Articol: Rolul consilierilor sovietici în comunizarea României

Decizia politică


După cel de-al doilea război mondial, sovieticii şi-au răspândit în toate ţările ocupate din estul Europei nu doar trupele şi serviciile secrete, ci şi numeroşi consilieri pe lângă diferite instituţii autohtone. Scopul era uşor de înţeles: supravegherea implantării sistemului totalitar întocmai după dispoziţiile şefului suprem de la Kremlin (1).

Dacă trimiterea consilierilor sovietici fusese decisă în termeni reali de către Moscova (2), în mod formal ei fuseseră solicitaţi de către guvernele locale. Aceasta a fost cu siguranţă situaţia din România. La 3 noiembrie 1949 - în Ungaria încă se bătea monedă în jurul procesului intentat lui Laszlo Rajk, chiar dacă între timp acesta fusese condamnat la moarte şi executat -, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a trimis o scrisoare lui A.A. Gromîko, locţiitor al ministrului de Externe al URSS, prin care se solicita trimiterea unuia sau a doi "specialişti" care să acorde asistenţă conducerii Partidului Muncitoresc Român pentru "analizarea situaţiei unor membri ai partidului cu o activitate neclară şi suspectă", dat fiind că românii nu aveau "experienţă suficientă în desfăşurarea cu succes a unor asemenea anchete" (3). În şedinţa din 9 noiembrie 1949 a Biroului Politic al PC(b)US a fost discutată solicitarea lui Dej, adoptându-se decizia ca din partea Ministerul Securităţii Statului al URSS să plece în România A.M. Saharovski şi V.S. Patrikeev (apare şi în forma Patrakeev). Cei doi aveau ca sarcină să ajute Securitatea în activitatea ei (4). În 15 noiembrie 1949, însuşi Stalin l-a înştiinţat pe Gheorghiu-Dej despre răspunsul pozitiv la cererea sa printr-o scurtă scrisoare purtând semnătura "Filipov", pseudonimul lui Stalin (5).

Consilierii sovietici au fost detaşaţi în România prin semnarea unei convenţii, la 5 februarie 1950, între Bucureşti şi Moscova. Durata şederii consilierilor era de 3 ani. Costurile erau suportate de partea română, fiind vorba de transportul dus-întors pentru consilieri şi familiile lor, salarii mari (unul în lei, plătit direct consilierului, şi unul în ruble, achitat statului sovietic), locuinţe gratuite, accesul la magazine speciale, acordarea de alimente, produse industriale ş.a.m.d. Toate aceste prevederi erau valabile şi pentru consilierii care se aflau deja în România (6).

Urmele lăsate de consilierii sovietici în arhivele româneşti sunt reduse şi risipite. Gheorghe Apostol, unul dintre apropiaţii lui Gheorghiu-Dej, a fost întrebat după 1989 dacă sunt documente de arhivă cu hotărârile Moscovei pentru România, iar răspunsul lui a fost că "nu există. Nu se lucra cu acte. Poate telefoane. Dar, de obicei, se lucra deschis, deoarece omul Biroului Informativ avea acces la şedinţele plenare ale CC al PMR. (…) Ei asistau, vedeau ce se discută, interveneau. Peste cuvântul lor nu mai îndrăznea nimeni să treacă. Deci, dispoziţiile erau verbale, nu scrise. Nu se consemna nimic despre aceasta în actele Biroului Politic" (7).


Note de subsol:

(1) Dorin Dobrincu, Ajutorul Marelui Frate. Consilierii sovietici în România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în "Analele ştiinţifice ale Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi", Istorie, vol. XLVI-XLVII, 2000-2001, pp. 211-214; idem, The Soviet Counsellors' involvement in postwar Romanian repressive and military structures, în Alexandru Zub,
Flavius Solomon, Oldrich Tuma, Jiri Jindra (editori), Sovietization in Romania and Czechoslovakia. History, Analogies, Consequences, Iaşi, Editura Polirom, 2003, pp. 157-160.

(2) Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, Editura Ioan Slavici, 1995, p. 148.

(3) Galina P. Muraşko, Represiunile politice în ţările Europei de est la sfârşitul anilor '40: conducerea sovietică şi nomenclatura naţională de partid şi de stat, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1948 - instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 347-348; Albina F. Noskova, Consilierii sovietici: între cerere şi ofertă, în "Magazin istoric", nr. 4, aprilie 1998, p. 37.

(4) Galina P. Muraşko, op. cit., p. 348; vezi şi Tatiana P. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a 66 de politicieni din România, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1948 - instituţionalizarea comunismului, ed. cit., p. 889.

(5) ANIC, fond CC al PCR - Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 1/1949, ff. 27-28. Potrivit unor surse sovietice, răspunsul lui Stalin ar purta data de 13 noiembrie 1949; Albina Noskova, op. cit., p. 37.

(6) Ioan Scurtu, Consilierii sovietici în România, în "Magazin istoric", nr. 5, mai 1998, p. 13; Adrian Pop, 1950. Legaţia S.U.A. informează: dominaţia U.R.S.S. asupra României nu poate fi slăbită, în "Magazin istoric", nr. 4, aprilie 2001, p. 43.

