Articol: Organizaţiile de masă. Uniunea Tineretului Comunist

"autocritica" sa forţată de partid), a început o nouă vânătoare împotriva acestora în PMR, în organizaţiile comuniste şi în instituţii (428). UTM a fost una din principalele ţinte ale acestei campanii de epurare, între august 1952 şi iunie 1953 fiind excluşi din organizaţie pentru "deviere de dreapta" 1000 de activişti şi peste 18 000 de membri. Aceasta în condiţiile în care excluderile cumulate din perioada octombrie 1950-august 1952 nu au depăşit cifra de 12 000 (429). Criza a avut repercusiuni şi asupra conducerii UTM, în această perioadă schimbându-se de mai multe ori ocupantul funcţiei de prim-secretar. Gheorghe Florescu a fost schimbat în august 1952, fiind urmat de Vasile Muşat, un strungar intrat în partid în 1945 (430), care nu a rezistat pe post decât doi ani (august 1952-iulie 1954). Tot doi ani a rezistat şi urmaşul său, Cornel Fulger, un fost electrician (iulie 1954-iunie 1956). Prin Virgil Trofin (431), un activist din noul val (la bază ajustor mecanic şi cazangiu de locomotive), care a lucrat ca ofiţer la Direcţia Superioară Politică a Armatei, Partidul a găsit mâna de fier pe care o dorea pentru a controla UTM. Acesta a rămas în funcţie între iunie 1956 şi iunie 1964, supravieţuind crizelor succesive din partid din a doua parte a anilor '50.

După revoluţia din Ungaria din 1956, a venit rândul studenţilor şi elevilor să devină o problemă pentru UTM. De fapt, din considerente ideologice, aceştia au fost priviţi cu suspiciune de către comunişti din capul locului. Studenţii au fost în primele rânduri ale manifestaţiilor anticomuniste din anii 1945-1946, fiind totodată o ţintă importantă a represiunii comuniste. În momentul unificării organizaţiilor de tineret, Miron Constantinescu propunea ca UNSR şi UAER să nu fie primite în UTM imediat, până nu sunt epurate (432). Până la urmă au fost primite, dar dintre cei excluşi în urma procedurii de "reînscriere" 50% erau studenţi şi elevi. În instrucţiunile date în 1950 pentru înscrierea de noi membri, se spunea că vor fi admişi în UTM "elevii şi studenţii buni la învăţătură, merituoşi, devotaţi organizaţiei şi Partidului" (433). Au fost de asemenea


Note de subsol:

(428) Ibidem, dosar nr. 58/1953, f. 2; Scrisori ale Anei Pauker prin care îşi analizează în mod autocritic greşelile din activitatea sa (devierea de dreapta); Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Romîn, 23-28 decembrie 1955, Bucureşti, 1956, p. 128.

(429) ANIC, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 49/1953, ff. 42, ff. 53-54.

(430) În documentele UTC, Vasile Muşat era descris astfel: "Muncitor. Serios în muncă. Spirit organizat. În munca de tineret a făcut progrese serioase. Se exprimă frumos şi uşor. Adânceşte problemele. Fire cam închisă. Puţin moale"; ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 123/1948, f. 1; "Este un element muncitoresc sănătos. A urmat şcoala de cadre a PMR Constanţa, unde a acumulat multe cunoştinţe. Este un tov. cu nivel politic, un bun vorbitor şi cu pregătire teoretică. Este energic şi îşi planifică munca. Uneori este puţin încăpăţânat, iar critica şi-o însuşeşte greu"; ibidem, dosar nr. 88/1949, f. 7; vezi şi ibidem, dosar nr. 105/1951, f. 3.

