Articol: Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953)

Începerea lucrărilor de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost decisă în şedinţa
Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949, precizându-se că acţiunea urma să facă parte din
,,programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului"1. Pe baza hotărârii
luate în cadrul Biroului Politic2, Consiliul de Miniştri a emis, în aceeaşi zi, Hotărârea nr. 505,
referitoare la ,,începerea lucrărilor pregătitoare pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră"3.
Principalele scopuri ale construirii Canalului erau, potrivit hotărârii de înfiinţare, de a asigura
,,transportul cel mai ieftin şi mai scurt pe apă spre Marea Neagră, industrializarea regiunii de sud-est a
ţării, crearea condiţiilor pentru îmbunătăţirea agriculturii, combaterea secetei care ameninţă continuu
acest ţinut, asanarea Văii Carasu"4. Organismul abilitat pentru executarea tuturor operaţiunilor de
,,proiectare, studii şi construcţii montaj" era Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea
Neagră, subordonată direct Consiliului de Miniştri5. Primul director general al Direcţiei Generale a
Canalului, cu rang de ministru, a fost numit, în septembrie 1949, Gheorghe Hossu, urmat, în perioada
1951-1952, de Mayer Grunberg şi Vasile Posteucă, până în 19536.
La 22 iunie 1949, prin HCM nr. 613 a fost adoptat Memoriul tehnico-economic al lucrărilor de
Canal, elaborat de o comisie sovieto-română7, iar Direcţia Generală a Canalului a solicitat
ministerelor să ceară întreprinderilor din subordine recrutarea de personal pentru şantierele de la
Canal8.
Lucrările au început în vara anului 1949, mai întâi cu acţiunile pregătitoare: construcţia
barăcilor pentru muncitori, căi de comunicaţie şi acces spre şantiere, modificări de linii ferate,
instalaţii de apă9. La 3 septembrie 1949, a apărut ziarul ,,Canalul Dunăre-Marea Neagră", organul de
presă al comitetului de partid, al comitetului sindical şi al Direcţiunii Generale a Canalului. În primul
număr era reprodusă cuvântarea Anei Pauker, rostită cu prilejul sărbătorii a cinci ani de la actul de la
23 august 1944, referitoare la Canal, care urma să fie construit ,,fără burghezie şi împotriva ei"10.
Forţa de muncă de pe şantierele Canalului provenea din trei zone distincte: munca liberă
plătită, cu oameni provenind din diverse categorii sociale, cu profesii diferite, recrutaţi din toată ţara11;
militari în termen, din care unii lucrau în construcţii, în timp ce alţii erau însărcinaţi cu paza

1 În expunerea sa, Gheorghiu Dej a subliniat: ,,Problema construirii Canalului a preocupat anumite cercuri legate
de vechile regimuri, dar au rămas simple deziderate, pentru că sistemul capitalist nu îngăduia lucrări mari, care
nu aveau în vedere profiturile, ci îmbunătăţirea situaţiei maselor muncitoare"; ANIC, fond CC al PCR -
Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 5.
2 În şedinţa Biroului Politic din 25 mai 1949, Chivu Stoica a precizat că această lucrare ,,are o importanţă istorică
întrucât construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură, care schimbă nu numai
înfăţişarea economică a regiunii, dar şi mentalitatea oamenilor, pentru că acest şantier va fi un laborator, unde se
vor creia cadre, se vor face şcoli de pregătire tehnică"; ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 53/1949,
f. 6.
3 Potrivit inginerului Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, ideea construirii Canalului ar fi fost
sugerată comuniştilor români de Stalin cu ocazia vizitei la Moscova din 1948; Lavinia Betea, Paul Sfetcu, Stalin
decide: construiţi Canalul! în "Magazin istoric", anul XXXI, nr. 12 (369), decembrie 1997, pp. 13-14.
4 "Buletinul Oficial al RPR", nr. 33, 26 mai 1949, p. 1.
5 Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în secolul XX. Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953), Bucureşti, Editura
Mica Valahie, 2001, p. 16.
6 Ibidem, p. 17.
7 Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 613/1949 a fost pus la Dispoziţia Direcţiei Generale a Canalului, un
fond de 8,1 miliarde lei pentru lucrările de proiectare, cercetare şi construcţie necesare în anul 1949; ANIC, CC
al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 181/1949, f. 2.
8 Era nevoie de topografi, ingineri, tehnicieni, sudori, fierari, tâmplari, lăcătuşi, dar şi personal administrativ şi
auxiliar, iar în Bucureşti şi principalele oraşe ale ţării s-au înfiinţat birouri de recrutare a forţei de muncă pentru
Canal; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965), Iaşi,
Editura Polirom, 2001, p. 165.
9 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 181/1949, f. 2.
10 De altfel, această lozincă a fost instalată pe un stâlp în faţa cantinei muncitoreşti de la Cernavodă; Doina Jela,
Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (29 august-1 septembrie 1952),
Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 32.
11 Doina Jela, Canalul Morţii, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism şi represiune în România. Istoria unui
fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 129.

