Articol: Deportările şi dislocările de populaţii din România anilor 1950, Instituţia domiciliului obligatoriu

Deportările şi dislocările de populaţii au fost în perioada anilor 1945-1964 o practică politică
curentă, care a afectat un număr imens de persoane. Prin ele se viza distrugerea existenţei unor
categorii largi de oameni, a unor familii şi comunităţi. De inspiraţie stalinistă, ele au reprezentat forme
de violentare, din raţiuni politice, a unor drepturi fundamentale ale oamenilor (dreptul la proprietate, la
o viaţă normală, la libertate de mişcare etc). Ele vizau o sporire a controlului asupra societăţii,
trebuiau să genereze frică, erau menite să intimideze, să sporească sentimentul insecurităţii, să
destructureze comunităţile divizându-le şi polarizându-le prin aplicarea principiului ideologic al luptei
de clasă. Toate acestea au reprezentat arme eficiente pentru a duce populaţia la supunere şi tăcere,
pentru a grăbi la sate procesul de colectivizare şi de trecere a proprietăţii individuale în mâinile
statului. Comunităţile rurale sau urbane din care s-au făcut dislocări au pierdut o forţă de muncă
importantă şi au suferit o traumă de natură umană şi colectivă, destructurându-se şi pierzând un
important capital economic şi social. Efectele dislocării s-au reflectat şi în modul de funcţionare al
familiei, care s-a văzut deposedată de posibilitatea de a transmite de la o generaţie la alta, bunuri reale
şi simbolice. Relaţiile dintre generaţii au fost afectate şi de faptul că membri ai aceleiaşi familii s-au
văzut divizaţi şi obligaţi să se situeze de părţi diferite ale baricadei, astfel că şi memoria lor e una
divizată şi adesea conflictuală, ameninţată de diverse forme de uitare generate de tăceri vinovate, de
compromisuri, de opţiunile diferite în ce priveşte modul de raportare la regimul comunist.
Vom sublinia în continuare cele mai importante valuri de dislocări şi consecinţele lor, vom
urmări ce categorii de persoane erau vizate, ce efecte au avut dislocările asupra lor, cum s-a creat
treptat instituţia domiciliului obligatoriu şi cum, pentru cine şi în ce scop, a funcţionat ea.
Serviciul D.D.O (Dislocări şi Domicilii Obligatorii) a funcţionat până în 21 iulie 1956, când
un document precizează că, la ordinul MAI, se desfiinţează acest serviciu, numerele de decizii de
fixare de domiciliu obligatoriu (D.O.) urmând a fi date în continuare de Serviciul C din MAI al cărui
şef era lt. col. Einhorn Wilhelm1.
Documentele consemnează Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554 din 22 august 1952 şi
decizia M.A.I. Nr. 744 din 25 august 1952 pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului
obligatoriu şi a batalioanelor de muncă ca fiind cadrul legal2 al unor decizii care privesc trimiterea în
colonii de muncă şi fixarea de D.O. precum şi întrunirea comisiilor ce iau aceste decizii3.
În realitate, instituţia domiciliului obligatoriu funcţiona dinainte de această dată, fixarea de
D.O. fiind o practică curentă încă din anii 1949-1950.
Au fost dislocaţi ţăranii care s-au răsculat în Bihor şi Arad în anul 19494, la fel cei din sudul
ţării, din Teleorman. De menţionat că la aceştia se face referire în documentele care recomandă
reţinerea lor în Bărăgan şi după data la care se ridicaseră restricţiile celor mai mulţi dintre dislocaţi.
"Comisia Specială de Verificare a elementelor dislocate în comunele noi" îi menţionează într-un
raport din anul 1954 ca "elemente care au participat la răzmeriţele chiabureşti, care au instigat şi au
avut un rol de conducere în aceste răzmeriţe"5. Într-un raport al Direcţiei Generale a Securităţii
Statului Bacău din 28. 08. 1951, semnat de locotenent colonel de securitate C. Câmpeanu6 se face
referire la evenimentele din 7 iulie 1950 (răscoale provocate de elemente reacţionare) din comunele
Siliştea, Ciuperceni, Purani, Corbii Mari, Corbii, Ciungului, Baciu, Sârbeni şi altele din fostul judeţ
Vlaşca şi se consemnează ordinul dat de ministrul Jianu pentru trierea chiaburilor răsculaţi, întocmirea
de fişe personale şi trimiterea lor în U.M.∗ O notă informativă a lt. Cristea Toma din acelaşi dosar şi
pe aceeaşi problemă din 12 septembrie. 19517 se precizează că ordinul ministrului Jianu cerea ca să se
facă într-o singură zi investigaţii în comunele respective şi să fie trecute în tabele pentru a fi dislocaţi.
Ridicarea lor s-a făcut în aceeaşi noapte şi ulterior li s-a cerut şi întocmirea de fişe personale pentru cei

1 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 50, f. 511.
2 Ibidem, vol. 19, f. 4.
3 Ibidem, ff. 15-22.
4 Vezi ibidem, dosar 173, care conţine date referitoare la aceste revolte şi măsurile extreme de reprimare luate.
5 Ibidem, dosar nr. 55,. vol. 46,. f. 161.
6 Ibidem, dosar nr. 185, ff. 46-47.
∗ Unitate de Muncă.
7 Ibidem, f. 59.