(431) Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Cadre, dosar T 313, Virgil Trofin, f. 1; Iată cum este descris în documentele UTM: "Lucrează în organizaţiile de tineret imediat după 23 august. Este un tov. energic, capabil, cu putere de muncă şi spirit organizatoric. Reuşeşte să antreneze şi pe alţii alături de el şi ştie să se orienteze just. Nivel politic şi spirit de observaţie desvoltat. Este încrezut şi cu atitudini de superioritate faţă de unii tov. Puţin sentimental"; ibidem, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 88/1949, f. 3; "Ataşat partidului. Cinstit. Activ. Experienţă organizatorică. Puţin molatec. Se supra-apreciază. Judecă uneori cu inima. Ajutat, are perspective serioase de creştere", ibidem, dosar nr. 123/1948, f. 3; vezi şi ibidem, 105/1951, f. 3. Pentru un portret al lui Trofin, vezi Vladimir Tismăneanu, Virgil Trofin sau scurta memorie a Nomenklaturii, în Arheologia terorii, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Allfa, 1998, pp. 119-124.

(432) ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 63/1948, f. 3.

(433) Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 35/1950, f. 31. În 1956, erau condiţii similare: "Să fie primiţi în UTC acei elevi şi studenţi care au atitudine corectă faţă de învăţătură şi disciplină, îşi însuşesc şi sprijină prin fapte politica partidului şi guvernului, dovedind prin întreaga lor

fixate filtre ideologice pentru admiterea în învăţământul superior, pe baza originii sociale
şi a apartenenţei politice înainte de instalarea comunismului a tinerilor sau a părinţilor
acestora434. Absorbţia studenţilor în UTM era foarte mare, de circa 80-90% din totalul de
57 000 de studenţi435, statutul de student fiind foarte greu de obţinut fără îndeplinirea
condiţiei intrării în UTM.
Ponderea elevilor şi studenţilor în UTM a urcat până spre 30% în 1953436, dar a
început să se reducă sever după 1956. În 1957, procentajul scade sub 20%, iar în 1958-
1959, sub 10%, cu o minimă de 7,7% în decembrie 1958437. Explicaţia stă în seria de
evenimente dramatice înregistrate în a doua parte a anilor 1950. Ecoul provocat de
revoluţia maghiară din 1956 a stârnit efuziune şi proteste în centrele universitare din
România, cărora autorităţile le-au răspuns cu arestări şi epurări masive438. Apoi,
"Raportul secret" al lui Hruşciov din februarie 1956, în care erau denunţate crimele
staliniste şi "cultul personalităţii", a avut la rându-i ecou în România, provocând
tentativa, eşuată, a lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi de a-l debarca pe
Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin evidenţierea cultului personalităţii şi a abuzurilor produse
sub conducerea acestuia. Contraofensiva lui Dej s-a soldat cu noi epurări în PMR şi în
UTM439.
Mijlocul anilor 1950 lăsa impresia unei relaxări în lagărul comunist. Moartea lui
Stalin, în 1953, "spiritul Genevei" produs de aparenta îmbunătăţire a relaţiilor dintre Est
şi Vest în 1955 şi discursul lui Hruşciov din 1956 apăreau ca semne ale unui dezgheţ
inconturnabil. În România, stoparea vremelnică a colectivizării după criza din 1952,
Festivalul Mondial al Tineretului, organizat la Bucureşti în 1953 pentru a ipostazia
"fericirea" tineretului comunist, apariţia în 1956 a Asociaţiilor studenţeşti care păreau o
alternativă democratică la ultrapolitizatul UTM, efectul contagios al revoluţiei din
Ungaria - toate acestea au fost interpretate în rândul tineretului ca semne ale
schimbării440. Concesiile minimale pe care comunismul le-a făcut au avut efectul pervers
al creşterii aşteptărilor441.
După raportul lui Hruşciov, regimul a organizat mii de "prelucrări" în
organizaţiile de partid din toată ţara pentru a impune versiunea proprie, edulcorantă,