obiectivelor sau a deţinuţilor; munca forţată a deţinuţilor, în marea lor majoritate politici, cu
condamnări administrative sau penale. Consideraţi în actele oficiale drept ,,forţă de muncă pentru
completarea efectivelor muncitoreşti" şi având statutul de ,,colonişti MAI", deţinuţii au reprezentat
categoria umană supusă la cele mai grele munci de la Canal12.
La 24 martie 1950, la nivelul conducerii Ministerului de Interne, în prezenţa lui Marin Jianu,
ministru adjunct, a generalului Alexandru Nicolschi şi a colonelului Gavril Birtaş, s-a discutat
utilizarea deţinuţilor din penitenciare la ,,diferite munci în interior şi exterior", hotărându-se folosirea
pe şantierele de la Canal a următoarelor categorii de deţinuţi: ,,condamnaţii pentru port ilegal de armă
şi pentru trecere frauduloasă de frontieră, cu pedepse până la 12 ani, condamnaţii cu pedepse până la
10 ani, pentru infracţiuni politice ca uneltiri împotriva ordinii sociale şi anume: răspândirea de zvonuri
sau informaţii false, privitoare la situaţiunea economică a ţării, nemulţumiri ale populaţiei etc. (art. 198
C.P.), instigarea locuitorilor de a se ridica contra ordinii constituţionale şi sociale şi uneltire contra
ordinii sociale (art. 207-209 C.P.), încercarea de a provoca răsvrătire (art. 210 C.P.), producerea
dezordinei în Stat prin uzurparea de funcţiuni militare (art. 121 C.P. ), crimele şi delictele prevăzute în
art. 213 şi 214 C.P., omisiunea denunţării infracţiunilor contra liniştii publice (art. 337 C.P.) adică a
asocierii pentru comitere de crime şi delicte (art. 315 C.P.), a organizării în formaţiuni militare fără
încuviinţarea autorităţilor (art. 326 C.P. ), a fabricării, transportării şi păstrării de arme şi explozibile
(art. 335 C.P.), aţâţarea contra liniştii publice, adică purtarea de embleme, steaguri, uniforme
nepermise de lege, îndemnarea la desordine (art. 323-324, 328, 329, 331 C.P.), strângerea, fabricarea,
transportarea sau păstrarea în mod clandestin de arme, muniţii de orice fel, maşini infernale în scop de
a le întrebuinţa el însuşi sau a le da făcătorilor de rele (art. 335-336 C.P.), răspândire de publicaţii
interzise, adică reproducerea, vânzarea sau distribuirea de scrieri, desene sau imprimate, interzise de
autorităţile în drept (art. 325 C.P.), instigarea publică, adică instigarea directă a publicului la
nesupunere către legi sau către autorităţi sau la comiterea de crime sau delicte (art. 327 C.P.), precum
şi încercarea de a întreprinde sau întreprinderea de acţiuni împotriva formei de guvernământ
democratice, injuria rasială, adică atingerea în orice mod a onoarei sau prestigiului naţionalităţilor
conlocuitoare sau a unei persoane şi aplicarea de tratamente diferenţiate pe temeiul de rasă, limbă etc
(art. 327 bis şi 330 C.P.)"13.
Numărul deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal a variat în funcţie de amploarea
lucrărilor, remarcându-se o creştere numerică semnificativă: de la 19,2% în septembrie 1949 şi 20,7%
în iunie 1950, se ajunge la 43,8% în luna mai 1951, pentru ca, în noiembrie 1952, deţinuţii să ajungă la
82,5% din totalul muncitorilor de la Canal. Pe parcursul anului 1953, efectivul de deţinuţi a evoluat de
la 47,5 în trimestrul I, la 62,4% în trimestrul III14. Sugestiv pentru modul în care se făceau internările
administrative este declaraţia din 16 martie 1968 a col. Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în
perioada 1950-1953: ,,Arestările acestor deţinuţi se făceau după nevoi şi, în general, pentru nevoile
necesare construcţiei Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5000 de oameni,
tovarăşul [Gheorghe] Hossu, directorul general al Canalului, dădea telefon tovarăşului Teohari
[Georgescu, ministrul de Interne] şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru [Mişu, şeful
Direcţiei Anchete a Securităţii] care împărţea sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare
regiune. Arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase
regimului"15.
Proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră prevedea un traseu ce urma valea Carasu, din
Cernavodă spre Poarta Albă, apoi spre nord prin dealul Nazarcea spre Năvodari, debuşând în mare
prin portul Taşaul, Capul Midia de azi, având o lungime de 65-70 de km, de-a lungul căreia erau
înşirate mai multe colonii de muncă forţată16: Cernavodă (Columbia), cu un efectiv variind între 1200

12 Marian Cojoc, op.cit., p. 69.
13 Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), studiu introductiv de
Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 105-106.
14 Exprimate în cifre, aceste procente înseamnă 6400 deţinuţi în septembrie 1949, 5382 în iunie 1950,
aproximativ 15 000 în vara anului 1950, 20 768 în noiembrie 1952, 20 193 în aprilie 1953 şi 14 244 în iulie
1953; Marian Cojoc, op.cit., pp. 73-77.
15 ACNSAS, fond D, dosar nr. 54, vol. 3, ff. 60-61.
16 Un fost deţinut politic descrie cum arăta o colonie de muncă de la Canal: "Lagărul, dreptunghiular şi în pantă,
era înconjurat de o dublă reţea de sârmă ghimpată, înaltă de cel puţin 3 metri, cele două şiruri de pari şi de sârmă
ghimpată fiind la câţiva metri unul de altul, şi străjuite fiind la colţuri şi, din loc în loc, în lungul laturilor - şi

şi 8000 de deţinuţi; Saligny, cu un efectiv ce a variat între 2000 şi 8000 de deţinuţi, majoritatea femei,
deţinutele condamnate politic fiind amestecate cu cele de drept comun; Km 5, cu circa 2000 de
deţinuţi; Km 31, cu aproximativ 1500 de deţinuţi; Poarta Albă, cu un efectiv care a variat între 10 000
şi 12 000 de deţinuţi; Galeş cu aproximativ 3000 de deţinuţi; Noua Culme, cu un efectiv variind între
2000 şi 7500 de deţinuţi; Taşaul, cu circa 1500 de deţinuţi; Peninsula, numită şi Valea Neagră, cu un
efectiv între 6000 şi 8500 de deţinuţi; Capul Midia17, cu un efectiv ce varia între 500 şi 2500 de
deţinuţi. De asemenea, mai funcţionau două lagăre speciale la Eforie cu 300 de deţinuţi şi Constanţa
(Stadion) cu 400 de deţinuţi, cât si lagărele auxiliare, aşa-numitele întreprinderi agricole, de la
Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi, Năvodari şi Castelu18.
Colonia de la Cernavodă, situată în partea nordică a localităţii, era considerat un lagăr special
pentru deţinuţii ,,contrarevoluţionari" folosiţi la diferite lucrări de excavaţii19. Poarta Albă a fost cea
mai mare colonie de muncă de la Canal, în luna iunie 1950, colonia având peste 6000 de deţinuţi, iar
în martie 1952, erau aproximativ 12 000. Rata mortalităţii era foarte ridicată, doar într-o singură zi, 17
februarie 1953, au murit 10 deţinuţi20. Norma zilnică de muncă era de 3m3 de pământ excavat de către
fiecare deţinut, transportul cu roaba la 100-150 de metri, încărcări şi descărcări de vagoane cu o normă
de 7m3/deţinut/zi, construirea de barăci şi clădiri, sfărâmarea pietrei la carieră sau construirea de căi