dislocaţi în vederea unei eventuale încadrări a lor în U.M. lucru care, se pare, nu s-a realizat. Oricum
acest caz arată legătura strânsă între cele două tipuri de pedepse, asimilate, ambele, pedepsei
administrative.
Conform situaţiei prezentate într-un raport oficial numărul elementelor dislocate în anul 1949
ar fi următorul: din regiunea Oradea 336 de familii, Baia Mare 8, Arad 18, Sibiu 9, Cluj 13, Suceava
16, Bacău 5, Câmpulung 26, Mureş 12, total 443 de familii8.
Dislocarea din 1949 a marilor proprietari de pământ, din toate zonele ţării (împreună cu
membrii familiei cu care locuiau împreună), în virtutea Decretului-lege 83/1949, cărora li s-a stabilit
domiciliu obligatoriu în alte regiuni decât cele din care erau originari9, după ce li se confiscaseră
casele şi toate bunurile, vizează o categorie care a fost supusă unei persecuţii constante şi de lungă
durată. O imagine a felului în care s-au desfăşurat lucrurile o găsim într-o "Sinteză informativă privind
problema ţărănească de pe întreaga rază a judeţului Olt" pe perioada 8 februarie-4 martie 1949, în care
se relatează :
"În noaptea de 1-2 martie 1949 la ora 2 au început pe întreaga rază a judeţului Olt operaţiunile
oamenilor clasei muncitoare pentru strângerea moşierilor expropriaţi în vederea trecerii la stat a
tuturor bunurilor ce posedau aceştia, rămase de la reforma agrară din 1945, bunuri ce aparţineau clasei
muncitoare, operaţiuni ce s-au desfăşurat în cea mai mare ordine şi linişte pe întreaga rază a judeţului,
fără a se da naştere la tulburări, cu toate că în unele comune s-a lucrat cu indiscreţie şi au dispărut
aceste elemente exploatatoare ale ţării, totuşi, ţărănimea ajutată de clasa muncitoare a putut înfăptui
acest mare act revoluţionar sută la sută"10.
În arhiva CNSAS dosarele I 72436, I 72437, I 72438, I 72439, I 72440, I 72442, I 72443, I
72444, I 72445, I 72446, I 72447, I 72448 sunt dosare de evidenţă pe obiectiv sau problemă şi conţin
date sistematizate pe raioane ale "foştilor moşieri, chiaburi, capitalişti, exploatatori" luaţi în evidenţă şi
supuşi unor acţiuni de verificare în scopul punerii sub urmărire a celor care în ochii organelor de
securitate erau consideraţi "duşmănoşi". Dosarele de acest tip (ale serviciilor raionale MAI) indică din
primele pagini deschiderea unui "dosar de problemă" pe tema "foşti moşieri, capitalişti, chiaburi" în
perioada 1956-1959 (când aceste "elemente" devin din nou, se înţelege, obiect de urmărire şi
preocupare), acompaniind acest act inaugural de un "istoric" al problemei11. Hotărârea de deschidere a
dosarelor pe problema "Moşieri, exploatatori, chiaburi etc" ne dezvăluie de obicei raţionamentul care
stă la baza punerii lor sub urmărire: e necesară o evidenţă clară a acestora, pentru că nu privesc cu
ochi buni reformele petrecute pe tărâm economic.... reforma care le-a luat averile şi i-a pus în situaţia
de a munci pentru a-şi câştiga existenţa12 sau pentru că sunt consideraţi "elemente
contrarevoluţionare"13.
Diferitele rapoarte din aceste dosare contabilizează numărul "foştilor chiaburi, moşieri,
exploatatori" alături de cel al foştilor membri PNL, PNŢ, PSDI trecuţi în evidenţă operativă, indicând
şi situaţia agenturii şi a bazei operative14, arătând cum se făceau recrutările şi care erau motivele de
punere sau repunere sub urmărire15. Dosarele care conţin notele informative asupra "foştilor
exploatatori suspecţi"16 sunt edificatoare pentru a sesiza motivele de urmărire la data întocmirii
notelor informative şi "sarcinile" pe care le primeşte informatorul, menţionate ca atare în josul notei,
sub rubrica Observaţii. Spicuim câteva dintre aceste Sarcini care indică obiectivele Securităţii în anul
1964: informatorul ("sursa") este instruit să afle poziţia "obiectivului" faţă de regim, "din cine e
format anturajul său, ce discută cu privire la evenimentele politice şi familiare"17, "comportarea şi

8 Ibidem, dosar nr. 172, ff. 368-369 .
9 Ibidem, dosar nr. 55, vol. 53, f. 165.
10 Ibidem, dosar nr. 911/2, ff. 34-35.
11 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 72440 ff. 2-3; ibidem, dosar nr. 72448, ff. 2-4.
12 Cf. cu hotărârea de deschidere, la 2 februarie 1958, a dosarului de problemă pentru raionul Pecica, Direcţia
Regională MAI Timişoara; ibidem dosar nr. 72436, f. 1.
13 Deschiderea dosarului de problemă, în Hunedoara la 11.II.1957, închis la 7.XII.1967, ibidem, dosar nr. 72444,
ff. 1-2.
14 Cf., de pildă, situaţia din raionul Piteşti la 1 iulie 1964, în ibidem, dosar nr. 72438, ff. 6-18 sau raportului
semnat de şeful Biroului raional cpt. Tănase Marin, ibidem, ff. 49-52.
15 Ibidem, dosar nr. 72438, ff. 125-126.
16 Cf. Ibidem, fond Documentar, dosarele nr. 3398, vol. 3 şi 4.
17 Ibidem, dosar nr. 3398, vol. 3, f. 9, f. 15.

