Articol: Caracterul abuziv al măsurilor de dislocare şi fixare a domiciliului obligatoriu

Chiar şi în 1967, Securitatea mai insista asupra faptului că "măsura domiciliului obligatoriu s-
a impus faţă de o seamă de persoane care, prin poziţia lor socială şi activitatea politică desfăşurată în
trecut, prezentau un pericol pentru ordinea socială şi de stat". Se recunoştea însă că actele normative
care au statuat această măsură "contravin unor prevederi constituţionale şi altor legi. Astfel,
Constituţia din anul 1948, ca şi cea din 1952, prevedeau garanţii în legătură cu libertatea persoanei şi
inviolabilitatea domiciliului. Ori, multe din dispoziţiile actelor normative arătate au încălcat în mod
grav aceste garanţii constituţionale"112.
Ceea ce caracteriza toate aceste măsuri în vederea dislocărilor şi a stabilirii domiciliului
obligatoriu este faptul că ele conţineau enunţări generale, fără a determina precis categoriile de
persoane în legătură cu care organele MAI erau împuternicite să ia asemenea măsuri şi nici durata lor
în timp. Astfel, acţiunile au fost arbitrare, comiţându-se grave abuzuri şi ilegalităţi, împotriva cărora
cei care le-au căzut victimă nu se puteau plânge. Aceste abuzuri au sporit, în condiţiile în care şi
organele de Miliţie au luat măsuri de dizlocare a unor familii, în foarte multe cazuri în mod
neîntemeiat, cum arăta un referat al Procuraturii Generale din 7 august 1953. În acest an, în câteva
rânduri, procurorii au solicitat Direcţiei Generale a Miliţiei să li se pună la dispoziţie actele normative
în baza cărora se întreprindeau aceste măsuri, dar au fost refuzate. Mai mult, generalul Ilie Drăgan a
comunicat că în viitor nu va mai da nici un fel de detalii asupra acestor operaţiuni113, al căror caracter
ilegal şi abuziv nu a putut fi limitat. Ulterior, Procuratura a participat chiar la cauţionarea ilegalităţilor,
prin fostul procuror general adjunct Gheorghe Bucşan, care a făcut parte din Comisia MAI pentru
internări în colonii de muncă din 1958 şi a semnat numeroase astfel de decizii.
De altfel, după cum recunoşteau chiar ofiţeri de Securitate în 1967, dispoziţiile încălcau
dreptul la apărare, întrucât "nici unul dintre actele normative care au reglementat luarea măsurii de
fixare a domiciliului obligatoriu nu conţinea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din
partea celor ce se considerau îndreptăţiţi şi nici un organ competent să soluţioneze asemenea situaţii".
O altă ilegalitate conţinută de actele normative analizate constă în stabilirea de pedepse penale pentru
cei ce părăseau domiciliul obligatoriu. Lăsând la o parte atât mărimea lor exagerată (între 15 şi 20 de

112 Arh. C.Ex.CC, dosar nr. 264/18.02.1972, vol. IV, ff. 19-20.
113 Ibidem, f. 23.

ani închisoare), în condiţiile în care infractorii aflaţi în executarea pedeselor la penitenciar erau
condamnaţi între 3 şi 6 luni în cazul evadării, cât şi încălcarea principiului gradării pedepsei, prevăzut
în art. 23 al Codului Penal şi a cuantumului maxim al închisorii corecţionale, care era de 12 ani (art.
22), trebuie spus că administrarea de pedepse cu închisoarea nu era de competenţa Consiliului de
Miniştri.
Deportarea şi domiciliul obligatoriu au fost resimţite ca o restrângere gravă a libertăţii. "După
două săptămâni, mi-am zis: noi suntem ca şi arestaţi. Numai că suntem arestaţi în familie. Ne-or
chemat, programat, câte o sută la Miliţie, ne-or pus D.O. pe buletine şi ne-or obligat să semnăm o
declaraţie pe care or citit-o: Dom'le, dumneata eşti deportat 5 ani aicea, n-ai voie să părăseşti raza de
30 de kilometri", explică un ţăran din Banat care era statutul său după punerea în aplicare a Deciziei
MAI 200 în noaptea de Rusalii a anului 1951. Studii asupra deportărilor relevă că cele mai mari urme
şi traume le-a lăsat această perioadă asupra copiilor: "Copil fiind, nu am avut nici o jucărie. Aveam
şapte ani când am văzut cea dintâi păpuşă"; "Eram în clasa a VI-a când am mâncat pentru prima oară
ciocolată"114.
Cu toate că s-a recunoscut în 1967 caracterul ilegal şi abuziv al măsurilor, nici una dintre
victimele deportărilor coordonate de Securitate nu a fost până la căderea regimului comunist în mod
oficial reabilitată115, în afara faptului că li s-a permis, pur şi simplu, să se întoarcă acasă.

114 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului, Uniunea Democrată a Sârbilor şi Caraşovenilor
din România, 1996, p. 196.
115 Aceasta s-a realizat prin Decretul-Lege nr. 118 din 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor
persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate
în străinătate ori constituite în prizonieri, care acorda vechime în muncă pentru timpul cât o persoană "a avut
stabilit domiciliu obligatoriu" sau "a fost strămutată în altă localitate" (articolul 1, lit.d, e).