desigur la poartă -, de câte un observator înalt, cu acoperiş, tronconic şi deschis spre cele patru puncte cardinale,
astfel încât santinela de pe platforma lor să poată vedea pe oricine s-ar apropia de gardurile de sârmă, fie din
interiorul lagărului, fie din afara lui. Lângă poartă pe stânga, se afla clădirea administraţiei lagărului, unde-şi
avea biroul şi comandantul, dar, bineînţeles, locuinţele tuturor securiştilor se aflau peste drum de lagăr, unde
erau şi barăcile soldaţilor. În interior, de-a lungul reţelelor de sârmă, pământul era arat şi greblat proaspăt pe o
lăţime de câţiva metri. De-a lungul celor două laturi lungi ale platoului, se aflau înşirate în paralel o serie de
barăci, lungi de circa 20 de metri, intrarea era la mijloc într-un fel de mic vestibul, din care se deschideau
cămăruţe - pentru brigadieri - iar în dreapta şi stânga câte o încăpere mare, cu priciuri duble pe două laturi, o
sobă pe una din laturile înguste şi două-trei ferestre pe una din laturile lungi. Acesta era planul celor mai multe
dintre barăci, deşi mai erau şi unele de alte dimensiuni şi în alt fel împărţite în interior, pentru bucătăria
lagărului, pentru magazii, pentru infirmerie şi, bineînţeles, pentru administraţia lagărului şi pentru corpul de
gardă. În mijlocul lagărului era un spaţiu liber de cel puţin un hectar, în pantă, ca tot terenul, numit platou, pe
care erau adunaţi deţinuţii pentru orice formalitate oficială, ca şi pentru formarea brigăzilor dimineaţa înainte de
pornirea la lucru"; Vladimir Dumitrescu, Închisorile mele. Memorii, postfaţă de Silvia Marinescu-Bîlcu,
Bucureşti, Editura Albatros, 1994, pp. 18-19.
17 Referitor la regimul aplicat în coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut politic, medic de profesie, a
declarat în timpul anchetei din 1953: ,,Deţinuţii erau scoşi la muncă continuu, atât ziua, cât şi noaptea şi în toate
duminicile, fără nici un repaus, atât pe ploaie, furtună sau zăpadă şi, când noaptea târziu ne întorceam de pe
şantier, complet uzi şi îngheţaţi, eram introduşi în barăci şi înghesuiţi unul lângă alţii, pe nişte priciuri de lemn,
fără să ni se permită să ne uscăm îmbrăcămintea, astfel că dormeam cu veştmintele ude, iar dimineaţa plecam din
nou pe şantier, cu îmbrăcămintea neuscată şi, cum era timp de iarnă, îmbrăcămintea de pe noi îngheţa"; Monica
Grigore, Oana Ionel, Colonia de muncă forţată Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei în vol.
Arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 2004,
p. 102.
18 Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, fond colonii şi
lagăre de muncă, neinventariat.
19 Un fost deţinut de la Cernavodă, a dezvăluit, în timpul anchetelor, abuzurile la care erau supuşi deţinuţii: ,,Într-
o dimineaţă am asistat la o nouă scenă din aceiaşi piesă. În timp ce detaşamentele ieşeau pe poartă pentru a se
aduna la locul de muncă, doi-trei epileptici au căzut din cauza bolii pe care o aveau chiar în faţa porţii de la
ieşire. Brigadierul [Nicolae] Cârcu cu toate că era iarnă grea, zăpadă şi ger, n-a binevoit să aprobe ca aceşti
nenorociţi să fie ridicaţi din zăpada unde căzuseră. Ba din contră a ordonat ultimului detaşament care urma să
iasă pe poartă să treacă peste ei călcându-i. Cu toate acestea n-a fost nici unul din cei 80 din front s-o facă, cu
toate că privirile d-lui prim erau îndreptate spre picioarele celor care nu vroiau să execute ordinul său. În acelaşi
timp însă o căruţă încărcată cu gunoi trasă de doi cai se îndrepta spre poartă. Un gând diabolic îi împinge până
acolo bestialitatea, încât îi comandă căruţaşului să treacă cu caii şi căruţa peste cele trei epave nenorocite culcate
în zăpadă, lucru pe care încearcă să-l şi facă căruţaşul, fără pic de şovăire, însă în ultimul moment, cei trei au fost
traşi de sub copitele cailor de câţiva deţinuţi"; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 21.
20 Într-o declaraţie din 16 martie 1968, colonelul Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-
1953, a menţionat: ,,În colonia de la Cernavodă în iarna anului 1952-1953 au murit peste 70 de deţinuţi, bolnavi
şi bătrâni, aduşi din diferite penitenciare din ţară"; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, f. 63.

