Articol: Închisoarea din Sighet (1950 -1955)

Închisoarea din Sighet a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul regimului
austro-ungar fiind considerată una din închisorile cele mai moderne şi riguroase ale epocii. Destinaţia
iniţială a imobilului era găzduirea deţinuţilor de drept comun, acest caracter menţinându-se şi în
perioada interbelică. Începând de la jumătatea anului 1947, în penitenciarul de la Sighet, au fost
închise diverse persoane pentru motive politice (ţărani maramureşeni care nu reuşeau să-şi achite
cotele obligatorii la produsele agricole, fiind condamnaţi pentru sabotaj, elevi şi studenţi din zonă,
membri ai unor organizaţii anticomuniste) însă caracterul penitenciarului era de drept comun.
Din luna mai 1950, închisoarea din Sighet a devenit, pentru mai bine de cinci ani, un
penitenciar exclusiv politic, unde a fost întemniţată elita politică a României interbelice. Primul lot de
foşti demnitari1 a fost adus la Sighet, la 7 mai 19502. La 26 mai 1950, a fost transferat aici lotul
episcopilor şi preoţilor greco-catolici, arestaţi încă din octombrie 1948, pentru refuzul de a trece la
religia ortodoxă3. Pe parcursul anului 1950, a mai fost adus la Sighet un al doilea lot de foşti
demnitari, la începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie a fost transferat un al doilea grup de episcopi şi
preoţi greco-catolici. La sfârşitul anului 1950 şi în cursul anilor 1951-1952 au fost transferaţi la Sighet,
de la diverse penitenciare din ţară, atât foşti miniştrii din guvernele interbelice, cât şi episcopi sau
preoţi catolici condamnaţi în cadrul unor procese cu un evident caracter politic4.
Fără să fie judecaţi sau condamnaţi, majoritatea deţinuţilor au fost arestaţi şi închişi la Sighet
în baza unor decizii ale Ministerului de Interne, respectiv ale Securităţii. Odată catalogaţi, pe criterii
politice sau ideologice, drept "duşmani ai regimului" sau "duşmani ai poporului", temeiul juridic al
arestării şi detenţiei foştilor demnitari era asigurat. Vina arestaţilor nu consta în altceva decât în
simplul fapt că aparţineau unei anumite "categorii" care trebuia eliminată din noua societate.
O schimbare în statutul juridic al întemniţaţilor de la Sighet a intervenit în urma aplicării
prevederilor Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, în baza căruia au fost înfiinţate coloniile de muncă.

1 Vasile Ciolpan, directorul închisorii din acea perioadă descrie, într-un interviu din 1990, cum arătau foştii
demnitari aduşi la Sighet, la începutul lunii mai 1950: "Au fost aduşi 83 de oameni. Bătrâni, slabi, bolnavi,
speriaţi. Nişte umbre. Unul din ei, [Constantin] Brătianu, am avut trei în penitenciar, a fost scos pe braţe din
dubă şi dus în celula lui. Nu putea merge. Era în comă. Aşa ajunsese. Am întrebat ce s-a întâmplat. «Nimic. E
bătrân» mi s-a spus. «Şi ce să fac cu el? » am insistat. «O să-l îngropi în secret într-un loc ferit», mi s-a spus.
Era un bătrân frumos cu barbă albă";(Închisoarea din Sighet acuză. 1950-1955 Editura Gutinul, Baia Mare,
1991, pp. 22-23.
2 În primăvara anului 1950, în cadrul Ministerului de Interne s-a redactat un tabel cuprinzând "foştii miniştri
începând din anul 1918 până la 6 martie [1945] propuşi pentru arestare", în care pe lângă numele foştilor miniştri
sau subsecretari de stat erau trecute funcţia pe care o îndeplinise persoana respectivă, vârsta, situaţia familială,
apartenenţa politică precum presupusele vinovăţii sau atitudini duşmănoase care să permită încadrarea lor în aşa-
zisele unităţi de muncă. Pe prima pagină a acestui tabel a fost trecută următoarea menţiune nesemnată: "Toate
elementele politice - care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de internare în proces".