(7) Lavinia Betea, op. cit. , p. 261 (interviu cu Gheorghe Apostol); Iulian Stănescu, Gheorghe Apostol se confesează, în
"Dosarele istoriei", nr. 12 (64)/2001, p. 44.

Cele mai vizate sectoare ale statului român şi pe cale de consecinţă controlate de consilieri au fost cele de forţă, Ministerul de Interne şi Securitatea, precum şi Armata. Situaţia este explicabilă, dacă avem în vedere că liderii de la Kremlin erau adepţii manevrelor din umbră şi ai impunerii cu forţa a deciziilor pe care le luau. Gheorghe Apostol preciza că toate ministerele fuseseră "înfundate cu consilieri sovietici. Iar armata şi internele, mai ales securitatea, erau năpădite de ei" (8).

Şeful consilierilor sovietici pe linie NKVD/KGB în România anilor 1944-1947 a fost Dimitri Gheorghievici Fedicikin. Personaj care acumulase o largă experienţă în Balcani, în anii 1930, în perioada imediat postbelică a ajuns să aibă o influenţă enormă la Bucureşti, dându-i indicaţii şi instrucţiuni lui Gheorghiu-Dej (9), dar şi importanţilor agenţi ai serviciilor secrete sovietice în România, Emil Bodnăraş şi Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko) zis Pantiuşa. Din punct de vedere politic, activitatea lui Fedicikin în domeniul securităţii şi informaţiilor era dublată de către Andrei Ianuarevici Vîşinski, comisar adjunct al afacerilor externe al URSS (10). Consilierii sovietici au fost prezenţi şi în alte servicii secrete româneşti. În timp ce Lucreţiu Pătrăşcanu era deţinut la Serviciul Special de Informaţii (1949-1951), pe lângă Secţia Juridică era ataşat consilierul sovietic Tiganov. În momentul în care SSI a fost înglobat în Securitate, Tiganov a devenit consilier al Direcţiei Anchete, condusă de Mişu Dulgheru (11).

Între anii 1949-1953, funcţia de şef al consilierilor sovietici din România, pe linia Securităţii, a fost deţinută de Aleksandr Mihailovici Saharovski, personaj cu o carieră importantă în KGB, dacă ţinem cont de faptul că el avea să ajungă apoi (1956-1971) şeful Direcţiei I Centrale (Informaţii Externe) din această temută poliţie politică (12). Însă în perioada în care s-a aflat în România, el s-a implicat direct şi profund în supervizarea serviciilor represive ale ţării. El a jucat un rol central chiar în cazul Pătrăşcanu. De fapt, în timpul anchetei acestuia instrucţiunile veneau de la Saharovski, secondat de Tiganov, şi de la Gheorghiu-Dej (13). Cei doi sovietici nu au fost singurii consilieri implicaţi în anchetarea fostului ministru al Justiţiei, de vreme ce în diferite acte oficiale, când erau menţionaţi anchetatorii, era folosită denumirea "brigadă de consilieri" (14).


Note de subsol:

(8) Lavinia Betea, op. cit., p. 264 (interviu cu Gheorghe Apostol). Vezi şi Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editurile Univers & Calistrat Hogaş, 1992, p. 68.

(9) Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, traducere din limba engleză de Doina Mihalcea-Ştiucă, Bucureşti, Editura All, 1994, p. 252.

(10) Dennis Deletant, Influenţa sovietică asupra Securităţii române 1944-1953, în Romulus Rusan (ed.), Memoria ca formă de justiţie, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 42; Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. I, Rolul Poliţiei Politice şi al Spionajului în România Comunistă, cu o întâmpinare de Sorin Roşca Stănescu şi cuvântul înainte al autorului, postfaţă de Dan Pavel, comentarii de Cornel Dumitrescu şi Adrian Severin, Bucureşti, Editura Omega, 1999, pp. 99-104.

(11) Claudiu Secaşiu, Drumul spre poliţia politică, în "Dosarele istoriei", nr. 5/1996, p. 15; Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist. Studiu de caz, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, pp. 187-188.

(12) Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 469; Ion Mihai Pacepa, op. cit., vol. I, p. 91-92, 96.

(13) Lavinia Betea, op. cit., p. 187-188, 330-331, 337, 357; Claudiu Secaşiu, op. cit., p. 15; vezi şi ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 62/1968, ff. 24-25.

(14) Lavinia Betea, op. cit., pp. 187-188, 330-331 şi p. 337; vezi şi Cristian Popişteanu, Un epilog neaşteptat: Malenkov aprobă lichidarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în "Magazin istoric", nr. 3, martie 1992, p. 37.