relaţiile celui în cauză la domiciliu" (e vorba de o informatoare recrutată dintre vecini18). În 1967 un
alt colaborator este instruit să informeze despre "turiştii străini care îl vizitează pe urmărit şi legăturile
acestora"19. Lista obiectivelor urmăririi mai include "convingerile politice actuale"20.
La data de 12.03.1964, MAI Direcţia Regională Banat cere prin persoana maiorului de
securitate Steksal Wiliam şi a lt. major Bota Gheorghe note de verificare pentru 549 de persoane din
categoria "foştilor exploatatori", în timp ce un raport pe anul 1960 al Direcţiei regionale Dobrogea,
serviciul Raional Tulcea menţionează luarea în evidenţă a 142 de persoane pentru urmărirea cărora
sunt puşi în mişcare 3 agenţi21. Pe aceeaşi "problemă", în raionul Gorj sunt întocmite liste ale celor
care, aflaţi cu D.O. la Târgu Jiu, sunt luaţi în evidenţă operativă activă22, pe listă figurând şi numeroşi
"foşti moşieri".
După cum se poate vedea, problema "foştilor moşieri" aflaţi cu D.O. în diverse colţuri ale ţării
e asociată unui cadru mai larg, care cuprinde pe de o parte "elemente chiabure" şi foşti acţionari,
proprietari de firme, de imobile, de farmacii, restaurante, cârciumi, mori, batoze etc. iar, pe de altă
parte, e discutată în acelaşi cadru cu problema membrilor diverselor culte, ai diverselor partide, altele
decât cel comunist, ţinuţi sub strictă supraveghere (conform dosarului de urmărire a lui Pascu Ioan zis
"Bacon" din Vişeul de Sus, începută în 1962, pe motiv că în anii 1930-1934 a fost membru PNŢ
Maniu, şi continuată până la moartea acestuia în 198523).
Una dintre obsesiile acţiunilor de supraveghere informativă este orientarea constantă spre
anturaj, spre cercul de prieteni intimi, încercându-se recrutarea informatorilor în special din rândul
acestora (unele dintre încercările reuşite de acest fel, îl privesc între altele pe un fost moşier24) după ce
s-au întreprins asupra lor acţiuni de verificare. Demn de menţionat ni se pare şi faptul că cei care
fuseseră deja supuşi unei acţiuni de reprimare ca moşieri, chiaburi etc (fuseseră expropriaţi şi dislocaţi,
ei şi familiile lor), erau în continuare oprimaţi şi urmăriţi ca "foşti moşieri" sau rude ale "foştilor
moşieri"25. Mai mult decât atât, alături de cei puşi sub urmărire pentru că au avut D.O. sunt luaţi în
evidenţă şi cei care "au rude în ţările capitaliste" şi "prietenii intimi ai elementelor foste
exploatatoare"26, punându-se "sub control secret corespondenţa expediată şi primită" de aceste
"elemente"27. Din sintezele întocmite de Securitate putem desprinde şi o altă preocupare constantă
legată de foştii moşieri cu D.O.: "priza acestora în mase şi influenţa ce o exercită"28 în anturaj.
În ce îi priveşte pe moşierii dislocaţi ("elemente strămutate") în martie 1949 o Situaţie
numerică a foştilor moşieri, întocmită de Direcţiunea generală a Miliţiei la 24 ianuarie 195129
menţionează un total de 4375 capi de familie şi un total de 8528 de persoane dintre care 1573 sunt din
oraşul Bucureşti şi 6955 din regiuni.
În alte dosare cercetate am identificat diferite situaţii nominale întocmite la nivelul diferitelor
oraşe sau raioane: D 2973, I 72441 (ff. 6-11), I 72449 (ff. 4-9, ff. 34-35 care conţin situaţia a 23 de
foşti moşieri dislocaţi împreună cu familiile lor la Satu Mare, caz pentru care se invocă decizia MAI
nr. 239/1952, ff. 36-38, ff. 42-44, care meţionează numărul de persoane dislocate din Raionul Satu
Mare), D 3399 (cu situaţia foştilor moşieri din raionul Tulcea, în cazul cărora se menţionează, de
pildă, că, în baza legii pentru desăvârşirea exproprierii, au rămas 55 de case de la 34 de persoane), D
440 (la f. 4 se menţionează că există 23 de foşti moşieri cu D.O. pe raza raionului Aiud la data de 2
ian. 1958; un raport cu moşierii cu D.O. din raionul Aiud din 11. 06. 1952 e menţionat şi în D 2617 f.
19), D 304/1 (la f. 33-43 sunt menţionaţi cei strămutaţi în Alba şi cei cu D.O. în Alba), D. 304/2 (îi
menţionează începând cu f. 6 pe foştii moşieri cu D.O. de pe raza raionului Sebeş), D 2617/1 (conţine
la f. 2 şi urm. un tabel "cu persoane expropriate în urma deciziei de reformă agrară din 1 martie 1949,

18 Ibidem, f. 13.
19 Ibidem, f. 2.
20 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 72444, f. 9.
21 Ibidem, fond Documentar, dosar nr. 3399, ff. 44-50.
22 Ibidem, dosar nr. 3394, ff. 1-5.
23 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 77446, vol. 1 şi 2.
24 Ibidem, dosar nr. 72444, f. 7.
25 Cf. Ibidem, fond Documentar, dosar nr. 2617, ff. 10 -11, f. 19.
26 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 72444, f. 8; ibidem, fond Documentar, dosar nr. 2617, ff. 12-15.
27 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 72444, f. 10. Vezi şi acţiunea de verificare nr. 848, ibidem, f. 19.
28 Ibidem, fond Documentar, dosar nr. 2617, ff. 10-11.
29 Ibidem, dosar nr. 3393, f. 1-3.