ferate21. La Saligny, la câţiva kilometri de Dunăre, se lucra cu roaba, se descărcau şi se încărcau
vagoane cu pământ scos din săparea Canalului, iar la Capul Midia22, colonia cea mai îndepărtată şi
mai inaccesibilă, la patruzeci de kilometri de portul Constanţa, după cum nota un fost deţinut politic
,,munca era dintre cele mai grele, regimul cel mai inuman, iar şefii cei mai crunţi"23. Deţinuţii trebuiau
sa facă blocuri mari de ciment de aproximativ o tonă, pentru construcţia unui dig, iar totul se făcea
manual: transportul sacilor de ciment, amestecarea cimentului cu lopata, transportarea cimentului în
forme pe tărgi supraîncărcate24.
La colonia de la Midia, în luna martie 1952, deţinuţii munceau la ecluza care trebuia să facă
legătura între Canal şi lacul Taşaul, iar pentru aceasta era nevoie să se sape o porţiune de plajă, care
era de fapt o masă stâncoasă. Artificierii dinamitau peretele, deţinuţii spărgeau piatra şi o încărcau în
vagoneţi, de unde era transportată la marginea lacului Taşaul şi descărcată, tot de deţinuţi. Norma era
de trei vagoneţi pe zi. Infiltraţiile de apă făceau ca deţinuţii să muncească 12 ore pe zi cu picioarele în
apa rece de 3-4ºC. Se muncea continuu, schimburile alternând de la 8 dimineaţa la 8 seara şi de la 8
seara la 8 dimineaţa.
Colonia de muncă Km 31 era considerată unitate de pedeapsă, aici lucrând împreună deţinuţi
politici, frontierişti şi cei de drept comun. Un fost deţinut politic descrie în memoriile sale atmosfera
din această colonie: "Munca era deosebit de grea. Trebuia să intri în mocirlă până la genunchi, câte o
dată până la brâu, şi să smulgi papură, stuf, sălcii şi alte plante. Apoi se drena apa şi, în cele din urmă,
se trecea la săparea Canalului. Încărcam vagonul cu rădăcini de plante, îl împingeam cam 400 m, apoi
îl descărcam. Brigadierii şi supraveghetorii cu bâta în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă.
Intram în apă, şi din nou începeam să smulgem rădăcini şi să încărcăm vagonul. Aveam momente de
totală rătăcire, gânduri de nimicire, de sinucidere. Seara, ajungeam la barăci morţi de oboseală,
mâncam ce apucam, ne scoteam bocancii şi cădeam pe paturi îmbrăcaţi şi uzi. Dimineaţa, când venea
deşteptarea, năuci de somn şi îngheţaţi de frig, cu ochii umflaţi de răceală, ne încălţam cu obielele şi
bocancii uzi, beam cafeaua sau ceaiul, ne încolonam şi aşteptam la poartă ca să fim număraţi. După
numărare, plecam cu cântec la locul de muncă"25. Peninsula, numită şi Valea Neagră, situată la 20 km
de Midia, era specializată în munca la carierele de piatră, iar deţinuţii trebuiau să scoată blocuri
enorme pentru diguri, piatra fiind spartă cu ciocanul şi cărată manual la vagoane, pentru a fi folosită
pentru susţinerea liniilor ferate şi a drumurilor din lagăre. Această muncă era foarte dură, aici fiind
trimişi deţinuţii cu pedepse mari.
Coloniile de muncă de la Canal era conduse de un comandant, secondat de un adjunct, în timp
ce ofiţerul operativ, însărcinat cu activitatea informativă din colonie, conducea un birou special,
format din câţiva ofiţeri şi un număr semnificativ de informatori, prin intermediul cărora ştia tot ce se
întâmplă în colonie. Paza era asigurată de militari în termen, iar coloniile erau înconjurate de garduri
duble de sârmă ghimpată, înalte de 3-4 metri de-a lungul cărora erau miradoare cu soldaţi înarmaţi cu
puşti mitralieră, ce aveau ordin să tragă după trei somaţii rapide: ,,Lagărul era înconjurat de o dublă
reţea de sârmă ghimpată, înaltă de 3-4 metri, de-a lungul căreia erau miradoare din care, cu puştile
mitralieră în poziţie de tragere, soldaţii supravegheau toate mişcările deţinuţilor. Era strict interzis să te
apropii la mai puţin trei-patru metri de această reţea, sub ameninţarea deschiderii focului armelor
automate din miradoare. Cel care făcea imprudenţa să intre în această zonă foarte vag delimitată era

21 Un fost deţinut politic de la Canal nota în memoriile sale: ,,La Poarta Albă ca să mutăm 1 km de cale ferată la
o distanţă de 200 m, desfăceam calea ferată în 10 tronsoane de câte 100 m. Între două traverse intra câte un om
şi, astfel, 100 de oameni se înşirau între cele 2 şine. La comanda brigadierului ridicam cu toată puterea. Fiecare
dintre noi trebuia să se angajeze cu maximum de efort pentru a disloca calea ferată. Dacă nu reuşeam, foloseam
ranga sau lomul [rangă de oţel folosită în operaţiile de aşezare a şinelor de cale ferată]. După ce o dislocam, toţi
cei 100 intram între traverse, prindeam fiecare cu nădejde şi, la comandă, ridicam şi porneam spre locul unde
trebuia să o montăm"; Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 135
22 În timpul anchetei privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut de la Capu Midia a
declarat: ,,Bolnavi cu răni grave, slăbiţi în ultimul hal, astfel că nu mai rămăsese decât scheletul de ei erau trimişi
în cârji la lucru. Au fost cazuri când au venit de pe şantier deţinuţi morţi de frig sau în agonie"; ACNSAS, fond
D, dosar 19, vol. 6, f. 34.
23 Constantin Cesianu, Salvat din infern, traducere de Maria Alexe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, pp. 309-
310.
24 Ibidem, p. 170.
25 Gheorghe Bâgu, op. cit., p. 132.