Dar consilierii sovietici nu s-au implicat doar în cazul Pătrăşcanu, ci şi în disputele dintre facţiunea Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe de o parte, şi facţiunea Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, pe de altă parte, dispute devenite acute la sfârşitul anilor 1940-începutul anilor 1950. La începutul anului 1952, Saharovski a trimis la Moscova rapoarte negative despre grupul Pauker-Luca-Georgescu, în timp ce Dej era prezentat ca fiind împiedicat în activitatea sa de către cei trei rivali (15). Ca şi în cazul înlăturării lui Pătrăşcanu, îndepărtarea grupului Pauker-Luca-Georgescu s-a făcut sub directa supraveghere a sovieticilor, problema fiind tranşată chiar de Stalin în timpul unei întrevederi avute la Kremlin, în aprilie 1952, cu Gheorghiu-Dej, însoţit de Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi Gheorghe Apostol (16). Chiar Rezoluţia Plenarei CC al PMR, din 27-29 mai 1952, cu privire la "devierea de dreapta", a fost redactată de un grup de comunişti români, se pare că de către Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, asistaţi de activişti sovietici, dintre care se evidenţia Mark Borisovici Mitin, "sfătuitor apropiat" al lui Dej (17). Rezoluţia cu referire la "devierea de dreapta" a fost trimisă de Chişinevschi, şeful Secţiei Externe a CC al PMR, lui Şutov, agentul MGB la Bucureşti. În acelaşi timp, Şutov îi trimitea lui Chişinevschi cu regularitate directivele Moscovei (18). Nu e inutil de menţionat că Gheorghiu-Dej dădea diferite petreceri nocturne - la Sanatoriul Otopeni, Predeal, Snagov, Herăstrău - la care participau nu doar apropiaţii săi români, ci şi consilierii sovietici, pe care îi cultiva intens. Dintre aceştia, un rol important avea să-l joace, până în 1956, chiar Mitin, membru al CC al PCUS (19).

Arestările numeroase care au urmat anihilării "devierii de dreapta", în special între funcţionarii Ministerului de Finanţe şi ai Băncii Naţionale, au făcut din nou simţită atotputernicia consilierilor sovietici. Chiar dacă nu existau probe împotriva arestaţilor, Alexandru Drăghici, noul ministru de Interne, şi consilierul sovietic le-au recomandat anchetatorilor români să citească rezoluţia Plenarei, pentru a extrage de acolo "probele" (20) . Nu era important că nu existau dovezi împotriva celor arestaţi, "interesele superioare ale partidului" erau cele care contau, fapt subliniat de consilierii sovietici (21). Aceştia din urmă au încercat chiar să lege "lotul de la Finanţe" de procesul lui Lászlo Rajk, din Ungaria (22). Modul de desfăşurare a anchetelor a ieşit la iveală în contextul "reevaluărilor" politice de la sfârşitul anilor 1960. Locotenent-colonelul Francisc Butyka îşi amintea atunci despre ancheta grupului Luca: "În acea perioadă noi am avut consilieri sovietici care de la început au preluat iniţiativa. Şi ca regulă, şi în alte probleme de până atunci, nu s-a întreprins nimic fără ajutorul lor. Toate planurile de anchetă, inclusiv întrebările, erau


Note de subsol:

(15) 1952: Securitatea sovietică dezvăluie "păcatele" nomenclaturii de la Bucureşti, în "Cotidianul", nr. 38, 23 iunie 1998, p. 12 (document descoperit la Moscova de Tatiana Pokivailova).

(16) Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, traducere de Cristina Pupeza şi Ioana Gagea, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 175 (transcrierea şedinţei Biroului Politic al PMR, 29 noiembrie 1961, din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, ff. 4-6).

(17) Ibidem, p. 174, 297, nota 85; informaţiile provin din stenograma şedinţei Biroului Politic din 17 aprilie 1952, ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 30/1952, f. 5, şi de la Vladimir Tismăneanu.

(18) Ibidem, p. 174.

(19) Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 132.

(20) Robert Levy, op. cit., p. 179 (declaraţia lui Gheorghe Stoica, O discuţie cu Alexandru Drăghici, 3 iunie 1968, din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, nr. 264/18.02.1972, vol. 7, f. 2).

(21) Ibidem (declaraţia locotenent-colonelului Francisc Butyka, 25 martie 1968, Raport privind procesul lui V. Luca, din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, nr. 264/19, 18.02.1972, f. 90-91; declaraţia locotenent-colonelului Francisc Butyka, 18 iunie 1968, ASRI, fond P, dosar 40.005, vol. 182a, f. 6; declaraţia lui Petre M. Socol, 24 martie
1968, Raport privind procesul lui V. Luca, din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, nr. 264/19, 18.02.1972, f. 106-107).

(22) Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 560.

traduse în limba rusă şi urmărite de consilieri în desfăşurarea lor. Întrebările puse la începutul anchetei (nu numai în cazul Luca) erau formulate de dânşii" (23) . Desemnat de către Comisia Controlului de Partid să conducă ancheta privitoare la "devierea de dreapta", Butyka a fost secondat de maiorii Gheorghe Mezei şi Teodor Rusu, menţinând legătură cu consilierii sovietici prin intermediul generalului Vladimir Mazuru, şeful Secţiei de anchete a Securităţii, sau direct la cabinetul ministrului de interne, Alexandru Drăghici (24). Împotriva arestaţilor au fost utilizate presiunile fizice, altfel spus bătăile, la solicitarea expresă a ministrului de interne şi a consilierilor sovietici (25).