originari din alte judeţe şi plasate în raza serviciului Mureş", iar la ff. 10-11 o sinteză a MAI din
raionul Gherla cu privire la foşti moşieri expropriaţi cu D.O. în Gherla, la ff. 29-32 un tabel cu moşieri
expropriaţi din alte judeţe cu D.O. în Tg. Mureş). Exemplele ar putea continua. În cele mai multe
cazuri e vorba de oraşe mici, unde cei dislocaţi puteau fi mai uşor supravegheaţi şi unde prestigiul şi
influenţa pe care o aveau în satele de unde fuseseră strămutaţi nu se mai putea exercita. Părăsirea
localităţii de domiciliu obligatoriu antrena pedepse de la 15 la 20 de ani de închisoare (aşa cum
prevede HCM nr. 1554/1952) pentru toţi cei aflaţi în această situaţie.
Putem reface situaţia pe prefecturi a moşiilor expropriate, după tabelele întocmite de aceste
prefecturi la acea dată30. Pe aceşti aşa zişi "foşti moşieri" îi regăsim până târziu în anii 1980 aflaţi în
atenţia organelor de securitate, alături de alţi foşti proprietari de toate categoriile.31

Deportarea în Bărăgan
În 1951 a avut loc a altă mare deplasare de populaţie. Datorită numărului foarte mare de
familii ridicate în aceeaşi noapte (în jur de 44000 - vezi mai jos) şi a duratei pe care au fost deportaţi
(aproape 5 ani) pentru această categorie ar fi mai nimerită utilizarea termenului de deportare. De data
asta era vorba de zona de sud vest şi sud a ţării, vizând populaţia situată la 25 de km de frontiera cu
Iugoslavia, de pe teritoriul Banatului şi a părţii sud vestice a Olteniei. Deportarea s-a făcut cu întreaga
familie ce ocupa aceeaşi reşedinţă, indiferent de vârstă, pe baza unor liste întocmite din timp de
autorităţile locale în colaborare cu Securitatea şi ţinute secrete. Pentru a masca şi a legitima deportarea,
în ordinul de deportare, respectiv în directiva cu caracter secret nr. 200/1951 ce făcea referinţă la
Decizia Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, articolul 632, era invocată necesitatea de a
menţine siguranţa de-a lungul frontierei iugoslave, date fiind relaţiile încordate cu Tito, conducătorul
ţării învecinate, care avusese curajul să se opună lui Stalin în problema colectivizării. Era deci automat
considerat un duşman pentru o Românie în care Gheorghiu-Dej aplica neabătut măsuri de tip stalinist.
Propaganda în termeni cât se poate de agresivi împotriva lui Tito, făcea verosimil pretextul invocat, iar
acuzaţia de "titoism" era o raţiune suficientă pentru a fi trecut pe listele de deportare.
Obligaţi să-şi părăsească în câteva ore casele, având dreptul de a lua cu ei doar ceea ce încăpea
într-o căruţă, cei ridicaţi în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 (a doua zi de Rusalii, în anul respectiv)
pentru a fi duşi la gară şi îmbarcaţi în vagoane folosite de obicei la transportul animalelor, aveau să
pornească într-o direcţie necunoscută33. Mulţi credeau, datorită memoriei încă recente pentru ei a
deportărilor din URSS (mai ales cei care erau refugiaţi de acolo, basarabeni şi bucovineni, ale căror
familii fuseseră deportate spre destinaţii necunoscute) sau spre URSS (cazul etnicilor germani -
ianuarie 1945), că vor fi duşi în Siberia. Au ajuns, în realitate, după o săptămână de călătorie în
vagoane de vite pe care le-au împărţit cu o altă familie sau cu animalele pe care le luaseră de acasă, în
vasta câmpie din partea de sud a României, în Bărăgan, unde au fost instalaţi în câmpul liber. Locul pe
care, la doar câteva săptămâni de la instalare au început construirea sub ameninţare a caselor din
chirpici acoperite cu paie conform unor modele STAS (case mici şi mari), era marcat de un ţăruş cu un
număr. Locul purta urme ale culturilor abandonate. Terenurile respective aparţinuseră până în urmă cu

30 Cf. Arhivele Naţionale Timiş (ANT), fond Prefectura Timiş-Torontal, dosar nr. 75/1949.
31 Regăsim, de pildă, un tabel nominal din 25 august 1981 cu elementele dislocate în Târgu-Secuiesc, Regiunea
Autonomă Maghiară; ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 2973.
32 Publicată în Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii '51. Fragmente din deportarea în Barăgan, Timişoara,
Editura Marineasa, 1994, pp.199-209 şi reluată în ediţia a II-a, pp.175-183 (sursa indicată de autori este Arhiva
Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, dosar nr. 1, ff. 1-10, fără altă precizare).
33 Asupra condiţiilor în care s-a făcut ridicarea, cf. sintezele publicate în Viorel Marineasa, Daniel Vighi,
Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan. Destine-Documente-Reportaje, Timişoara, Editura Mirton, 1996, pp.
49-80, sursa indicată fiind Arhivele Statului Timişoara, (actuala Direcţie Judeţeană a Arhivelor Naţionale Timiş
(ANT). Arhivele primăriilor din localităţile din care au avut loc deportări conţin şi ele procese verbale cu
inventare ale obiectelor de toate tipurile lăsate de deportaţi în case, în graba plecării, pentru care au fost
despăgubiţi în mică măsură sau deloc. Episodul plecării şi al ridicării de acasă este bine subliniat în istorisirile
martorilor şi pus în contrast cu cel al întoarcerii şi al instalării în Bărăgan.