Întrucât nu s-au găsit "motive de internare în proces", conducerea Ministerului de Interne a optat pentru
internările administrative, iar pe baza acestui tabel, în urma unui ordin trimis direcţiilor regionale de securitate de
colonelul Gavril Birtaş, directorul Direcţiei I a Securităţii, în noaptea de 5/6 mai 1950 urmau să fie arestaţi peste
80 de foşti demnitari. A fost o operaţiune pregătită şi desfăşurată minuţios, la nivelul întregii ţări, la care au
participat 228 de securişti, ce s-a soldat cu arestarea a 84 de persoane; A se vedea în acest sens Claudiu Secaşiu,
Noaptea demnitarilor. Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti în "Analele Sighet 6: Anul 1948.
Instituţionalizarea comunismului", editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 894-
911; Tatiana A. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a
66 de lideri politici din România, în "Analele Sighet 6", pp. 889-893.
3 Arhiva Penitenciarului Baia Mare, fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat.
4 A se vedea în acest sens Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune,
în Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Claudiu
Secaşiu, Memoria închisorii Sighet, ediţia a II-a, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 202-226; 251-260.

În baza acestui decret, prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne, atât foştii demnitari5, cât şi
ierarhii şi preoţii catolici6 erau internaţi administrativ în unitatea de muncă "evidenţă specială
Dunărea", pentru o perioadă cuprinsă între 24 şi 60 luni.
Supravieţuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din
închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea sistematică a
deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput parcă pentru a-i dezumaniza, umili
şi batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau
supuşi indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul alimentar sau cel sanitar.
Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât fizic cât psihic, aveau de acceptat şi violenţele de limbaj,
trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar deveniţi şefi ai unor foşti miniştri, academicieni
sau ofiţeri de rang superior. Supuşi mereu verificărilor neaşteptate ale gardienilor7, găsiţi vinovaţi de
încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii erau aruncaţi la "neagra", o celulă mică, fără
ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă
la minimum şi nu se permitea nici un contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la "neagra"
însemnau îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit. Fiecare dintre memorialiştii universului
concentraţionar au evocat cu groază perioadele lungi de izolare, iar pierderea obişnuinţei vorbirii şi
gravele dereglări ale sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor8.
Într-o apreciere generală privind condiţiile de viaţă de la Sighet, foştii deţinuţi considerau
foamea9 drept "cel mai mare chin al temniţei"10. Astfel, episcopul Iuliu Hossu scria în memoriile sale
referitor la regimul alimentar din închisoare: ,,La Sighet am văzut, am simţit şi am trăit foamea. Se
vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în
temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea. Pentru a vedea gradul de foame care era al tuturor
acelaşi, pomenesc că, ieşind să aducem apa de la robinetele din anticamera WC-ului, la uşă în colţ era

5 La 1 august 1951, Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia nr. 334, prin care 89 de foşti demnitari aflaţi în
penitenciarul din Sighet erau internaţi administrativ pentru 24 luni, iar prin Decizia Ministerului Securităţii
Statului nr. 559 din 6 august 1953 termenul era prelungit cu încă 60 de luni; ASRI, fond D, dosar 9572, vol. 9, ff.
35-37; 290; 370-372.
6 Prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 64 din 30 ianuarie 1952, erau internaţi administrativ 32 de
ierarhi şi preoţi catolici, cu termene ce variau între 12 şi 24 luni, iar prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne
nr. 684 din 28 decembrie 1953 pedepsele au fost majorate cu 24 luni; Ibidem, ff. 22-23).
7 Unul dintre elementele nelipsite în penitenciarul din Sighet, ca de altfel în toate închisorile politice, erau
percheziţiile desfăşurate la orice oră din zi şi din noapte. Episcopul Iuliu Hossu descrie cum se desfăşurau
acestea: ,,Foarte des ne făceau percheziţie noaptea, către miezul nopţii, răvăşind şi aruncând pe jos ce biata de
rufărie aveam; scormoneau prin saltea, nu rămânea nimic neatins, orice petec de hârtie, nici ac, nici aţă de cusut;
sarea pe care ne-o dădeau, ţinută într-o cârpă, era confiscată şi aruncată în mijlocul camerei. Percheziţionarea era
din ce în ce mai amănunţită; la început rozaliile nu s-au confiscat, după aceea tot ce era religios era confiscat; ne-
am făcut rozare din pâine, le-au confiscat şi pe acelea; Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile
Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de pr. Silvestru Augustin Prunduş, Cluj, Editura Viaţa Creştină,
2003, p. 230.