Consilierii sovieticii controlau instruirea cadrelor autohtone, iar în acelaşi timp supravegheau activitatea direcţiilor naţionale ale Securităţii (26). Pe lângă fiecare direcţie centrală şi regională de Securitate trebuiau să existe cel puţin doi consilieri sovietici, care fixau sarcinile şi obiectivele operative ale fiecărei unităţi. Ei conduceau în realitate activitatea poliţiei politice a Bucureştiului. Şeful consilierilor sovietici deţinea aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi şeful Securităţii (27). În timpul menţionatelor "reevaluări" iniţiate în Partidul Comunist Român în cea de-a doua jumătate a anilor 1960, Alexandru Drăghici avea să sublinieze poziţiile deosebit de importante deţinute de trimişii Moscovei: "Consilierii sovietici lucrau pe diferite trepte. Era cel mare, care era la nivelul meu, sfătuitorul meu, erau alţii pe direcţii şi cei ce lucrau pe direcţii de fapt aceştia conduceau problemele în amănunt" (repetiţiile sunt conforme cu originalul, n. n.). Drăghici avea să menţioneze chiar că în fapt consilierul detaşat pe lângă el îi verifica acţiunile (28).

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a cunoscut prezenţa multor sovietici în anii 1950. A.M. Saharovski chiar ar fi spus la un moment dat: "serviciul de spionaj «din România», cum s-a referit el întotdeauna la DIE, a fost construit de ofiţeri sovietici, pe o fundaţie sovietică, şi are, deci (…) datoria să servească, cu prioritate, interesele sovietice" (29). Sovieticii trasau direcţiile de activitate, adică ţările în care urmau să acţioneze românii, fixau obiectivele, implementau metodele şi mijloacele sovietice. În vreme ce la Securitatea internă activau câte doi consilieri pentru fiecare direcţie operativă, la DIE exista cel puţin un consilier pentru fiecare serviciu, cunoscut sub numele de razvedka sovetnik, "consilier de informaţii externe". Ei erau în realitate conducătorii reali ai DIE (30).

Un grup de consilieri sovietici a activat la Ministerul Afacerilor Interne, o perioadă şeful lor fiind Ivan Sergheevici Matuşenko. Ca şi în cazul Securităţii, şi la MAI era necesară aprobarea consilierilor sovietici în toate problemele importante. Până în anul 1958 nu s-au înregistrat cazuri


Note de subsol:

(23) Idem, Comuniştii români sub control sovietic, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1947 - căderea cortinei, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 147 (declaraţia lui Francisc Butyka din 25 martie 1968, Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, dosar 264, vol. 19, ff. 90-95); vezi şi Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, Mecanismul represiunilor intrapartinice din România anilor '40-'50 (Pe baza materialelor din arhivele ruse), în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-1953 - mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 417.

(24) Marius Oprea, op. cit., p. 148.

(25) Ibidem (Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, dos. 264, vol. 19, f. 73-74, 104-117). Vezi şi ASRI, fond D, dosar nr. 9604, vol. 4, ff. 141 (Notă cu unele probleme privind pe Drăghici Alexandru în legătură cu procesul lui Vasile Luca), 180, 190.

(26) Dennis Deletant, România sub regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 76.

(27) Ion Mihai Pacepa, op. cit., vol. I, p. 149-150; idem, Moştenirea Kremlinului. Rolul spionajului în sistemul comunist de guvernare, Bucureşti, Editura Venus, 1993, p. 61-62.

(28) ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 62/1968, f. 23.

(29) Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. II, Viaţa mea alături de Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Omega, 1999, p. 11.

(30) Ibidem, p. 12-13; idem, Moştenirea Kremlinului..., pp. 158-159.

în care ministerul să transmită ordine structurilor subordonate fără aprobarea consilierilor sovietici (31).

În număr foarte mare au fost prezenţi consilierii sovietici şi în forţele armate ale Republicii Populare Române. Un consilier sovietic era deja prezent în noiembrie 1948 pe lângă Marele Stat Major al armatei române (32), generalul Konstantin Stepanovici Kolganov. Acesta deţinea o autoritate deosebită, fapt reliefat şi de documentele interne, unde apare menţiunea că el ordona ofiţerilor români îndeplinirea anumitor dispoziţii (33). Consilierii militari erau prezenţi la Marele Stat Major, Spatele armatei, Artileria antiaeriană, Comandamentele artileriei, aeronauticii, marinei, tancurilor, geniului, transmisiunilor, chimic, Direcţia cadre, Armata I, regiunile militare I, II şi III, corpurile I şi II, la cabinetul consilierului şef, generalul Kolganov. Într-o conferinţă care a avut loc la 8 iulie 1949, la Marele Stat Major al armatei române, erau prevăzute 41 de funcţii pentru consilieri: consilier superior, consilier armament şi muniţie, consilier dotare, consilier tehnic şi consilier (simplu) (34). Secretariatul CC al PMR a hotărât, la 9 ianuarie 1950, să se ceară guvernului URSS suplimentarea numărului de consilieri pe lângă armata română (35). Un "Tabel nominal cuprinzând ofiţerii sovietici", din 23 mai 1950, menţiona existenţa a 40 de consilieri sovietici pe lângă forţele militare române. Dintre aceştia, 31 erau ofiţeri superiori, iar 9 ofiţeri inferiori. O dactilografă de pe lângă cabinetul consilierului şef era asimilată consilierilor (36).