doar câţiva ani unor proprietari, obligaţi la rândul lor să-şi părăsească locuinţele şi moşiile după ce li
se fixase domiciliu obligatoriu în altă parte34.
Martorii35 descriu această instalare forţată ca pe o adevărată bătălie pentru supravieţuire,
marcată de lipsa acută a apei, de cea a lemnelor de încălzit, de boli, de hrana insuficientă, de
supravegherea strictă, de frig, zăpadă şi viscol, de lupta cu animalele care ocupau locul pe jumătate
sălbăticit, de nesiguranţă, de munca istovitoare pentru a avea dreptul la raţia de pâine sau pentru a
înălţa cât mai repede un adăpost. În mod neaşteptat, consemnările la zi ale Securităţii, care prin agenţii
ei transmitea cel puţin în primele luni36 rapoarte (note) săptămânale spre forurile superioare care
întocmeau apoi sinteze, confirmă ceea ce martorii povestesc, în rubrici privitoare la "starea de spirit" a
celor deportaţi, înregistrând plângerile sau protestele acestora sub eticheta de "manifestări
duşmănoase"37. Sub aceeaşi etichetă sunt menţionate şi zvonurile care circulau printre deportaţi,
rezultat direct al izolării şi al incertitudinilor legate de viitor. Rapoartele Securităţii înregistrează şi o
intensă activitate de recrutare de informatori38 printre cei deportaţi, menită să faciliteze
supravegherea, folosind în acest scop victimele şantajabile sau uşor de intimidat pentru a culege
informaţii despre eventuale încercări de regrupare politică sau de revoltă. Supravegherea a durat până
târziu, Securitatea plângându-se în permanenţă că măsurile luate nu au fost suficiente, astfel încât, în
martie 1955, în preajma eliberării deportaţilor din Bărăgan, generalul Alexandru Nicolschi cere
serviciului Dislocări şi Domicilii Obligatorii de de la Ministerul Afacerilor Interne să pună "accent pe
recrutarea agenturii" (a informatorilor), implicând în această acţiune pe şefii birourilor din regiuni şi
raioane39.
Localităţile construite de deportaţi sunt: Viişora, Olaru, Dâlga, Fundata, Dropia, Pelican,
Ezeru, în regiunea Bucureşti: Salcâmi, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Valea Viilor, Lăteşti, în
regiunea Constanţa; Măzăreni, Zagna, Bumbăcari, Schei, Frumuşiţa, Rubla (Valea Călmăţuiului) în
regiunea Galaţi.
Documente aflate în fondul CC al PCR-Cancelarie cu nr. 109/1951 ne arată că acţiunea de
ridicare a celor deportaţi a fost gândită şi organizată la nivelul cel mai înalt al partidului şi în mod
minuţios. Dosarul început la 6 martie 1951 şi terminat în iunie 1951 (luna ridicării şi deplasării în
Bărăgan a familiilor deportate) conţine Directiva CC al PMR, instrucţiuni, planuri operative şi
stenograma de şedinţă ale "Comisiei Centrale de conducere a operaţiunilor de dislocare" a unor
categorii de cetăţeni din zona de frontieră cu Iugoslavii şi un Raport general şi sinteză cu privire la
încheirea operaţiunii de dislocare40. Directiva indicată mai sus arată clar că acţiunea a fost pregătită
din timp şi dirijată de la nivel central de partid. Directiva CC al PMR este de a se constitui două
comisii.
Una dintre ele se ocupă în special de aspectele administrative şi e condusă de ministrul adjunct
de la Ministerul Agriculturii, Vidraşcu Ion. Ea e formată din delegaţi ai Ministerului Agriculturii,
Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Finanţelor, Ministerului Comerţului Interior, Comisiei de
Stat a Planificării, Comitetului de Stat pentru Colectări, Direcţiunii Generale a Treburilor Consiliului
de Miniştri, Departamentului Gospodăriei Locale şi Centrocoopului41. Documentul arată în ce condiţii

34 E vorba de dislocări din 1949 a 3000 de mari proprietari de pământ (împreună cu membrii familiei cu care
locuiau împreună) din toate zonele ţării, cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în alte regiuni decât cele din
care erau originari; cf. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 53, f. 165).
35 Când ne referim la martori avem în vedere numeroasele interviuri cu povestiri de viaţă înregsitrate între anii
1991-1997 (dar şi mai târziu) de Smaranda Vultur, la peste 40 de ani de la deportare, cu cei care în momentul
deportării aparţineau generaţiei tinerilor între 16 şi 35 de ani, din care o mare parte erau capi de familie. O parte
din aceste interviuri au fost publicate în Smaranda Vultur, Istorie trăită - istorie povestită. Deportarea în
Bărăgan, 1951-1956, Timişoara, Editura Amarcord, 1997.
36 Pentru aceste aspecte, vezi comentarii mai ample în Smaranda Vultur, Deportări în Bărăgan. Limbaj, morală
şi moravuri, în "22", nr. 814, anul XVI, 11-17 octombrie 2005, pp. 16-18 şi în Deportări în Bărăgan (II) Limbaj,
morală şi moravuri în "22", nr. 817, anul XVI, 1-7 noiembrie, 2005, p. 15.
37 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 172, f, 62, ff. 101-103 ff. 173-196.
38 Ibidem, dosar nr. 191, ff. 2-24.
39 V. Marineasa, D. Vighi, Rusalii '51, ediţia a II-a, pp. 206-207. În privinţa recrutării unor informatori chiar
dintre deportaţi sau foşti deţinuţi, ne aflăm, ca şi în alte cazuri, în faţa unui raport paradoxal între victimă şi călău
ce merită analizat mai pe larg.
40 ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar nr. 109/1951, f. 1.
41 Ibidem, f. 2.