8 A se vedea în acest sens Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, op.cit., pp. 192-290.
9 Episcopul Ioan Ploscaru a descris în amintirile sale perioada detenţiei, oprindu-se asupra regimului alimentar
de la Sighet: "Regimul alimentar la această închisoare era calculat cu mare grijă, atât ca deţinutul să nu moară
imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. Alimentele, pe lângă faptul că erau puţine, se stricau din cauza
proastei gospodării. Se aducea de la magazie o anumită cantitate de cartofi, dar la curăţat se aruncau jumătate;
varza pusă la murat fără să fie bine curăţate frunzele stricate, ajungea să aibă un anumit miros de aliment
degradat; fasolea cu gărgăriţe, arpacaşul cu viermi. Meniul era aproape zilnic, acelaşi. Dimineaţa terci, adică
porumbul măcinat cu tot cu cocean şi fiert în apă. În timp ce mâncam trebuia să scuipăm resturile de cocean,
deoarece nu se putea înghiţi. Uneori în loc de terci ne dădeau surogat de cafea preparat din orz prăjit. La prânz
un singur fel de mâncare: supă de ceapă, ori supă de varză, de arpacaş, fasole sau de cartofi. Mergeam cu gamela
la uşă unde gardianul turna fiecăruia un polonic din această apă colorată în care mai pluteau şi ceva din
alimentele mai sus arătate. Câteodată se aduceau deşeuri de la abator din care părţile bune erau culese de
gardieni, iar oasele, bucăţi de burtă de vacă, nespălate, sau tendoane mai rătăceau prin gamela noastră. Seara tot
un polonic cu ceva ce se voia mâncare pentru a ne potoli foamea. Raţia de pâine era de 250 grame, dar niciodată
nu avea această greutate. Vinerea primeam în loc de pâine o bucată de mămăligă. Pentru bolnavii de stomac sau
ulcer regimul alimentar de la Sighet era calea rapidă spre o moarte sigură"; Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare,
Timişoara, Editura Signata, 1993, pp. 167-168.
10 Ibidem, p. 123.

o mică cantitate de grăunţe de porumb, care au fost alese din fasole; îmi venea să iau din grăunţe să le
mănânc aşa, roase şi crude, dar nu era cu ce să le rod pentru că măselele pe rând s-au măcinat şi au
căzut"11.
Istoricul Constantin C. Giurescu nota şi el în amintirile sale referitoare la perioada detenţiei de
la Sighet: "În cursul primei săptămâni n-am avut, de altfel, decât arpacaş şi fasole, masa de seară fiind
întotdeauna repetarea celei de la prânz, dar mai slabă, uneori mult mai slabă. Chiar din a treia zi a
detenţiunii la Sighet, începe să-mi fie foame, o foame aproape permanentă şi care, în ultimele zile,
ajunge o adevărată obsesie. La jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul ti-e foame;
senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună
clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de răgaz de la
prânz; ţi-e foame chiar din momentul când ai terminat de mâncat"12.
Potrivit documentelor oficiale ale penitenciarului, în anul 1950, deţinuţii din închisoarea de la
Sighet aveau ca raţie "250 gr. pâine (5 zile pe săptămână), 250 gr. mălai (2 zile pe săptămână) şi câte
50 gr. mălai zilnic, pentru terci, iar dintre alimentele raţionalizate zahăr 250 gr. lunar, ulei 50 gr.
lunar, şi carne 250 gr. săptămânal"13. La 21 octombrie 1950, Direcţia Generală a Penitenciarelor
stabilea alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor în timpul iernii 1950-1951: "În tot timpul iernii,
alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor vor fi prazul, cartofii şi varza. Veţi folosi în cea mai largă
măsură cartoful pentru alimentarea deţinuţilor, pe considerentul că sunt supuşi unei degradări rapide,
având mai ales în vedere calitatea lor inferioară. Veţi înlocui ceapa, arpacaşul şi fasolea prin praz în
modul următor: ceapa va fi înlocuită parţial prin praz, care o va înlocui şi la prăjit. Va fi micşorată
raţia zilnică de arpacaş pentru fiecare deţinut, iar raţia astfel micşorată va fi înlocuită parţial prin praz.