Dintr-o mărturie aflăm că ofiţerii sovietici "erau câte trei-patru la fiecare mare comandament (comandamente de armă, regiuni militare) şi câte unul la corpurile de armată, divizii, brigăzi, regimente, precum şi la batalioanele şi divizioanele independente" (37). La eşaloanele superioare, cel puţin formal, ei au fost bine primiţi, unii dintre comandanţii români dovedindu-se slugarnici, în vreme ce alţii şi-au arătat în mod deschis nemulţumirea faţă de subordonarea armatei române (38). În schimb, la unităţi, consilierii au fost primiţi cu reţinere, cei mai mulţi dintre comandanţii români neconsultându-i sau neexecutând întrutotul indicaţiile lor. Probabil acest lucru a şi determinat autorităţile române şi sovietice ca la încheierea stagiului de trei ani a primei serii de consilieri sovietici la unităţi ei să nu mai fie înlocuiţi de un alt grup. Consilierii au rămas numai pe lângă marile comandamente (39).

Atât secretarul general al CC al PMR, Gheorghiu-Dej, cât şi ministrul Forţelor Armate, Emil Bodnăraş, solicitau sosirea consilierilor militari din Uniunea Sovietică. Bodnăraş a trimis la 30 ianuarie 1951 o scrisoare mareşalului M.A. Vasilievski, ministrul sovietic de război, cerând sosirea la Bucureşti a 49 de generali şi ofiţeri, în calitate de consilieri ai comandanţilor instituţiilor de învăţământ militar. După un an, la 30 ianuarie 1952, Gheorghiu-Dej trimitea la rândul său o scrisoare lui Bulganin, cerând pentru anul 1953 un număr de 79 de consilieri militari, aceştia urmând să activeze pe lângă corpurile de armată şi divizii. Prin intermediul consilierilor sovietici, aflaţi în număr mare în structurile militare româneşti, Kremlinul şi-a asigurat controlul asupra armatei române (40). Comuniştii români manifestau o grijă aparte faţă de consilierii militari, care deţineau o influenţă sporită nu numai în chestiunile militare, ci şi în cele politice. Un exemplu este concludent. În 1951, generalul Riaposov, care deţinea funcţia de locţiitor al consilierului militar principal pentru probleme politice, îşi exprima îngrijorarea că "în România n-a avut loc până acum nici un proces politic important împotriva duşmanilor poporului" (41). Riaposov a avut la 15 aprilie 1952 o discuţie cu Gheorghiu-Dej, în care au fost abordate şi relaţiile secretarului PRM cu alţi lideri de la Bucureşti, cum erau Constantin Doncea, Teohari Georgescu şi Emil Bodnăraş (42).


Note de subsol:

(31) Cristian Troncotă, Politica de cadre în instituţia Securităţii regimului comunist din România (1948-1964), în "Revista istorică", nr. 5-6, septembrie-decembrie 1999, pp. 450-451.

(32) Florin Şperlea, Controlul Partidului Comunist asupra Armatei, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-1953 - mecanismele terorii, ed. cit., p. 223 (document de la AMR, fond Microfilme, rola P II 1.1673, c. 329-330).

(33) Ibidem, p. 234 (document de la AMR, fond Microfilme, rola P II 3.251, c. 307-312); vezi şi Alesandru Duţu, 1948. Armata română sub «lupa» consilierilor militari sovietici, în "Document. Buletinul Arhivelor Militare Române", nr. 2-3 (24-25)/2004, p. 50-54; Laurenţiu Constantiniu, Florin Şperlea, Generali români în vizorul Moscovei, în "Document. Buletinul Arhivelor Militare Române" nr. 4 (26)/2004, pp. 36-40.

(34) Ioan Scurtu, op. cit., p. 13.

(35) Ibidem.

(36) Adrian Pop, op. cit., pp. 42-43 (document de la AMR, fond 3.027, dosar nr. 2014, ff. 75-76).

(37) Grigore Răduică, Un ajutor nepreţuit cum se cuvine, în "Magazin istoric", nr. 11, noiembrie 1998, p. 43; vezi şi Ion Şuţa, România la cumpăna istoriei. August '44, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 368.

(38) Grigore Răduică, op. cit., p. 43; vezi şi Florin Şperlea, Nicolae Ceauşescu în fruntea Direcţiei Superioare Politice a Armatei (1950-1953), în "Revista de istorie militară", nr. 3-4/2001, pp. 6-7 (document de la AMR, fond Microfilme, rola P II 4.2661, c. 713-714).

(39) Grigore Răduică, op. cit., p. 43.

(40) Ion Şuţa, op. cit., p. 368; idem, Cooperarea Comandamentului Militar român cu partenerii de alianţă, în "Dosarele istoriei", nr. 8/2001, p. 32.