activitate că sunt demni de a face parte din organizaţia revoluţionară a tineretului"; ibidem, fond 3 (CC al
UTC), dosar nr. 13/1957, f. 201.
434 Ioana Boca, Studenţii în anii '50, în loc. cit., p. 210.
435 ANIC, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 3/1956, f. 4.
436 Ibidem, dosar nr. 49/1953, f. 59
437 Ibidem, dosar nr. 15/1957, f. 2; ibidem, dosar nr. 15/1958, f. 40; ibidem, dosar nr. 23/1959, f. 59;
ibidem, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 37/1958, f. 1.
438 Ioana Boca, 1956 - Un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul
antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001.
439 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc,
traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Iaşi, Editura Politom, 2005, pp. 173 şi urm.
440 Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România. Alexandru Zub în dialog cu Sorin Antohi,
Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 38 şi urm.; Florin Niculescu, Festivalul mondial al tineretului, Bucureşti,
1953, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea
Simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică,
1999, pp. 83-86.
441 Teoria "creşterii aşteptărilor" din ştiinţele sociale s-a inspirat din scrierile lui Alexis de Tocqueville, care
a observat că un regim tiranic devine vulnerabil nu neapărat în situaţii de sărăcie extremă sau ca urmare a
exceselor represiunii, ci tocmai în momentul în care face concesii, se angajează pe calea reformelor sau
supralicitează promisiuni pe care nu le poate respecta.

asupra semnificaţiei acestuia. Însă informările amănunţite trimise de activiştii din
teritoriu relevau că prelucrările au suscitat un val de efecte neintenţionate. Criticarea lui
Stalin, fie şi cu sotto voce, a stârnit o imensă confuzie după ce ani la rând membrii de
partid au fost sufocaţi de propaganda pro-stalinistă şi, în acelaşi timp, au provocat
primele discuţii publice curajoase de după instalarea comunismului. Astfel, în timpul
dezbaterilor s-au auzit voci care cereau schimbarea liderilor PMR, denunţau URSS şi
criticau Partidul (pentru lipsa democraţiei interne, pentru aplicarea prea uşoară a
sancţiunilor şi excluderilor, pentru inventarea de duşmani imaginari, pentru exagerarea
puterii chiaburilor, pentru abuzurile faţă de ţărani şi intelectuali). Erau de asemenea
criticate Securitatea şi miliţia (pentru folosirea membrilor de partid în misiunile sale,
pentru percheziţiile, arestările şi trimiterile în judecată abuzive, pentru folosirea
metodelor brutale de interogatoriu), aparatul de propagandă şi presă (pentru încurajarea
cultului personalităţii), învăţământul politic (pentru dogmatism) şi instituţiile statului
(pentru birocraţie şi nerespectarea legalităţii) etc442. Miron Constantinescu şi Iosif
Chişinevschi, în încercarea lor de a-l discredita pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, au lansat
acuzaţii similare, subliniind nerespectarea principiului conducerii colective, precum
abuzurile Securităţii şi ale Ministerului Afacerilor Interne443.
După izbucnirea revoluţiei din Ungaria, a fost organizată o nouă campanie de
prelucrări care, la fel, s-a soldat cu discuţii cvasi-libere în câteva zone din ţară. În
şedinţele UTM, în special în Bucureşti şi în Transilvania (Timişoara, Cluj, Târgu-Mureş),
s-au înregistrat solidarizări cu revoluţionarii de la Budapesta şi poziţii antisovietice. În
acelaşi timp, regimul din România a fost acuzat că prezintă denaturat realitatea şi a fost
cerută retragerea trupelor sovietice din ţară444.
Mai multe din protestele studenţeşti din toamna anului 1956 şi-au avut focarul în
şedinţe ale UTM sau ale Asociaţiilor studenţeşti. În Bucureşti, protestele din septembrie
au pornit de la şedinţa pentru alegerea unui nou birou al organizaţiei de bază a UTM din
anul IV de Filologie. La Cluj, în octombrie, un grup de studenţi de la Facultatea de
Filologie-Istorie a Universităţii "Bolyai" a elaborat, cu ocazia constituirii Asociaţiei
studenţeşti, un proiect de program în care se stipula că asociaţia este "liberă, democratică,
autonomă"445.
Dar, după cum spunea la un moment dat Jean-François Revel, "destinderea nu a
fost un vis, a fost o capcană". Acelaşi Hruşciov care vituperase regimul stalinist a
înăbuşit în sânge revoluţia maghiară. În România, membrii de partid şi ai UTM care, în
dezbaterile din vara şi toamna lui 1956, au atacat conducerea centrală a PMR sau au
criticat Uniunea Sovietică au fost excluşi din organizaţii, iar unii, arestaţi. Miron
Constantinescu şi Iosif Chişinevschi au intrat în dizgraţie, nereuşind să atragă de partea
platformei lor o masă critică din conducerea partidului. Regimul a conştientizat că prin
aceste dezbateri s-a deschis cutia Pandorei, luând imediat măsuri pentru îngheţarea
discuţiilor publice şi pentru pedepsirea protestatarilor.