În acest sens, în compoziţia mâncării de praz vor intra şi 25-30 gr. arpacaş. Fasolea se opreşte din
consum, fiind lăsat ca o rezervă după epuizarea tuturor celorlalte alimente, pe considerentul că poate fi
conservată în condiţii bune, datorită rezistenţei ei. Varza, va constitui deasemenea un aliment de bază
al deţinuţilor, pe tot timpul iernii"14.
Începând din vara anului 1953, regimul alimentar din penitenciarul de la Sighet se ameliorează
simţitor, iar acest lucru a fost remarcat şi de foştii deţinuţi: "La 1 iulie 1953, dimineaţa în loc de terci,
am primit cafea neagră, accentuat dulce; surprindere generală la noi în celulă şi în celelalte; înainte de
masă, la distribuirea pâinii miliţianul oferă porţie dublă, o bucată de pâine de 500 de gr.; apoi am văzut
că primim marmeladă dublă, de două ori cât înainte; apoi, în loc de arpacaş, care s-a rărit până la
completa dispariţie, primeam gamela plină de macaroane cu marmeladă, altădată cu brânză, apoi griş
cu lapte, griş cu marmeladă şi mai mare surpriză, la câteva zile au început să ne dea câte o ceaşcă de
lapte; de două ori carne pe săptămână, care nu se mai servea pescuită din ciubărul cu ciorba, ci pe o
tavă, cusută din scânduri, erau bucăţele aşezate în şire, pe care le luam noi pe rând, la uşa celulei; mai
târziu s-a dat carne de trei ori pe săptămână, laptele seara se dădea tot după masă, ca lapte acru ori
altădată cafea cu lapte dimineaţa iar noi nu ştiam ce poate însemna această îmbunătăţire după mai bine
de trei ani: moartea lui Stalin sau apropierea eliberării"15.
Fraza repetată mereu "medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze"16 de medicul
închisorii de la Sighet caracterizează regimul sanitar17 din penitenciar, unde pe lângă vizita de

11 Iuliu Hossu, op. cit., pp. 243-246
12 Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955),
introducere de Dinu C. Giurescu, ediţie îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 74.
13 Arhiva Penitenciarului Baia Mare, Fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat.
14 Ibidem.
15 Iuliu Hossu, op. cit., p. 330
16 Alexandru Raţiu, Biserica furată, Cluj-Napoca, Editura Argus, p. 40.
17 Generalul Gheorghe Mihail, fost deţinut la Sighet, a reliefat câteva trăsături ale regimului sanitar: "Asistenţa
medicală era iluzorie, iar medicamentele, inexistente. Cele mai curente afecţiuni se datorau subalimentaţiei, care
ducea la scăderea în greutate, "topirea" muşchilor, la slăbiciune extremă, gingivite, căderea dinţilor, la boli de
inimă, de ficat şi rinichi, la afecţiuni intestinale şi la ulcere. Sunt frecvente şi bolile pulmonare, de la bronşite,
angine, pleurezii, la numeroase cazuri de tuberculoză; nu lipseşte nici tifosul exantematic, datorită păduchilor
care colcăie peste tot; mulţi suferă de tulburări psihice, nevroze, psihoze, coşmaruri, schizofrenie, deliruri,
insomnii, instabilitate psihică, multe dintre ele necesitând tratamente şi spitalizări sau izolări"; Generalul
Gheorghe Mihail în "Memoria", nr. 27, p. 32.

rutină18, a doctorului Iosif Lungu19 deţinuţii primeau doar nişte banale medicamente. Deţinuţii politici
de la Sighet au fost lipsiţi, datorită caracterului special al închisorii, bazat pe un regim de izolare
totală, de posibilitatea unor tratamente medicale de specialitate.
În perioada 1950-1955, personalul închisorii din Sighet a cunoscut o permanentă schimbare,
rare fiind cazurile în care unii din gardieni au rămas în funcţie de la mijlocul anului 1950 până în luna
iulie 1955. Istoricul Constantin C. Giurescu caracteriza astfel sistemul din penitenciar: ,,Neîncrederea
tuturor în toţi, spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile de bază în raporturile dintre cei
ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă de teroare nu numai în ceea ce priveşte pe deţinuţi, dar
şi pe gardieni"20.