(41) Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 405 (document din Rossiskii gosudarstvennai arhiv soţialnoi i politiceskii istorii, fond 3, opis 74, dosar 46, f. 66).

(42) Florin Şperlea, Controlul Partidului Comunist asupra Armatei, în loc. cit., p. 228. Vezi şi Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 411-412.

După cel de-al doilea război mondial, Kremlinul a depus eforturi nu doar pentru subordonarea politică a ţărilor ocupate, dar şi pentru acapararea resurselor economice ale acestora, ceea ce s-a realizat prin societăţi mixte (aşa-numitele sovromuri în România), dar şi prin intermediul consilierilor pe probleme economice (43). În România au fost trimişi foarte mulţi consilieri, semnalaţi "în toate administraţiile esenţiale, de conducători şi specialişti în întreprinderile industriale" (44), dar şi în agricultură, la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră etc (45).

Rolul lor a fost clar încă de la începuturile ocupaţiei sovietice. Chiar stabilizarea monetară din 1947 a fost realizată de către o comisie formată din comunişti români şi câţiva consilieri sovietici, între ei şi adjunctul ministrului de finanţe al URSS, Zlobin (46). Tot consilierii sovietici au jucat un rol major, hotărâtor, şi în implementarea unei alte reforme monetare, pe care Stalin i-a sugerat-o lui Gheorghiu-Dej în timpul unei întrevederi, în august 1951. Neiubindu-i pe truditorii pământului în general, Stalin a sugerat confiscarea economiilor ţăranilor români în interesul statului totalitar. În acest scop, liderul suprem de la Kremlin a trimis în România un grup de consilieri sovietici, în fruntea cărora se afla I.D. Zlobin (47). Aşa-numita "stabilizare" a fost realizată în 1952 (48). Considerentele politice ale acestui act au avut consecinţe şi la nivelele superioare ale comuniştilor români. Gheorghiu-Dej a fost mereu foarte atent cu aceşti consilieri, neratând ocazia de a-l acuza pe Vasile Luca de atitudine oportunistă de dreapta. În acelaşi timp, Luca a făcut greşeli "de parcurs", fiind "negativist" cu aceiaşi consilieri, situaţie care a contribuit la şubrezirea şi mai mult a poziţiei sale în partid (49). Dej nu a ratat prilejul de a-l ataca în timpul întâlnirilor cu sovieticii şi pe Teohari Georgescu, un alt rival important (50).

Nu e lipsit de importanţă să menţionăm că primul plan cincinal românesc a fost aşternut pe hârtie în 1949 cu directa implicare a consilierilor sovietici (51).

Cu toate că procesul de colectivizare a agriculturii se dovedise un factor negativ în URSS, el a fost imitat şi în ţările est-europene după cel de-al doilea război mondial. România nu a făcut excepţie, colectivizarea demarând oficial prin Plenara Comitetului Central al PMR din 3-5 martie 1949. S-a constituit o Comisie agrară a cărei sarcină era constituirea şi supravegherea Gospodăriilor Agricole Colective model. Condusă de Ana Pauker, Comisia i-a mai avut ca membri pe ministrul Agriculturii, Vasile Vaida, pe Nicolae Ceauşescu şi Mircea Geoagiu, secretarii de stat de la Ministerul Agriculturii, şi pe veteranii comunişti Dumitru Petrescu şi Pavel Chirtoacă (Şeful Secţiei Agrare a CC al PMR). Însă în Comisie a intrat şi consilierul sovietic Veretnikov. Lui îi erau prezentate sintezele întocmite de autorităţile române cu privire la colectivizare (52). Sfaturile lui Veretnikov se regăsesc disparate în stenogramele Secretariatului CC al PMR, toate dovedind o crasă neînţelegere a realităţilor agrare româneşti (53). Veretnikov a fost implicat împreună cu un alt consilier sovietic, Ciumiciov, în punerea bazelor Comitetului de Stat pentru colectarea produselor agricole, discutat în şedinţa Secretariatului CC al PMR din 2 ianuarie 1950. Cu toate că nu erau "aşa familiarizaţi cu aceste chestiuni, nefiind specialitatea lor", cei doi sovietici "şi-au făcut observaţiile" (54).

În anii următori erau semnalaţi în România şi alţi consilieri sovietici în problema colectivizării agriculturii. Într-o notă a Ministerului Agriculturii către Ministerul de Externe-Cabinet, din 26 martie 1951, erau amintiţi consilierii Bobovnicov Teodor Afanasovici, Devocikin Anatolie Gherasimovici şi Vşacov Alex Alexeievici. Nu lipseau aprecierile generale cu privire la consilierii sovietici, care "prin excepţionala lor pregătire profesională şi cu experienţa vastă în domeniul construcţiei agriculturii socialiste ne ajută efectiv în organizarea şi întărirea sectorului socialist din agricultură" (55).

Însă nu doar în agricultură erau întâlniţi consilierii sovietici, ci şi în industrie. Bunăoară, la Ministerul Industriei Alimentare se găseau patru consilieri la 4 aprilie 1951 (56). Şi pe megaşantierele iniţiate de regimul comunist au fost prezenţi consilierii sovietici, spre exemplu la complexul hidroenergetic de la Bicaz, dar şi la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice. Asemenea celor din Securitate şi armată, şi aceşti consilieri se bucurau de privilegii importante (57).