442 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 26/1956, ff. 1-30; ibidem, dosar nr. 58/1956,
ff. 1-7; ibidem, dosar nr. 59/1956, ff. 1-11.
443 Ibidem, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 32/1956, ff. 1-116; ibidem, dosar 182/1956, ff. 1-25.
444 Ibidem, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 38/1956, f. 5; 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi
sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, ediţie întocmită de Corneliu Mihai Lungu şi Mihai
Retegan, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, pp. 97, 104, 136-137, 145-146, passim.
445 Ibidem, pp. 372-373.

Protestele studenţeşti au fost un şoc pentru UTM. De la mijlocul anilor '50, PMR
şi-a pus serios problema mobilizării şi disciplinării mediului studenţesc. Responsabilii din
PMR şi UTM erau nemulţumiţi din cauza apatiei şi apolitismului studenţilor, iar, aşa cum
se ştie, în timpul comunismului neutralitatea ideologică şi escapismul reprezentau un
păcat. Aşa a apărut, în vara anului 1956, ideea formării Asociaţiilor studenţeşti, care,
printr-un cadru mai relaxat şi adaptat, aveau menirea de a-i atrage pe studenţi446.
Preşedinte al comitetului de organizare a Asociaţiilor studenţeşti a fost desemnat Ion
Iliescu, un tânăr activist în vârstă de 26 de ani, care a avut o carieră spectaculoasă în
organizaţiile de tineret comuniste. În 1957, acesta va deveni preşedintele nou formatei
Uniuni a Asociaţiilor Studenţeşti din România447. Ideea constituirii Asociaţiilor
studenţeşti nu a întrunit consensul membrilor Biroului CC al UTC, unii temându-se că
Asociaţiile vor fi deturnate şi vor scăpa controlului partidului, lucru care, de altfel, s-a şi
întâmplat448.
În perioada următoare, UTM a decis să ia măsuri, în mai multe şedinţe
supravegheate de Nicolae Ceauşescu, care era pe atunci membru în Biroul Politic şi
responsabil cu Secţia Organizatorică a PMR, deci răspundea de organizaţiile de tineret.
Ceauşescu a cerut să fie exmatriculaţi, dacă este nevoie, toţi studenţii dintr-o facultate şi
să fie trimişi "la sapă", să fie scăzută ponderea utemiştilor din rândul studenţilor de la
80% la 25% şi ca 80% dintre studenţi să fie de origine muncitorească449.
Primul secretar al UTM, Virgil Trofin, a lansat mai multe diatribe împotriva
studenţilor şi a dat dispoziţie ca şedinţele UTM şi ale Asociaţiilor studenţeşti să fie
supravegheate de muncitori. Trofin a înţeles că totul a pornit de la raportul lui Hruşciov,
dar, în opinia sa, nu se putea spune că "este o ruşine epoca stalinismului" pentru că
aceasta a fost "cea mai glorioasă epocă din istorie pur şi simplu"450.
La rândul său, spre sfârşitul anilor '50, Ion Iliescu, liderul studenţilor comunişti,
s-a arătat revoltat de atitudinea "de împăciuitorism cras în rândul studenţilor", i-a acuzat