această comisie trebuia să se ocupe, prin colectivele organizate la nivel local, de inventarierea şi
preluarea bunurilor pe care dislocaţii nu aveau cum să le ia cu ei şi de destinaţia ulterioară a acestor
bunuri, trebuia să organizeze deplasarea cu trenul şi instalarea în comunele din Bărăgan şi să se ocupe
de continuarea în bune condiţii a muncilor agricole în satele din zona de deportare. Precizarea că
aceste comisii (colective) vor funcţiona sub controlul şi îndrumarea permanentă a Organizaţiei de
Partid regională42 confirmă rolul conducător pe care partidul şi-l arogă în această acţiune, deşi rezultă
că în unele situaţii putea să se ajungă la dislocarea majorităţii salariaţilor din sfaturile populare sau
regionale sau la împuţinarea drastică a organizaţiilor de partid43.
Hotărârea propriu-zisă de dislocare e confirmată de un proces-verbal care se întocmeşte la 6
martie 195144 şi în care sunt expuse criteriile deportării (categoriile vizate), etapele în care se va face
ea, organizarea operaţiunii de dislocare şi de supraveghere a celor dislocaţi (un ofiţer de miliţie sau un
sergent la 100 de persoane dislocate) şi din care rezultă că toate aceste operaţiuni sunt atribuţiile unui
colectiv condus de ministrul Afacerilor Interne Teohari Georgescu şi din care mai fac parte miniştri
adjuncţi: Gheorghe Pintilie, Alexandru Drăghici, Mihail Burcă şi Marin Jianu. Categoriile vizate de
deportare sunt aceleaşi cu cele din Directiva cu caracter secret nr. 200/1951, în preambulul enumerării
acestor categorii apărând menţiunea că e vorba de elemente periculoase sau care pot deveni
periculoase45. Atunci când se transmit instrucţiuni pentru cum să acţioneze colectivele din comune în
vederea ridicării celor ce vor fi deportaţi se vorbeşte de "operaţiunea de curăţire a comunelor de
elemente duşmănoase"46, iar în Raportul asupra operaţiunii de evacuare a elementelor duşmănoase din
zona de frontieră cu Iugoslavia47 se vorbeşte de cei mai înverşunaţi duşmani ai regimului - titoiştii şi
chiaburii48 .
Tot MAI s-a ocupat de întocmirea listelor de deportare pe categoriile menţionate49. Din acelaşi
proces verbal rezultă colaborarea pe teren, alături de ofiţerii de securitate a celor din trupele MAI, a
unor ofiţeri sau comandanţi ai Miliţiei, a trupelor de grăniceri şi a Armatei. Se precizează la punctul
XV că măsurile prevăzute au aprobarea Conducerii Partidului50.
A doua comisie se ocupă de executarea întregii operaţiuni. Alături de miniştri adjuncţi ai MAI
menţionaţi (Alexandru. Drăghici, Marin Jianu, Mihail Burcă) ea îi mai include pe general maior
Vladimir Mazuru şi general lt. de miliţie Pavel Cristescu. Împreună ei alcătuiesc Comisia Centrală de
Conducere a operaţiunilor de dislocare51. Condusă de ministrul adjunct Alexandru Drăghici, ea are în
subordine un colectiv de conducere a muncii la nivelul fiecărui raion52.
Au fost puşi la dispoziţia raioanelor un număr de 180 de ofiţeri sau sergenţi de securitate şi
acelaşi număr de ofiţeri sau sergenţi de miliţie aleşi dintre membri de partid cu posibilităţi de orientare
pe teren53 care trebuiau să lucreze pe lângă sfaturile populare pentru a aduna datele necesare întocmirii
listelor în cel mai mare secret (li s-a creat un pretext: verificarea operaţiunii eliberării buletinelor de
identitate). Deconspirarea acţiunii la orice nivel al executării ei e asimilată, de altfel, cu divulgarea
secretului de stat54.
Stenograma şedinţei ţinută la Timişoara în 16 iunie 195155, deci cu două zile înainte de
ridicarea celor vizaţi, şedinţă condusă de Alexandru Drăghici, dar la care dau instrucţiuni şi Jianu şi
Burcă ne lămureşte asupra detaliilor acţiunii şi asupra temerilor că se va opune rezistenţă izolat sau în
grup. În acest caz recomandarea e de a interveni prompt şi violent, dar se vede din text preocuparea de
a evita astfel de situaţii şi de a le preîntâmpina.

42 Ibidem, f. 4.
43 Ibidem.
44 Ibidem, ff. 9-23.
45 Ibidem, f. 9.
46 Ibidem, f. 31.
47 Ibidem, ff. 61-84.
48 Ibidem, f. 70.
49 Ibidem, f. 12.
50 Ibidem, f. 17.
51 Ibidem, f. 62.
52 Ibidem, f. 18.
53 Ibidem, f. 13.
54 Ibidem, f. 39.
55 Ibidem, ff. 47-60.