Deţinând un loc aparte pe harta Gulagului românesc, Canalul Dunăre-Marea Neagră a cunoscut, la rândul său, prezenţa consilierilor sovietici. De fapt, ideea acestui şantier faraonic a fost sovietică, mai precis ea aparţinându-i lui Stalin. O brigadă de specialişti sovietici în canale, condusă de generalul Şapoşnicov, a sosit la Bucureşti în primăvara lui 1949. După revederea unor studii mai vechi ale unor ingineri români, topometrii şi geologii sovietici au fixat traseul între Cernavodă şi Capul Midia. Gheorghiu-Dej, Posteucă şi Gaston Marin au plecat la Moscova împreună cu brigada de consilieri, au fost primiţi la Biroul Politic, de faţă fiind Stalin, Molotov, Beria, Kaganovici etc. După ce generalul Şapoşnicov a prezentat rezultatele studiului, membrii Politbiroului au aprobat proiectul (58). Lucrările propriu-zise au demarat la sfârşitul verii anului 1949, sub directa supraveghere a sovieticilor, evidenţiindu-se consilierii Şapoşnicov şi Vorobiov (59). Un contract parafat la 30 martie 1950 şi convenţia suplimentară din 16 iunie 1950 au reprezentat baza legală a sosirii consilierilor sovietici la Canalul Dunăre-Marea Neagră. O notă a Ministerului român de Externe către Ambasada URSS la Bucureşti, din mai 1951, conţinea şi alte nume de consilieri sovietici la Canal: Ogorodnicov Nicolae Alexandrovici, Dudel Vadim Alexandrovici şi Boicova Evghenia Nicolaevna (60).


Note de subsol:

(43) Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, traducere de Silvia Albişteanu şi Ana Zbarcea, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 76-78.

(44) Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viaţă, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000, p. 116.

(45) AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.

(46) Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 104-105; Gheorghe Gaston Marin, op. cit., p. 128; Robert Levy, op. cit., pp. 78-79, 81-82. Vezi şi Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 406 (document din Arhiv Prezidenţia Rossiskii Federaţii, fond 3, opis 66, dosar nr. 209, f. 78).

(47) Robert Levy, op. cit., pp. 172-173; Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 406-408.

(48) Robert Levy, op. cit., pp. 105-106.

(49) Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 408-409; Robert Levy, op. cit., p. 173.

(50) Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 411.

(51) Iulian Stănescu, Gheorghe Apostol se confesează, în loc. cit., pp. 43-44; Robert Levy, op. cit., p. 87.

(52) Robert Levy, op. cit., p. 86 şi p. 101; vezi şi Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, Bucureşti, INST, 2000, pp. 184-188 (document de la ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 59/1950, ff. 3-63).

(53) Dan Cătănuş, Octavian Roske, op. cit., p. 120 (document de la ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 72/1949, ff. 4-6).

(54) Ibidem, p. 128 (document de la ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 1/1950, ff. 6-13).

(55) AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.

(56) Ioan Scurtu, op. cit., p. 13.

(57) Gheorghe Gaston Marin, op. cit., p. 146; Ion Băncilă, Arc peste timpuri (1901-1999), Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2000, pp. 296, 306, 320.

(58) Gheorghe Gaston Marin, op. cit., pp. 133-135.

(59) Doina Jela, Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 30-31; vezi şi Dennis Deletant, The Repression of the Gheorghiu-Dej Era in the light of the Securitate Files, în "Occasional papers in Romanian Studies", no. 2, Edyted by Rebecca Haynes, School of Slavonic and East European Studies, University of London, 1998, pp. 111-123, în special pp. 118-123; idem, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 164-170.

(60) AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212 (dosar nepaginat).

Consilierii sovietici în domeniul culturii


De prezenţa consilierilor sovietici nu a scăpat nici cultura română, aflată în plin proces de transformare pe linia realismului socialist, altfel spus de renunţare la modelul cultural occidental şi de adoptare a celui sovietic (61). Deşi prezenţa consilierilor sovietici în vastul domeniu al culturii este dificil de reconstituit, avem totuşi cunoştinţă că ei puteau fi întâlniţi în literatură, artă, teatru, film etc (62). Spre exemplu, la începutul anilor 1950, un pictor sovietic pe nume Grigorenco era consilier la Comitetului Artelor şi Culturii, controlând şi hotărând în diverse probleme, de la iniţiativa ridicării, în 1950, a unei gigantice statui a lui Stalin, în inima capitalei României, până la chestiuni legate de traficul de influenţă, comenzile de lucrări monumentale sau vernisaje (63).


Note de subsol:

(61) Magda Cârneci, Artele plastice în România. 1945-1989, Bucureşti, Editura Meridiane, 2000, p. 27; M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic, ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 83-84, 127 şi p. 137.

(62) AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.

(63) Magda Cârneci, op. cit., p. 27.