somat de trei ori rapid şi apoi urma o rafală de puşcă mitralieră. Era fulgerător şi fără drept de apel.
Am auzit adesea oameni care nu mai puteau îndura suferinţele spunând: o să mă arunc în sârma
ghimpată. Şi nu arareori se auzeau somaţiile drastice ale santinelelor, urmate de focurile de armă care
puneau capăt zilelor nefericitului deţinut. Această măsură era pe atât de atroce, pe cât era de inutilă,
căci reţeaua de sârmă ghimpată era atât de înaltă, atât de solidă şi atât de încâlcită încât era absolut
imposibil de trecut prin ea. Dar ea avea darul de a te face să simţi mai bine faptul că administraţia era
decisă să întreţină teroarea. De altfel totul se petrecea foarte repede şi între prima somaţie şi
declanşarea tirului nu era un interval mai mare de trei secunde şi deţinutul, care din greşeală ar fi ajuns
în această zonă, nici n-ar fi avut timp să se întoarcă"26.
Programul zilnic al deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal27 prevedea trezirea la 3.30
dimineaţa, apoi urma spălarea, alinierea pe platou, numărătoarea, chinuitoare întrucât putea dura şi o
oră datorită lipsei de minimă educaţie a brigadierului şi ofiţerului de serviciu, încolonarea pentru masă,
un lichid negru şi cald generic numit cafea, o bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă, după care
deţinuţii plecau la muncă. Nu erau scutiţi de lucru decât cei accidentaţi sau deţinuţii cu febră de peste
39°C, iar cei care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma mai multe zile la rând era băgaţi în aşa-numita
,,carceră"28.
Ioan Slobodă, şeful Direcţiei Coloniilor de Muncă a declarat, în timpul anchetei din 1953, că
deţinuţii de la Canal trebuiau să lucreze nouă ore, dar când existau lucrări urgente se lucra şi 10 sau 11
ore. Din cauza volumului mare de muncă, mâna de lucru trebuia exploatată la maxim, iar Marin
Jianu29, ministru adjunct de Interne a hotărât, în vara anului 1952, că şi deţinuţii bolnavi trebuiau să
realizeze o jumătate de normă. În cazul nerealizării planului, deţinuţii trebuiau să lucreze în două
schimburi, câte 12 ore zilnic30.
În luna ianuarie 1953, la Ministerul de Interne, în prezenţa ministrului Pavel Ştefan şi a
colonelului Ioan Slobodă, s-a hotărât împărţirea deţinuţilor din coloniile de muncă în trei categorii, în
funcţie de această împărţire urmând să primească şi norma de hrană. Altfel, deţinuţii care depăşeau
normele cu peste 30%, aveau o masă de peste 3200 de calorii, cei care realizau norma, fără să o
depăşească primeau sub 3000 de calorii, iar deţinuţii care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma
primeau doar 2400 de calorii31.
Atât din parcurgerea lucrărilor cu caracter memorialistic, cât şi din declaraţiile din timpul
anchetei din 1953 privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, se poate constata că în rândul
deţinuţilor politici foamea era endemică, existând mărturii despre consumul de iarbă, câini, pisici,
larve de cărăbuşi, plante sau alte vietăţi considerate nutritive32.

26 Constantin Cesianu, op. cit, pp. 200-201.
27 În perioada aprilie-mai 1952, Alexandru Drăghici, în acel moment şeful Direcţiei Generale Politice din MAI, a
vizitat şantierele de la Canal, constatând că regimul de muncă şi de viaţă al deţinuţilor nu este specific unui
regim de detenţie, ci era un regim ,,liberal" şi ,,boieresc", viitorul ministru de Interne, considerând că deţinuţii
trăiau mai bine decât ostaşii care-i păzeau; Ştefan Mariţiu, Procesele publice de la Canalul Dunăre-Marea
Neagră, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică,
1999, p. 305.
28 ,,Carcera", în coloniile de muncă de la Canal, era reprezentată de o ladă de lemn, dispusă în picioare, având o
lăţime de 60 de cm şi o înălţime de până la 2,10 metri. Unul din pereţi reprezenta uşa, iar printre scândurile prost
îmbinate pătrundea cu uşurinţă ploaia şi vântul, întrucât aceste ,,carcere" erau situate afară, de regulă lângă
corpul de gardă. Deţinuţii erau introduşi în ,,carceră" seara, la întoarcerea de la lucru, fiind lăsaţi doar în cămaşă
şi indispensabili, nevoiţi să îndure frigul, în special în sezonul de toamnă-iarnă; Constantin Cesianu, op. cit., pp.
230-231.
29 La o întâlnire cu reprezentanţii conducerii Direcţiei Generale a Canalului, desfăşurată la începutul lunii iunie
1952, la Constanţa, Marin Jianu a cerut vigilenţă sporită faţă de deţinuţi: ,,Va trebui ca vigilenţa pe şantierele
Canalului să nu dispară nici un moment, fiindcă duşmanii aceştia nu au altă treabă decât a gândi cum au gândit şi
înainte de a fi aici, de a sabota, de a unelti, de a face jocul lor, iar dacă nu suntem atenţi, lăsăm pe aceşti duşmani
să-şi facă jocul. De aceea, atrag atenţia ca în organizarea muncii pe şantiere să se ţină cont de elementele cu care
lucrăm, să simtă aceşti oameni că fac închisoare"; Marian Cojoc, op. cit., p. 72.
30 Monica Grigore, Oana Ionel, op.cit., p. 101.
31 Ibidem, p. 103.
32 Semnificativă este declaraţia medicului Alexandru Popovici, deţinut la colonia de muncă Capul Midia:
,,Locotenentul major [Liviu] Borcea, în afară de faptul că se purta brutal cu deţinuţii, pe care îi bătea zilnic, fără
nici un motiv, practica în acelaşi timp şi o altă metodă de terorizare a deţinuţilor şi anume metoda înfometării.