Deosebit de importante sunt cele două rapoarte care se întocmesc de cele două comisii: cea
însărcinată cu preluarea bunurilor, care a funcţionat prost din lipsă de bani şi organizare, determinate
de ţinerea secretă a operaţiunii şi cea a MAI care raportează date despre trupele MAI, ale securităţii,
ale miliţiei şi ale grănicerilor desfăşurate în zonă despre condiţiile în care s-a făcut ridicarea şi
transportul celor deportaţi în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951 (e vorba de 20271 de militari dintre
care 10229 au fost folosiţi pentru evacuarea şi transportarea celor ridicaţi, iar ceilalţi la blocarea
frontierei cu Iugoslavia). Acţiunea e caracterizată ca una dintre cele mai serioase operaţiuni militare şi
politice în timpul căreia Directiva Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, care a fost
bine şi temeinic pregătită, a constituit un ghid preţios56, iar ostaşii, sergenţii şi ofiţerii din Trupele
MAI, din Miliţie şi Securitatea Statului, au fost însufleţiţi de un înalt patriotism şi pătrunşi de ură
împotriva duşmanului de clasă, dând dovadă de devotament fată de Patrie, dovedindu-se demni de
încrederea ce li s-a acordat57.
În sfârşit, Sinteza asupra desfăşurării operaţiunii58 precizează că aria de deportare e situată de-
a lungul zonei de frontieră cu Iugoslavia, de la Raionul Sânicolaul Mare până la raionul Vânju Mare şi
Pleniţa-Regiunea Dolj şi semnalează problemele şi defecţiunile apărute pe parcurs în regiunile
implicate în operaţiune: regiunea Timişoara, Severin, Dolj şi Gorj (între altele e semnalată sinuciderea
unui "chiabur" la Jimbolia, încercări de fugă şi de revoltă, solidarizări cu cei ridicaţi sau delaţiuni,
abuzuri sau acte de indisciplină ale soldaţilor şi ofiţerilor).
Datele din dosarul 109/1951 care privesc perioada de pregătire şi aplicare a deciziei de
deportare trebuie corelate cu cele care privesc acţiunea de ridicare a restricţiilor domiciliare.
În 29 iunie 1954 MAI emite ordinul nr.161 prin care ministrul de atunci Alexandru Drăghici
cere explicit o verificare a elementelor dislocate în satele noi59 în vederea ridicării restricţiilor
domiciliare pentru o parte dintre cei dislocaţi. Criteriile sunt specificate în ordin şi ele îi împart pe cei
cărora li se ridică restricţiile în cei care au dreptul să se întoarcă în zona de frontieră şi cei care nu au
acest drept, stabilind comisia care urmează să facă verificările şi care se compune din lt. col. Wilhelm
Einhorn, cpt. Adrian Stelea, cpt. Ion Munteanu, lt. maj. Gheorghe Zalotca, lt. Ion Catalina 60. Aceştia
vor semna dosarele de verificare din fiecare comună. La 27 iulie 1955 se ia decizia 6100 semnată de
locţiitorul ministrului MAI gen. loc. Gheorghe Pintilie prin care se ridică restricţiile de D.O. unui
număr de 3692 familii.61
Am consultat rapoartele întocmite cu acest prilej pentru fiecare dintre cele 18 comune. Aceste
dosare conţin liste cu numele şi datele de identificare ale capilor de familie, însoţite de o descriere a
stării materiale a fiecărei familii în momentul dislocării, cu precizarea acelor date biografice care au
contat ca motive de dislocare. Sunt menţionaţi nominal în unele cazuri, cel mai adesea însă numeric,
membrii familiei.
Pe lângă dosarele cu cei rămaşi s-au întocmit şi dosare cu cei care trebuiau să rămână pe loc,
eliberaţi, în marea lor majoritate prin decizia 6200 din 20 decembrie 195562. Rămân pe loc după acest
al doilea val de ridicări de D.O. un număr de 112 familii, eliberate abia în 1956. Tot în decembrie
1955 se ridică restricţiile domiciliare pentru 472 de familii de naţionalitate sârbă63.
Printre cei cărora li se ridică restricţiile în prima etapă, adică în iulie 1955 sunt în special
basarabeni şi bucovineni, persoane foarte în vârstă sau cele în care decedase capul de familie care
fusese la originea dislocării. Li se adaugă un număr de 91 de familii menţionate drept "cazuri
speciale"64 care se referă în realitate la familii în care un copil care făcuse armata la grăniceri trecuse
graniţa în mod ilegal în Iugoslavia.
Dosarele care conţin aceste date sunt pentru cele 18 comune mai sus menţionate: pentru
regiunea Bucureşti - dosarul 55, vol. 22 şi dosarul 55, vol. 26, 27, 28, 29, 30, 31; pentru regiunea

56 Ibidem, ff. 82-83.
57 Ibidem, f. 83.
58 Ibidem, ff. 93-99.
59 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 46, ff. 3-6.
60 Ibidem, f. 4.
61 Ibidem, vol. 24, f. 2.
62 Ibidem, vol. 46, f. 41.
63 Ibidem, ff. 51-52 şi ff. 124 -158.
64 Ibidem, vol. 43.