Directorul închisorii în perioada mai 1950-iunie 1955 a fost Vasile Ciolpan21. Din mărturiile
celor care au trecut prin închisoarea din Sighet, confirmate prin documentele de arhivă, în perioada
1950-1955, în penitenciar au existat patru ofiţeri de securitate, aceştia fiind de fapt cei care controlau
totul în închisoare, atât pe deţinuţi, cât şi pe gardieni. Primul dintre securiştii din penitenciar,
locotenentul Manea Petru, poreclit de deţinuţi "Mutul", avea obiceiul să spună că suferă şi el de
aceleaşi boli de care se plângeau deţinuţii. După el a venit un personaj "mic de statură şi rău",
locotenentul Bertea Vasile, numit de deţinuţi şi "Tebeceul", înlocuit la rândul său de sublocotenentul
Tâmp Gheorghe, poreclit "Gorila"22. În luna noiembrie 1953, în penitenciar apare un nou ofiţer de

18 Episcopul Iuliu Hossu nota în memoriile sale: "Doctorul trecea prin toate celulele o dată pe săptămână, dar cel
puţin la noi nu spunea nici un singur cuvânt; privirea întunecată, părea supărat pe noi; se uita în jur, tăcea şi
ieşea; dacă cineva dintre fraţi cerea ceva pentru stomac spunea sanitarului să noteze; cât am fost la Sighet nu s-a
atins cu mâna de nici un bolnav la noi. Sanitarul, înalt şi puternic ca un munte, se târguia pentru tot aspirinul, nu
era darnic deloc, deşi era un om deschis şi intra câteodată în vorbă cu fraţii"; Iuliu Hossu, op. cit., p. 298.
19 Iosif Lungu născut în 1910 la Iaşi, absolvent, în 1938, a Facultăţii de Medicină a Universităţii din Iaşi. În mai
1947, şi-a schimbat numele din Ludescher în Lungu, iar în luna iunie a fost repartizat la Spitalul Sighet ca medic
secundar la secţia maternitate, iar din 1948, a trecut la secţia de chirurgie. Membru PCR din 1945, a devenit, doi
ani mai târziu, secretarul organizaţiei de bază din Spitalul Sighet. Prin Decizia nr. 578 din 1 iulie 1950, semnată
de Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne, a fost angajat cu jumătate de normă ,,ca medic consultant la
penitenciarul Focşani, cu serviciul la penitenciarul Sighet, începând din data de 1 mai 1950, cu un salariu de 11
600 lei". În paralel, Lungu Iosif, medic chirurg, specialist în obstretică-ginecologie, spre a putea da un randament
mai mare"; Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dosar 561.
20 Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 105.
21 Vasile Ciolpan s-a născut la 8 ianuarie 1920, în comuna Vişeul de Jos, judeţul Maramureş, dintr-o familie de
ţărani săraci. Absolvent a trei clase primare, a lucrat ca muncitor forestier la diferite exploatări din ţară. În luna
martie 1944 a fost înrolat în armata maghiară, în Batalionul 12 Vânători de Munte, luptând pe Frontul de Est,
în zona Colomeea din Ucraina. La 23 iulie 1944 a fost luat prizonier de armata sovietică, fiind dus în lagărul
100/i din localitatea Novozaporoje. În timp ce era în lagăr, la 8 aprilie 1945, s-a înscris în Divizia Horea, Cloşca
şi Crişan, alcătuită din prizonieri de război români în URSS, comandată de generalul Mihail Lascăr. În luna
octombrie 1945, Vasile Ciolpan s-a întors în ţară cu Divizia Horea, Cloşca şi Crişan, fiind lăsat la vatră în
februarie 1946. În primăvara anului 1947 s-a angajat pe şantierul Salva-Vişeu, iar după absolvirea Şcolii de
partid de trei luni de la Baia Mare fost numit secretar cu propaganda în zona natală. În urma recomandării trimise
de Comitetul judeţean de partid Maramureş, prin Decizia nr. 22 598 din 15 iulie 1949, semnată de Marin Jianu,
ministru adjunct de Interne, a fost angajat ,,educator politic" la penitenciarul Sighet, prin Decizia 367 din 8 mai
1950, semnată de Marin Jianu, începând din 1 mai 1950, Vasile Ciolpan a fost încadrat ,,director la penitenciarul