Alături de foamea continuă şi munca extenuantă, deţinuţii de la Canal erau supuşi la
numeroase bătăi şi torturi fizice. Un raport întocmit la solicitarea Consiliului Securităţii Statului, la 17
martie 1968, menţiona câteva din abuzurile la care erau supuşi deţinuţii de la Canal: "Fără nici o
justificare, mulţi deţinuţi au fost bătuţi cu ranga de fier, casmaua, lopata, cureaua de la ventilatorul
tractoarelor, unii dintre ei murind în urma traumatismelor, iar alţii rămânând schilozi pentru toată
viaţa. S-au practicat şi alte metode: asasinarea prin împuşcare, interzicerea tratamentului deţinuţilor
bolnavi, contrar indicaţiilor medicale şi scoaterea lor la muncă în mod forţat, fapt care a dus la moartea
unora; pedepsirea unor deţinuţi de a sta cu picioarele în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mâini şi
ţinerea lor în timpul iernii în zăpadă şi carcere dezbrăcaţi, iar vara, în soare pentru a fi muşcaţi de
ţânţari; folosirea unor instalaţii electrice pentru electrocutarea unor deţinuţi, alergarea cu cai a
deţinuţilor, călcarea lor cu copitele, precum şi dezbrăcarea şi tăvălirea lor prin mărăcini; asasinarea
prin împuşcare şi profanarea cadavrelor deţinuţilor"33.
Lipsa alimentaţiei şi a unui tratament medical adecvat34, la care s-au adăugat eforturile fizice
foarte mari şi condiţiile de muncă precare au condus la o mortalitate ridicată în rândul deţinuţilor.
Numărul deţinuţilor politici morţi în coloniile de la Canal poate fi estimat la câteva mii, deşi datele
oficiale ale MAI din 1968 înregistrează un număr mult mai mic, de 656 decese, însă, aşa cum declara
colonelul Ilie Bădică, şeful Unităţilor de Muncă, din dispoziţia conducerii MAI ,,multă vreme decesele
nu au fost anunţate la Sfatul Popular"35.
Ritmul lent în care avansau lucrările, în pofida sumelor imense investite în construcţia
Canalului au determinat autorităţile să găsească aşa-numiţi vinovaţi pentru starea dezastruoasă a
lucrărilor. În realitate era vorba de nişte ,,ţapi ispăşitori", întrucât cel mai simplu motiv ce putea fi
invocat era sabotajul economic36. Astfel, conducerea tehnică a Canalului a fost arestată şi condamnată
în urma unor procese-spectacol după modelul sovietic de la sfârşitul anilor 1930. Imediat după
arestarea celor consideraţi vinovaţi de acţiuni de ,,sabotaj", înainte ca ancheta să stabilească ce fapte
au săvârşit, în presa centrală şi locală s-a început o adevărată campanie împotriva celor arestaţi,
calificaţi drept sabotori şi diversionişti, solicitându-se pedepsirea lor exemplară37.

Toată iarna, din ordinul locotenentului-major Borcea, ni se dădea ca hrană numai năut, arpacaş şi o ciorbă de
ceapă. Din cauza eforturilor supraomeneşti la care eram supuşi la muncă, a frigului şi a statului în picioare,
foamea în rândul deţinuţilor devenise atât de chinuitoare, încât deţinuţii erau nevoiţi să se hrănească cu ierburi,
rădăcini şi chiar cu animale ca pisici, câini, şerpi, broaşte. Chiar şi eu personal, pentru a-mi potoli foamea, am
strâns iarbă de pe jos şi am mâncat-o, numai ca să am ceva în stomac"; ibidem, p. 104.
33 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 30-31.
34 Un exemplu în acest sens găsim în declaraţia medicului Gheorghe Munteanu, deţinut în colonia de la
Cernavodă: ,,În ziua de 5 martie 1953 a fost internat în infirmeria coloniei deţinutul Răpciug Ion. Acesta a stat
15 zile la carceră în lanţuri şi apoi a fost trecut în infirmerie fiindcă i se umflaseră picioarele şi nu le mai simţea,
fiind ridicat şi adus pe targă pentru a i se da îngrijirile medicale necesare. L-am reţinut în infirmerie deoarece
membrele inferioare erau tumefiate până aproape de genunchi, iar labele picioarelor până la mijlocul gambelor
erau de culoare neagră-vineţie, fără puls şi reci. Am întocmit foi de evacuare la spital, dar până la 16 martie nu
am putut obţine evacuarea. Trimiterea la spital era necesară pentru a se face amputarea şi a salva viaţa
deţinutului. În ziua de 16 martie, deţinutul a murit în infirmerie" ; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 36.
35 Marian Cojoc, op.cit., p. 91.
36 Semnificativ în acest sens este următorul fragment din sinteza întocmită în 1968 de comisia de anchetă a
partidului, privind procesele de ,,sabotaj" judecate la Canal în august-septembrie 1952: ,,Din documentele
existente reiese că situaţia lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră era dezastruoasă şi ea se datora concepţiei
greşite a întregii construcţii care, în consecinţă, era sortită eşecului. S-a trecut la execuţia lucrărilor fără a se
asigura condiţiile organizatorice, tehnice, materiale şi umane necesare, cheltuindu-se jumătate din fondurile
alocate încă din faza de început a lucrărilor. Pentru a se acredita ideea că neregurile existente pe şantierul
Canalului erau consecinţa unei acţiuni de sabotaj şi a se abate atenţia de la adevăratele cauze menţionate mai sus,
s-au înscenat acţiuni judiciare împotriva unor oameni nevinovaţi. În aceste două procese s-au sacrificat oameni,
trei persoane nevinovate de săvârşirea vreunei fapte penale fiind şi executate, în scopul justificării unei idei total
compromise"; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, f. 196.
37 Următorul fragment, publicat în ziarul Scânteia, din 1 august 1952, este concludent: ,,Constructorii Canalului
Dunăre-Marea Neagră au primit cu o profundă satisfacţie ştirea descoperii şi arestării bandei de sabotori şi
diversionişti. Pe şantierele Canalului au avut loc mitinguri fulger, în care constructorii au comentat comunicatul
apărut în presă. S-a cerut cea mai aspră pedeapsă pentru ticăloşii care, mânaţi de ură împotriva poporului şi
turbând de furie împotriva succeselor tot mai mari pe care le dobândesc constructorii Canalului şi întreg poporul