Constanţa, dosarul 55, vol. 45 şi dosarul 55, vol 32, 33, 34, 35, 36; pentru regiunea Galaţi, dosarul 55,
vol.23 şi dosarul 55, vol. 37, 38, 39, 40, 41, 42.
O decizie din 10 iulie 1956 a MAI semnată de generalul Alexandru Nicolschi65 indică un
număr de 199 de capi de familie, plus aparţinătorii familiei (372, ceea ce face să fie vorba de un total
de 571 de persoane), cărora li se ridică restricţiile domiciliare abia în iulie 1956, dar fără dreptul de se
stabili în raza raionului de unde au fost dislocaţi. Printre ei am identificat rude ale foştilor partizani din
grupul de rezistenţă din munţi din Domaşnea-Severin (o parte dintre "bandiţi" fuseseră executaţi). Se
pare că această listă completează numărul celor cuprinşi în statistica din dosarul 55, vol. 47 (nefiind
incluşi în tabelele din aceste dosare) şi, deşi nu se indică raţiunile dislocării lor, putem presupune că
era vorba de rude ale unor persoane care făcuseră închisoare sau erau reţinute din motive politice. Am
identificat printre ei şi dislocaţi în Bărăgan din zona de vest a ţării care nu fuseseră eliberaţi nici prin
decizia MAI 6100 din 27 iulie 195566 şi nici prin decizia 6200/1955 din 20 decembrie 195567. Am
urmărit câteva astfel de situaţii de dislocaţi (Roncov Laslo Iacob, Strumer Darinca, Velciov
Vichente, Wogel Mihai Pavlov Velimir, Perisach Leopold, Laub Ioana şi alţii) căutându-i pe listele
cu cei cărora nu li se ridică restricţiile în 1955 şi consemnaţi ca "rămaşi" la faţa locului (vezi lista
dosarelor pe satele noi menţionate mai sus la deportările în Bărăgan) şi pe listele cu cele 112 familii
indicate să rămână cu restricţii în februarie 195668. Se poate uşor vedea că printre circumstanţele
agravante, care au dus la prelungirea pedepsei era faptul că deţinuseră mori, cinematografe, restaurante
(expropriate de altfel încă din 1948 sau 1949).
O altă formă de clasificare şi contabilizare a celor dislocaţi în Bărăgan o constituie situaţii
numerice pe comune în funcţie de categorii sociale şi naţionalităţi69. Astfel în comuna cea mai mare,
Olaru, au fost dislocate 689 de familii şi 6 elemente cu D.O. dintre care 309 elemente foste
exploatatoare, 195 ţărani, 101 muncitori, 68 funcţionari, 52 fără ocupaţie. Alternarea criteriului
ideologic cu cel ocupaţional la repartiţia pe categorii sociale (numărul indică, cu excepţia celor 6
elemente cu D.O., numărul familiilor dislocate) ne arată că statutul de elemente e atribuit în
conformitate cu primul criteriu, aşa cum la repartiţia pe naţionalităţi intervine ca un criteriu
suplimentar vina de a fi fost fugit de pe teritoriul URSS. La Olaru sunt astfel înregistraţi 272 de
români, 163 fugiţi din U.R.S.S. (adică basarabeni şi bucovineni români), 169 de germani, 74 iugoslavi
(sârbi), 11 alte naţionalităţi. Din totalul de 3433 de familii dislocate în regiunea Bucureşti, rezultă din
situaţia mai sus amintită că 1031 de familii sunt fugite de pe teritoriul URSS. Pentru cei care nu
cunosc mai îndeaproape istoria deportărilor în Bărăgan e destul de greu de ştiut că aceste familii au
fost deplasate forţat în Bărăgan din Banat împreună cu românii, germanii, sârbii, maghiarii, bulgarii
etc. din această regiune, după ce fuseseră colonizate acolo în anii 1945-1947 în urma refugiului lor din
1940 sau 1944 din URSS. Un Oficiu al Colonizărilor creat pe lângă Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor s-a ocupat de instalarea lor în Banat. Asupra statutului lor de refugiaţi, colonişti sau fugiţi
din URSS se decide în funcţie de perspectivă: dacă în 1951 vina politică e mascată prin indicarea
originii ("originari din Basarabia stabiliţi pe teritoriul RPR după 1 iunie 1940") în listele făcute în
preajma ridicării domiciliului obligatoriu sunt numiţi "transfugi sau fugiţi de pe teritoriul Uniunii
Sovietice". O parte dintre ei şi dintre macedoneni nu vor avea voie, la ridicarea interdicţiei, să se
stabilească în regiunile de frontieră spre care fuseseră iniţial dirijaţi şi de unde fuseseră apoi ridicaţi.
Dar această interdicţie de revenire în zona de frontieră viza şi alte categorii de deportaţi, cărora li se
limita astfel încă o dată posibilitatea de deplasare pe teritoriul ţării.
Compararea categoriilor indicate ca deportabile în 1951 cu cele indicate în documentele
întocmite la plecarea din Bărăgan, când în tabelele făcute pe localităţi se indică la fiecare cap de
familie motivul pentru care a fost adus în Bărăgan, ne indică schimbările de ordin politic intervenite
după moartea lui Stalin, dar şi continuităţile cu epoca dominată de tutela acestuia. Astfel, deşi un
raport al MAI din 10 aprilie 195670 explică măsura deportării prin raţiuni de securitate la frontieră,
dacă urmărim acuzaţiile aduse capilor de familie de pe listele cu cei care urmează a fi eliberaţi,
constatăm acuzaţii dintre cele mai diverse: exploatare, naţionalism, contrabandă, suspiciune de spionaj
etc, aceleaşi cu cele prevăzute în directiva după care s-a făcut ridicarea.
Menţionăm că, spre deosebire de deportarea germanilor în Donbas (URSS în ianuarie 1945),
deportarea în Bărăgan nu a avut un caracter etnic. Singurii care au fost deportaţi pe baza apartenenţei
lor la un grup etnic au fost cei "de origine macedoneană" (macedo-români) şi cei "originari din
Basarabia stabiliţi pe teritoriul RPR după 1 iunie 1940".

65 Ibidem, vol. 50, ff. 229-252.
66 Cf. ibidem, vol. 24.
67 Cf. ibidem, vol. 46, f. 41 şi f. 167.
68 Ibidem, ff. 20-41.
69 Ibidem, dosar nr. 191, f. 32 pentru Regiunea Bucureşti, f. 45 pentru Regiunea Constanţa şi f. 51 pentru
Regiunea Galaţi.
70 Ibidem, f. 167.