Plătăreşti [prin Decizia nr. 474 din 8 iunie 1950, penitenciarul Plătăreşti (Ilfov) a fost mutat la Sighet] din data de
1 mai 1950, cu un salariu de 12 500 lei". La 1 iulie 1951, prin Decizia nr. 268/951, a devenit cadru militar,
primind gradul de locotenent şi funcţia de director al penitenciarului din Sighet. În urma mai multor rapoarte
trimise de Satmari Alexandru, ofiţerul de contrainformaţii al închisorii şi a unor anchete succesive în penitenciar,
la 9 iunie 1955, a fost destituit din funcţia de comandant al penitenciarului Sighet, fiind acuzat de ,,abateri grave
de la regulament, prin reaua gestionare a obiectelor de valoare şi a efectelor particulare ale deţinuţilor, prin lipsa
unei evidenţe legale, prin lipsurile constatate la efectele particulare ale deţinuţilor şi prin încurajarea şi tolerarea
sustragerii de alimente din raţia deţinuţilor, alimente ce au fost consumate de cadrele unităţii în frunte cu
comandantul". La 31 august 1955 a fost trecut în rezervă şi trimis în judecată fiind învinuit de ,,abuz şi neglijenţă
în serviciu", dar la 27 aprilie 1956, Procuratura Militară Cluj a hotărât clasarea dosarului ,,întrucât din ancheta
efectuată nu rezultă o lipsă reală cu privire la obiectele personale din pachetele deţinuţilor, iar cei interesaţi
(adică deţinuţii - n.n.) nu au reclamat acest fapt". După trecerea în rezervă, Vasile Ciolpan a lucrat la un centru
de colectare a laptelui şi la Sfatul popular raional Sighet; Arhiva Administraţiei Naţionale a Peitenciarelor
(ANP), dosar nr. 1302.
22 Constantin C. Giurescu, op. cit.,, p. 129.

securitate, Satmari Alexandru, având gradul de locotenent major. Profesorul Constantin C. Giurescu
îşi aminteşte că Nicolae Sibiceanu23 l-a botezat imediat ,,Martel", după numele coniacului întrucât
avea trei stele pe epolet24. Misiunea ofiţerilor de securitate din penitenciar era de a ţine sub observaţie
activitatea din închisoare, având posibilitatea de a întocmi rapoarte despre toţi angajaţii, inclusiv
despre director. În activitatea informativă aceştia se bazau pe relatările şi notele informative furnizate
atât de o parte a personalului închisorii, cât şi de unii deţinuţi25.
O categorie aparte din cadrul personalului o reprezentau gardienii, unii apreciaţi în unele
cazuri de deţinuţi, alţii fiind detestaţi. În foarte puţine cazuri deţinuţii cunoşteau numele real al
gardienilor, în general aceştia primeau nume convenţionale pentru a putea fi recunoscuţi. Numele
convenţionale ale gardienilor erau date fie după asemănarea lor cu persoane cunoscute de toţi în cadrul
unui colectiv, fie după profesia lor anterioară, fie după unele caracteristici fizice. În codul propriu al
deţinuţilor unii gardieni erau desemnaţi numai cu iniţiale, acestea exprimând modul în care erau ei
apreciaţi. Astfel, sunt menţionaţi unii gardieni cu siglele: B1, B2, B3 - B venind de la bestie sau J1,
J2, J3 - de la javră. Iată câteva exemple de nume date gardienilor din penitenciarul de la Sighet:
"Habsburgul", "Mongolul", "Pithecantropus Erectus", "Nazone", "Aviatorul", "Păsărilă".26
Condiţiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemniţaţi şi stării lor de
sănătate precare, au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii celor închişi la Sighet, încât în
perioada mai 1950- iulie 1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de persoane, 53, adică 25%, au
decedat. Printre aceştia erau prim-miniştri, academicieni, profesori universitari şi episcopi. Trupurile
acestora au fost transportate în timpul nopţii cu o căruţă, iniţial în cimitirul oraşului, iar de la mijlocul
anului 1952, la Cimitirul Săracilor, situat la marginea Sighetului şi aruncate în gropi rămase până azi
anonime27.