446 Stenograma şedinţei CC al UTM din 15 mai 1956, în care se discută directiva partidului, în ANIC, fond
3 (CC al UTC), dosar nr. 3/1956, ff. 2-23.
447 Fiu al ilegalistului Alexandru Iliescu, a intrat în UTC în august 1944, a activat în Tineretul Progresist,
apoi în UAER (ca responsabil cu organizarea, apoi secretar al secţiei sportive), fiind cooptat, cu ocazia
"unificării" din martie 1949, în CC al UTM. Studenţia şi-a făcut-o la Moscova, unde a fost şi secretar al
Comitetului unional al studenţilor şi aspiraţilor români aflaţi la studii în URSS (în 1952, numărul acestora
era de 2.500; ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 122/1951, f. 3). După întoarcerea în
ţară, în 1954, a intrat în Biroul CC al UTM, apoi, din 1956, a devenit secretar al CC al UTM. Întrucât nu
urmase o şcoală de partid, a fost recomandat pentru a urma cursurile de trei ani la fără frecvenţă ale
Institutului de Aspirantură "A. A. Jdanov", şcoală de cadre - Ibidem, fond 3 (CC al UTC), dosar nr.
10/1957, ff. 184-185). Caracterizările de partid îl descriu astfel: "Origine socială muncitorească. (...)
Devotat partidului. (...) Are iniţiativă în muncă. Este priceput - oarecare nivel teoretic. Fiind tânăr, judecă
cam pripit lucrurile. Are perspective de creştere" (Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar
nr. 123/1948, f. 10); "Este ataşat partidului şi organizaţiei. Are iniţiativă şi putere de muncă. Nivel politic şi
ideologic corespunzător. S-a achitat întotdeauna de sarcinile primite. Duce muncă colectivă şi are influenţă
în rândurile elevilor. Este un tov. perseverent în muncă, nu se străduieşte suficient în ridicarea nivelului său
politic şi câteodată este cam repezit. Are largi perspective de dezvoltare" (ibidem, dosar nr. 88/1949, ff. 9-
10; vezi şi ibidem, dosar nr. 105/1951, f. 6). Dosarul de cadre al lui Ion Iliescu nu a putut fi găsit la ANIC,
însă reproducerea fişei sale de cadre a apărut în presă, într-un supliment al revistei "Academia Caţavencu"
(www.catavencu.ro/pdf/supliment_Iliescu.pdf).
448 ANIC, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 3/1956, ff. 3-23.
449 Ibidem, dosar nr. 16/1956, f. 70; ibidem, dosar 11/1957, f. 193.
450 Ibidem, dosar nr. 38/1956, ff. 92-111.

pe profesori că "nu ştiu să înarmeze studenţii cu teoria marxist-leninistă pentru a lua
poziţie faţă de încercările duşmanilor", a dat asigurări că "s-au luat măsuri împotriva
elementelor care s-au dovedit a fi duşmănoase" şi că s-a implicat personal în
exmatriculări451.
În timpul protestelor studenţeşti din 1956, activiştii UTM au fost instruiţi să
prevină, să descurajeze, să denunţe, să demaşte şi să combată "manifestările duşmănoase"
şi au fost mobilizaţi, alături de activiştii de partid şi de muncitori, pentru a supraveghea
adunările studenţeşti, pentru a înăbuşi manifestările de protest, pentru a păzi obiectivele
strategice şi pentru a ocupa prin diferite şedinţe şi manifestări timpul liber al tinerilor. În
Bucureşti, au fost formate grupuri de tineri muncitori utemişti care i-au luat la bătaie pe
"bandiţi", adică pe studenţii protestatari, iar la Cluj, în 1957, activiştii utemişti au
participat la reţinerea unor tineri protestatari452.
După 1956, au fost reţinuţi, în total, câteva mii de studenţi, iar câteva zeci au fost
condamnaţi. Au fost organizate nenumărate şedinţe de demascare şi prelucrare conduse
de liderii şi activiştii din PMR şi UTM. Zeci de organizaţii UTM din toată ţara au fost
dizolvate. Pentru scurt timp, a fost stopată formarea asociaţiilor studenţeşti în zonele cu
probleme şi tot acolo a fost interzisă vremelnic primirea de studenţi şi elevi în UTM. S-au
produs excluderi masive - conform statisticilor lunare, 300-500 de excluderi pe lună la
nivel naţional în 1957453 şi între 600-1500 pe lună în 1958454. Numărul total al membrilor
UTM a cunoscut variaţii importante, fiind pentru prima după 1948 când UTM cunoştea
un regres numeric. Astfel, dacă în ianuarie 1956, UTM avea 1.498.381 de membri, în
ianuarie 1957 ajunge la cifra de 1 165 170, creşte din nou până în octombrie 1957 la 1
373 562, ca să scadă încă o dată la 1 271 827 până în februarie 1958455. Tot atunci, se
înregistrează o schimbare spectaculoasă a "compoziţiei sociale", care era controlată prin
procedurile de primire şi excludere din organizaţie. De exemplu, între 1 iulie 1956 şi 1
iulie 1957 proporţia muncitorilor din UTM creşte de la 27% la 35%, iar cea a elevilor şi
studenţilor scade de la 14% la 9%456. Tinerii care frecventau institutele teologice au fost
daţi afară din UTM457.
Plenarele PMR din 1957 şi 1958, care au dus la marginalizarea lui Miron
Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, respectiv a "grupului" lui Constantin Doncea, au
avut şi ele repercusiuni asupra UTM. De altfel, excluderile masive din UTM din anii
1957-1958 sunt în strânsă legătură cu epurările din PMR. În iulie 1957, liderii UTM au
trecut printr-o umilitoare şedinţă, în prezenţa aceluiaşi Nicolae Ceauşescu, în care au
trebuit să-şi exprime fiecare în parte adeziunea faţă de rezoluţia Plenarei în care au fost