La 1 septembrie 1952, în cadrul unui proces de tip stalinist, Tribunalul Militar Teritorial
Bucureşti, în deplasare la Poarta Albă, a pronunţat sentinţa în procesul ,,bandei de sabotori şi
diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră". Cinci persoane au fost condamnate la moarte
pentru sabotarea ,,propăşirii economiei naţionale a RPR", iar alte cinci la pedepse ce variau între 20 de
ani şi muncă silnică pe viaţă38. Dintre cei condamnaţi la moarte, Aurel Rozei-Rozenberg, Nicolae
Vasilescu-Colorado şi Dumitru Nichita au fost executaţi la 13 octombrie 1952, iar în cazul lui Petre
Cernătescu şi Gheorghe Georgescu pedeapsa a fost comutată în muncă silnică pe viaţă39.
Între 8-10 septembrie 1952 a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti un alt
proces de sabotaj la Canal, iar prin sentinţa nr. 6 din 10 septembrie 1952 au fost condamnate 15
persoane pentru ,,sabotarea propăşirii economiei naţionale"40.
Ca un efect al proceselor din toamna anului 1952 de la Canal, cei mai buni muncitori, de
teama unor noi procese, au plecat pe alte şantiere, iar proiectanţii şi inginerii au început să încarce
proiectele prin coeficienţi de siguranţă mai mari pentru a preveni un eventual eşec ce putea fi
interpretat drept sabotaj. De altfel, lucrările de construcţie a Canalului au continuat în acelaşi ritm
greoi41, datorat atât utilajelor suprasolicitate şi a erorilor de proiectare, cât şi a permanentului amestec
al activiştilor de partid în problemele de producţie şi a folosirii masive a muncitorilor necalificaţi42.
Comisia de partid constituită în 1967-1968 pentru a analiza activitatea Ministerului de
Interne43 şi a Securităţii în timpul lui Gheorghiu-Dej a stabilit, în cazul proceselor de la Canal, pe baza
studierii materialului de anchetă, a declaraţiilor unor inculpaţi, a unor anchetatori şi a membrilor

muncitor au încercat să încetinească lucrările uneia din marile noastre construcţii socialiste"; ACNSAS, fond D,
dosar 54, vol. 3, ff. 186-187.
38 Aurel Rozei-Rozenberg, şeful sectorului planificare, inginerul Petre Cernătescu, consilier tehnic, şeful
sectorului mecanic, inginerul Gheorghe Georgescu-Topuslău, inginerul şef al Atelierelor Centrale Medgidia,
inginerul Nicolae Vasilescu-Colorado, şeful Sectorului Ecluză Cernavodă şi mecanicul de locomotivă Nichita
Dumitru au fost condamnaţi la moarte, în timp ce inginerul Nicolae Frangopol, şeful Diviziei plan-producţie din
sectorul planificare şi inginerul Mircea Ciorapciu, şeful sectorului tehnic de execuţie au fost condamnaţi la
muncă silnică pe viaţă, inginerul Oprişan Ionescu, şef de grupă în Sectorul Tehnic şi inginerul Constantin
Niţescu, şef adjunct mecanic 25 ani muncă silnică, Petre Vieru, mecanic de locomotivă la 20 ani muncă silnică;
ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, ff. 145-148.
39 Ibidem, f. 148.
40 Inginerii Gheorghe Crăciun, Emilian Hossu şi Gheorghe Garofeanu au fost condamnaţi la muncă silnică pe
viaţă, inginerul Ion Sgură, subinginerul Nicolae Naghel, inginerii agronomi Boris Străistaru, Vicenţiu Bercescu,
Ion Ninulescu şi Alexandru Stănescu, şefii unor sectoare din cadrul unor gospodării agricole de la Canal,
Menelas Farmachi, referent la Sectorul tehnic, Constantin Dănilă, contabil şef la gospodăriile agricole ale DGC
şi mecanicii Dinu Butoianu, Constantin Lipan, Constantin Ianoş, Florea Dimancea au fost condamnaţi la pedepse
cuprinse între 8 şi 25 ani muncă silnică. În urma recursurilor formulate de inculpaţi, s-a hotărât rejudecarea
procesului, iar la 25 ianuarie 1954, Procuratura a decis să claseze cauza întrucât faptele imputate inculpaţilor se
încadrau în categoria ,,neglijenţei în serviciu", amnistiată prin Legea 4/1954; Ştefan Mariţiu, op.cit., pp. 311-312.
41 În şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 martie 1953 s-a discutat despre probleme de natură tehnică şi
organizatorică existente pe şanierele de la Canal, subliniindu-se lipsa personalului calificat (strungari, mecanici
de locomotivă, maiştri, impegaţi ), insuficienţa spaţiilor de cazare pentru muncitori, dificultăţile aprovizionării cu
apă potabilă, precaritatea asistenţei sanitare etc.; ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Stenograme,
dosar nr. 4/1953, ff. 1-59.
42 Florian Banu, Radiografia unei mistificări. Procesul sabotorilor de la Canal, în "Arhivele Securităţii",
Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii CNSAS, 2004, p. 139.
43 Semnificativ pentru modul în care se discuta despre pedepsirea unor vinovaţii pentru abuzurile din anii `50
este următorul fragment, reproducând intervenţia lui Ion Gheorghe Maurer din cadrul Comitetului Executiv al
CC al PCR din 19 septembrie 1968, privind riscurile care puteau să apară în cazul organizării unui proces
fostului ministru de Interne, Alexandru Drăghici: ,,Apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de lucruri
urâte nu numai în ceea ce priveşte anumite practici ale unei anumite părţi a conducerii într-o anumită epocă, dar
şi legătura acestor practici cu alte practici de unde s-au inspirat. Procesul ar lua un caracter nu numai împotriva
unor elemente ale conducerii române, dar ar lua un caracter de proces care se face într-un stat care este foarte
sensibil la aceasta. Nu am avea nimic de câştigat în aceasta, dimpotrivă, în asemenea condiţii, noi nu am putea
lăsa procesul public, adică să-l dezbatem, ar trebui să-l facem în şedinţă secretă, iar în şedinţă secretă s-au făcut
toate porcăriile pe care le dăm acum şi căutăm să le îndreptăm. Aşa că mie mi se pare că soluţia cea mai bună
este să lăsăm lucrurile să se îndrepte către prescripţie din punct de vedere judiciar"; ANIC, fond CC al PCR -
Cancelarie, dosar nr. 156/1968, ff. 14 -15.