În intervalul mai 1950- iulie 1955, la penitenciarul din Sighet, cu trei excepţii din anul 195528,
nu s-au întocmit acte de moarte pentru cei decedaţi, această operaţiune realizându-se abia în 195729, în
urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi30.

23 Nicolae Sibiceanu (1907-?), membru al Partidului Naţional Liberal, subsecretar de stat în perioada interbelică.
Arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 a fost încarcerat la Sighet până în luna iulie 1955.
24 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 97.
25 Informaţii orale oferite de Alexandru Satmari lui Robert Fürtös, iunie 2003.
26 Constantin C. Giurescu, op.cit., p 106-129.
27 Vasile Ciolpan declara la 4 iunie 1955, în faţa unei comisii de anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre
şi Colonii: ,,Începând de pe data de 5/6 mai 1950, a început să sosească dube cu deţinuţi. Odată cu deţinuţii a
venit şi fostul ministru adjunct de Interne, Jianu Marin, împreună cu fostul colonel Baciu Ion, care a stat vreo
două zile aici în localitate. Însăşi fostul ministru a repartizat deţinuţii pe camere, la una din dube a venit un
deţinut deja mort şi unul nebun, pe cel mort a dat ordin să vie căruţa de la spital şi a fost dus la spital pentru a fi
îngropat şi a spus că să se facă un proces-verbal de constatare a morţii şi să semneze doi medici, dar să se
păstreze secretul. Întrebând că pe viitor cum să se procedeze, mi s-a spus că tot la fel să se facă proces-verbal şi
să semneze doi medici. A mai spus că împreună cu comandantul Securităţii din oraş să căutăm un loc pentru a-i
putea înmormânta, dar în timpul nopţii şi să nu anunţăm moartea lor. Fostul colonel Baciu a fost de faţă când s-a
hotărât felul cum va trebui în viitor să se procedeze cu cei morţi şi în felul acesta am stabilit locul, cu fostul
căpitan al Securităţii judeţene din Sighet, Mureşan Alexandru, cu care am stabilit unde trebuia să fie
înmormântaţi. În anul 1950, în 1951 şi în 1952, până într-un timp i-am îngropat în cimitirul oraşului, dar datorită
faptului că la orice oră din noapte mai circulau oameni, am intervenit din nou pe lângă comandantul Securităţii
din oraş pentru a stabili un nou loc mai ascuns. După câteva zile de la intervenţia mea, am fost chemat de
căpitanul Stern, care mi-a indicat locul unde trebuia să-i transport pe cei morţi, adică în cimitirul spitalului, care
este în afară de oraş. Pentru păstrarea secretului, îngroparea cadavrelor s-a efectuat numai noaptea, iar
mormintele au fost mascate ca să nu se mai poată identifica. Deţinuţii decedaţi în anul 1950 şi în 1951 au fost
îngropaţi cu sicrie, iar după această dată, îngroparea nu s-a mai făcut cu sicrie, deoarece nu mai aveam
scândură"; AANP ANP, dosar 1302.
28 Este vorba de Ion Sandu (economist, ministru adjunct în guvernul Groza), Constantin Simian (fruntaş PNŢ,
fost subsecretar de stat la MAI) şi Grigore Dimitrescu (membru PNL, fost guvernator al BNR) decedaţi în
intervalul mai-iunie 1955; Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (AMVCR), Fond
Penitenciar Sighet Principal, dosar Acte de moarte, ff. 152-154.
