securităţii
îşi aproba astfel propriile propuneri, alături de membrii comisiei (general maior Nicolschi Alexandru,
colonel Aurel Corin, maiorii Butika Francisc, Marin Vintilă, Einhorn Wilhelm din Securitate şi lt.col.
Erdely Iosif, de la Miliţie). Fostul Birou Unităţi de muncă, din cadrul Direcţiei a VIII-a Cadre din
Securitate era ataşat cu tot personalul pe lângă această comisie.
Prin Hotărârea 1554, unităţile de muncă înfiinţate în 1950 se transformau automat în colonii
de muncă. Părăsirea lor fără bilet de eliberare se considera evadare, fiind pedepsită potrivit "legilor în
vigore", iar durata internării administrative era cuprinsă între 6 luni şi 5 ani.
Pe lângă acestea, se mai înfiinţau şi batalioane de muncă, "acolo unde [Partidul] va avea
necesităţi". În batalioanele de muncă erau "mobilizaţi pentru muncă şi vor munci sub pază" bărbaţi
apţi de muncă "dovediţi că cca. 6 luni pe an nu muncesc şi că nu au o ocupaţie precisă şi permanentă",
misiţii, micii speculanţi, meseriaşii fără autorizaţie şi neîncadraţi în câmpul muncii, "cei ce trăiesc prin
vânzarea obiectelor personale acumulate" ş.a. Toţi urmau să fie salarizaţi pentru munca prestată cu un
salariu asemănător celui curent pentru activităţi similare şi urmau să fie demobilizaţi din batalioanele
de muncă "atunci când vor termina lucrarea sau dacă au avut merite". Trimiterea în batalioane de
muncă era stabilită de aceleaşi comisii care decideau stabilirea domiciliului obligatoriu, cu consultarea
unor reprezentanţi regionali ai partidului, Securităţii şi Miliţiei. Fuga din batalioanele de muncă se
pedepsea cu închisoare între 5 şi 10 ani15.
În 11 martie 1954, prin Hotărârea nr. 337 a Consiliului de Miniştri se decidea desfiinţarea
coloniilor şi batalioanelor de muncă, probabil ca urmare a abuzurilor petrecute în interiorul acestora,
semnalate şi anchetate de Procuratură în anul 1953, în urma cărora au fost trimişi în judecată foştii
comandanţi ai lagărelor de la Canal şi de la coloniile de muncă Salcia şi Cernavodă. Aici, ca urmare a
unor atrocităţi greu de închipuit, au murit mii de oameni16. După desfiinţarea coloniilor de muncă,
"toate persoanele care la data prezentei hotărâri se află internate administrativ vor fi deferite organelor
de urmărire penală pentru cercetarea faptelor comise sau vor fi puse în libertate". Ca singură măsură
suplimentară în afara pedepselor penale sau a deciziei de internare în fostele colonii de muncă, MAI

13 Emil Manu, Infernurile noastre. Jurnal de detenţie, Bucureşti, Editura Crater, 1993, p. 60.
14 ASRI, fond D, dosar nr. 10957, f. 66.
15 Ibidem, ff. 13-14.
16 Este greu de estimat numărul total al victimelor, în actualul stadiu al cercetărilor, care totuşi pe ansamblu este
de ordinul miilor. Pentru soarta foştilor comandanţi de lagăr anchetaţi în urma crimelor comise, edificator este
cazul lui Augustin Albon. Intrat în DGSP cu gradul de căpitan la înfiinţarea acesteia, a fost director al Direcţiei a
VI-a (Paza Guvernului). Albon era originar din Turda (fiu al lui Ion şi al Mariei, născut la 22 mai 1910), unde
fusese ceaprazar. După intrarea sa în partid, ajunsese în 1945 să lucreze în Siguranţă. La înfiinţarea Canalului, a
părăsit DGSP pentru a primi misiunea de a asigura paza unităţilor de muncă de aici. Evocat în numeroase
mărturii ale supravieţuitorilor pentru cruzimea sa, a "patentat" un mijloc de tortură specific, denumit "stâlpul
infamiei". Deţinutul legat la acest stâlp era bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă că a
omorât mai mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb. Om
scund, solid şi taciturn, obişnuia să se adreseze deţinuţilor: "cu gamela să săpaţi Canalul, bandiţilor!" A fost
avansat în 1954 în funcţia de director general al Penitenciarelor, dar la scurtă vreme a fost arestat şi încarcerat la
Jilava, fiind, după unele surse, condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a executat doi sau trei. După
eliberare nu s-a mai întors în Turda, rămânând în Bucureşti, unde a lucrat, până la pensie, ca inspector al
croitoriilor CENTROCOOP; Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura
Humanitas 2001, pp. 26-27.

urma să stabilească domiciliu obligatoriu pentru cei din închisori şi lagăre care "dovedesc că nu s-au
reeducat"17.
Ultima măsură arbitrar-represivă din seria "măsurilor administrative" în sprijinul activităţii
Securităţii a fost dispusă prin Decretul 89, emis la 17 februarie 1958 de Prezidiul Marii Adunări
Naţionale şi semnat de Gheorghe Stoica, prin care s-a decis că "pot fi stabilite în locuri de muncă
anume destinate persoanele care prin faptele lor primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea de
stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni". În baza acestui decret, s-a adoptat în 5 martie 1958
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 282, prin care erau trimise în "locuri de muncă anume destinate"
(în minele de cărbuni) următoarele categorii de persoane: foşti legionari, "de la şefi de garnizoană
inclusiv, în sus", a legionarilor şi a celorlalte elemente care "mai prezintă pericol" după eliberare şi
"primejduiesc sau încearcă să primejduiască securitatea statului", dacă faptele lor nu puteau fi
condamnate prin Codul Penal. Comisia care stabilea cine anume urmează să fie trimis la muncă
forţată, pe o durată cuprinsă între 2 până la 6 ani era formată din doi adjuncţi ai ministrului de interne
şi un adjunct al procurorului general18.
S-a păstrat şi sumarul unui Regulament privitor la primirea, internarea, regimul şi
supravegherea în locurile de muncă anume destinate, care arăta că internaţii în astfel de locuri de
muncă erau permanent percheziţionaţi, puteau fi pedepsiţi în caz de abateri sau la refuz de hrană,
aveau dreptul la pachete şi vizite, într-un regim mai uşor decât cel penitenciar, dar totuşi strict
supravegheat19.
Alături de deportări şi stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în lagăre a fost o măsură
administrativă cu un efect represiv important. Folosită pe scară largă de Securitate, aceasta a afectat un
mare număr de oameni şi, prin caracterul ei arbitrar, a avut un ecou notabil în plan social, în raport cu
scopul urmărit de poliţia politică a regimului comunist.


17 ASRI, fond D, dosar nr. 10957, f. 15.
18 Ibidem, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 68.
19 Ibidem, f. 69.