Final de mandat: retragerea consilierilor sovietici


Într-o scrisoare expediată către CC al PMR, la 14 ianuarie 1957, CC al PCUS punea în discuţie problema consilierilor sovietici. Moscova constata că România avea în acel moment suficienţi specialişti, concluzia fiind că prezenţa permanentă a consilierilor sovietici "nu mai corespunde intereselor cauzei". De aceea s-a propus desfiinţarea "instituţiei consilierilor şi micşorarea numărului specialiştilor sovietici" care activau în România. Conducerea de la Bucureşti a răspuns tocmai la 13 februarie 1957, mulţumind pentru sprijinul oferit de consilierii sovietici în economie, "construcţia de stat" şi pe linie militară. Ceea ce era mai important, numărul consilierilor avea să se reducă, conform înţelegerii dintre cele două partide (64). Într-adevăr, în perioada următoare numărul consilierilor avea să scadă, după cum se constata în scrisoarea pe care CC al PCUS o adresa CC al PMR la 8 septembrie 1958. Cu acel prilej, sovieticii emiteau chiar ideea rechemării tuturor consilierilor existenţi în România, mai ales că se semnalau divergenţe între specialiştii români şi cei sovietici. Românii aveau să se declare de acord, răspunsul CC al PMR fiind trimis la 26 septembrie 1958 (65). Totuşi, chemarea unor noi specialişti sovietici a continuat, chiar la 22 ianuarie 1959 Dej cerându-i lui Hruşciov, printr-o scrisoare, trimiterea a 5 specialişti militari, aceştia urmând să-şi desfăşoare activitatea pe lângă conducerea Ministerului Apărării (66).

De-a lungul primului său deceniu cât s-a aflat în fruntea PMR, Gheorghiu-Dej a dat destule dovezi de obedienţă faţă de liderii de la Kremlin. Spre sfârşitul anilor 1950 şi la începutul anilor 1960 el a început însă o politică de distanţare de Moscova. În mod deosebit după retragerea trupelor sovietice (1958), liderul de la Bucureşti a considerat că era momentul să scape în mod vizibil de sub tutela Kremlinului. S-au luat chiar măsuri de necrezut cu ceva timp înainte. În şedinţa Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 august 1963, Dej le-a amintit celor prezenţi controlul pe care îl exercitaseră agenţii şi consilierii sovietici în România la începuturile regimului comunist. Considerându-se stăpâni pe situaţie, comuniştii români nu mai erau dispuşi să asculte de ordinele Moscovei (67). Conducerea de la Bucureşti a speculat starea de tensiune prilejuită de înlăturarea lui Nichita Sergheevici Hruşciov din fruntea URSS, la 14 octombrie 1964, şi înlocuirea sa cu Leonid Ilici Brejnev. La scurt timp după aceea, mai exact la 21 octombrie 1964, reprezentantul diplomatic al Uniunii Sovietice la Bucureşti a fost convocat la Dej, acesta informându-l că Biroul Politic al PMR a hotărât scoaterea Securităţii de sub controlul KGB. În acelaşi timp, Biroul Politic a dispus trecerea în rezervă a tuturor ofiţerilor acoperiţi ai poliţiei politice sovietice din Securitate şi DIE. Din acel moment, orice colaborare a KGB cu Securitatea şi DIE avea să se realizeze prin intermediul PMR. Moscova a reacţionat neîntârziat şi viguros, la 22 octombrie Vladimir Efimovici Semiciastnîi, şeful KGB, expediind o telegramă violentă lui Alexandru Drăghici, în care i-a amintit că România era sub umbrela protectoare a URSS, ba mai mult, proferând chiar ameninţări. Fostul consilier şef în România între 1949-1953, generalul Aleksandr Mihailovici Saharovski, ajuns între timp în poziţia de şef al spionajului sovietic, a trimis la rândul său o telegramă în acelaşi sens lui Nicolae Doicaru, şeful DIE. În noiembrie 1964, Saharovski sosea la Bucureşti, urmat apoi de Semiciastnîi. Convorbirile au durat până spre sfârşitul lunii noiembrie 1964. În pofida reproşurilor repetate ale lui Saharovski ("Noi am creat Securitatea şi DIE"), situaţia a rămas ireversibilă. La sfârşitul anului 1964, în Securitatea română (inclusiv DIE) nu se mai găseau ofiţeri sovietici acoperiţi sau neacoperiţi, iar subordonarea faţă de KGB încetase. Cu toate acestea, structura organizatorică şi activitatea principală (poliţia politică) nu s-au schimbat niciodată (68) , indiciu cât se poate de clar că, (şi) din acest punct de vedere, Moscova îşi atinsese scopul.


Note de subsol:

(64) Ioan Scurtu, op. cit., p. 14.

(65) Ibidem, pp. 14-15.

(66) Ibidem, pp. 15.

(67) Petre Otu, Vin timpuri grele. În Biroul Politic, despre agentura sovietică, în "Magazin istoric", nr. 7, iulie 1999, pp. 20-24.

(68) Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. II, pp. 108-110; idem, Moştenirea Kremlinului, pp. 253-254; vezi şi Cristian Troncotă, op. cit., p. 454.