completului de judecată44, că hotărârile pronunţate în anul 1952 erau ,,netemeinice şi nelegale"
întrucât ,,recunoaşterile inculpaţilor sunt rezultatul constrângerilor fizice şi morale pentru a mărturisi
că sunt vinovaţi de fapte pe care nu le-au comis"45. Mai mult, unii dintre martorii au pus în sarcina
acuzaţilor fapte săvârşite chiar de ei, iar în timpul procesului ,,nu s-au făcut verificări tehnico-
economice, expertize şi nu există acte de constatare a avariilor ce ar fi fost produse"46.
După înscenarea aşa-numitor "procese ale sabotorilor", prin HCM nr. 801 din 8 septembrie
1952, Direcţiunea Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră a trecut în subordinea Ministerului de
Interne, scopul declarat fiind ,,întărirea disciplinei şi ordinei în cadrul lucrărilor de construcţie"47.
După moartea lui Stalin, între 8-13 iulie 1953, conducerea Partidului Comunist Român, în
frunte cu Gheorghiu Dej a vizitat Moscova, întâlnindu-se cu liderii sovietici. Cu acest prilej, Nikita
Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS a criticat investiţiile enorme, egale cu totalul investiţiilor din
agricultură, angajate în activitatea de construcţie a Canalului. Mai mult, liderul sovietic a afirmat:
,,Canalul acesta nu ne uneşte, ci ne desparte. Este o idee ruşinoasă"48. În mod cinic, liderii sovietici nu
mai doreau să audă de construcţia Canalului, deşi acţiunea a demarat în urma indicaţiilor sovietice, din
anul 1948. După întoarcerea delegaţiei româneşti în ţară, s-a constituit Comisia guvernamentală pentru
lichidarea lucrărilor de la Canal, iar la 18 iulie 1953, aceasta a hotărât sistarea oricăror activităţi
constructive de pe şantiere49.
La 17 iulie 1953, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 20.404 s-a decis încetarea oficială
a lucrărilor de construcţie de la Canal50, urmând ca fondurile alocate şantierelor de la Canal să fie
destinate ,,măririi producţiei agricole, alimentare şi a mărfurilor de larg consum, în scopul ridicării
nivelului de trai al poporului şi satisfacerea nevoilor mereu crescânde, materiale şi culturale, ale
oamenilor muncii"51. Organizatoric, sarcina încheierii operaţiunilor de la Canal a revenit Comisiei de
Lichidare a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră52.
Oficial, la mijlocul anilor 1950, nu se putea recunoaşte faptul că ritmul de creştere economică
a României în acea perioadă nu putea să permită susţinerea unei lucrări de asemenea anvergură,
motivându-se eşecul acţiunii atât prin greşeli de natură tehnică, cât şi prin sabotarea lucrărilor din
partea ,,duşmanilor poporului"53. Lucrările de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost
reluate, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, 20 de ani mai târziu, în 197354.

44 Generalul Alexandru Petrescu a fost rechemat din rezervă, special pentru acest proces, şi desemnat
preşedintele completului de judecată, precizându-i-se de la început scopul misiunii sale: ,,judecarea de urgenţă a
unui grup de sabotori de la Canal, ale căror fapte sunt dovedite" urmând să se conformeze indicaţiilor ,,ce le va
primi de la organele Securităţii, care se aflau la Constanţa"; Ştefan Mariţiu, op.cit., p. 309.
45 Ibidem, p. 308.
46 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 156/1968, f. 21.
47 Marian Cojoc, op. cit., p. 34.
48 Mircea Chiriţoiu, Lichidaţi Canalul, liniştit, fără ţipete în ,,Magazin istoric", nr. 7, iulie 1999, p. 28.
49 Marian Cojoc, op. cit., p. 162.
50 Dintre lucrările realizate pe şantierele Canalului în intervalul 1949-1953, pot fi menţionate: excavaţii realizate
în valea Carasu, folosit ulterior drept canal de irigaţii; atelierele mecanice din Medgidia şi uzina termoelectrică
de la Ovidiu; mutarea liniei ferate Cernavodă - Saligny de pe amplasamentul Canalului; mutarea staţiei
Dorobanţu cu 1 km spre nord pentru executarea podului de la Poarta Albă; construirea unei noi linii ferate
(Dorobanţu - Nazarcea - Taşaul) de 34 km cu 5 staţii; realizarea liniei ferate la fabrica de ciment Medgidia;
construirea oraşelor Poarta Albă şi Năvodari; Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din
cadrul Memorialului Sighet, fond Colonii şi lagăre de muncă, neinventariat.
51 Ştefan Mariţiu, op. cit., pp. 312-313.
52 Marian Cojoc, op. cit., p. 143.
53 Constantin Cheramidoglu, Regimul de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952), în "Arhivele
Totalitarismului", anul IV, nr. 10, 1/1996, p. 108.
54 Monica Grigore, Oana Ionel, op.cit., p. 115.