29 Având în vedere contextul intern şi internaţional din vara anului 1955, când penitenciarul redevine de drept
comun, autorităţile s-au confruntat cu tot mai multe presiuni din partea familiilor celor morţi la Sighet, care
doreau să afle ce s-a întâmplat în aceşti ani. Nedispunând de nici un act legal, nu puteau reglementa juridic o
serie de situaţii care presupuneau existenţa unor asemenea documente, pretinse de lege. În luna iunie 1956,

În anul 1955, pe fondul destinderii pe plan internaţional şi odată cu creşterea interesului
României vremii de a fi acceptată în Organizaţia Naţiunilor Unite, autorităţile comuniste au hotărât să
întreprindă câteva măsuri de bunăvoinţă. În acest sens trebuie văzută eliberarea unui număr important
de deţinuţi politici sau transformarea penitenciarului din Sighet, a cărui faimă a ajuns în Occident, din
nou, în închisoare de drept comun. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1199 din 26 iunie 1955,
deţinuţii din penitenciarul Sighet au fost împărţiţi în trei categorii: o parte puşi în libertate, alţii
eliberaţi din penitenciar, dar fixându-li-se domiciliu obligatoriu, iar cei din a treia categorie urmau să
fie transferaţi la alte penitenciare31. Astfel, la începutul lunii iulie 1955, o mică parte din deţinuţii
politici de la Sighet au fost eliberaţi revenind la familiile lor, nu şi la fostele lor locuinţe, confiscate
între timp de autorităţile comuniste, însă majoritatea au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în
Bărăgan sau transferaţi la alte penitenciare din ţară.
Până în luna august 1977, când a fost dezafectat, în penitenciarul din Sighet au mai fost
încarceraţi doar ocazional deţinuţi politici, pentru perioade foarte scurte, însă nu din rândul elitelor.

ministrul adjunct al Afacerilor Interne, generalul Gheorghe Pintilie a ordonat serviciului care se ocupa cu
evidenţa deţinuţilor din Ministerul de Interne să comunice sfaturilor populare din ţară că ,,deţinuţii respectivi au
murit în penitenciar în anul, luna, ziua, pentru ca Sfaturile Populare să-i scoată din evidenţă"29. Dacă se iau în
considerare şi presiunile externe se poate explica de ce în 1957 autorităţile au început o campanie de întocmire a
certificatelor de deces, potrivit Decretului 200/1957, privind înregistrarea deceselor din penitenciare. În aceste
condiţii îşi începe activitatea maiorul Vasile Nica de la Direcţia Generală a Penitenciarelor, care a plecat de la
Bucureşti, din ordinul Ministerului de Interne, a trecut pe la mai multe penitenciare din ţară, printre care
Timişoara şi Cluj, înainte de a ajunge la Sighet. Analizând actele de moarte întocmite la Sighet se constată
următoarele: din 51 de acte, 42 sunt datate 20 iulie 1957, iar 9 au data de 13 august 1957, toate având semnătura
lui Vasile Nica; ACNSAS, fond D, dosar 73, vol.1, ff. 2-21; AMVCR. fond Penitenciar Sighet Principal, dosar
Acte de moarte.
30 La 4 iunie 1955, Vasile Ciolpan, directorul penitenciarului din Sighet a declarat, în faţa unei comisii de
anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii: ,,Faptul că noi n-am făcut nici un act de deces, ci
numai proces-verbal este că aşa ni s-a dat ordine verbale de către fostul ministru Jianu şi de fostul colonel Baciu
Ion, constituind pentru noi o sarcină de partid şi de stat şi, mai mult, un secret de stat. În anul 1955, când a venit
comisia de anchetă în frunte cu tov. căpitan [Ioan] Târnoveanu, mi s-a arătat că acest lucru este ilegal. În urma
acestui fapt am făcut raport şi am cerut lămuriri de felul cum trebuie să fac cel puţin în viitor. După raport am
primit ordin că trebuie să facem acte de deces la Sfatul Popular al oraşului, iar acest ordin dat l-am şi pus în
practică cu primul caz care l-am avut. Pentru că dacă ar fi fost ordin ca să le facem acte de deces n-ar fi constituit
niciodată o greutate, ci din contră o uşurinţă prin faptul că n-ar fi trebuit să facem groapă noaptea şi nici nu l-am
fi înmormântat noaptea, ci am fi lucrat ziua şi fără nici o teamă din partea nimănui. Dar fiind ordin că este secret
şi că noi trebuie să aplicăm dictatura proletariatului, aşa cum ne-a învăţat partidul, noi am aplicat acest lucru cu
cel mai mare secret şi mai ales când am cunoscut că cine sunt deţinuţii n-aş fi spus un cuvânt nimănui, mai bine
să se fi întâmplat orice decât să arăt cuiva ce se petrece la noi"; AANP, dosar nr. 1302.
31 ACNSAS, dosar 123, vol. 1, ff. 1-76.