451 Ibidem, dosar nr. 15/1959, ff. 40-41; ibidem, dosar nr. 7/1958, ff. 189-190; Ion Iliescu a dat exemplul
exmatriculării unui student la Filosofie de la Institutul "Maxim Gorki" care a propagat "idei străine" şi, un
altul, al exmatriculării studenţilor care au participat în Cluj şi Târgu Mureş la manifestările "naţionaliste"
organizate pe 24 ianuarie 1959. În presă, a apărut relatarea unui fost student la filosofie, Constantin
Eretescu, care afirmă că Ion Iliescu a cerut exmatricularea sa; vezi "Evenimentul Zilei", 27 august 2005 şi
replica dată de Iliescu, în Ibidem, 3 septembrie 2005.
452 ANIC, fond CC al UTC - Secţia Organizatorică, dosar nr. 45/1956, ff. 1-57; ibidem, fond 3 (CC al
UTC), dosar nr. 7/1958, f. 217.
453 Ibidem, dosar nr. 1/1956, ff. 1-48; ibidem, dosar nr. 15/1957, ff. 2-163; ibidem, dosar nr. 15/1958, f. 1.
454 Ibidem, dosar nr. 15/1958, ff. 35-117.
455 Ibidem, dosar nr. 1/1956, f. 1; ibidem, dosar nr. 15/1957, f. 2; ibidem, dosar nr. 13/1957 f. 113; ibidem,
dosar nr. 15/1958, f. 35.
456 Ibidem, dosar nr. 13/1957, f. 119.
457 Ibidem, dosar nr. 34/1958, ff. 27-28.

demascaţi Constantinescu şi Chişinevschi şi, eventual, să îşi facă autocritica în cazul în
care avuseseră legături cu aceştia458. O telegramă în care era respinsă "cu indignare"
poziţia celor doi i-a fost trimisă lui Gheorghe Gheorghiu-Dej459.
În 1958, PMR a cerut încă un tribut din partea UTM, fiind decisă sancţionarea sau
excluderea unui număr de membri ai CC al UTM460, care trec şi ei prin umilinţa
autocriticii în faţa lui Ceauşescu. Toate acestea se explică prin faptul că, după experienţa
anului 1956, conducerea PMR şi-a concentrat atenţia pe întărirea controlului asupra
partidului şi a organizaţiilor de masă. Măsurile au dat roade, autorităţile având parte de
linişte în cea mai mare parte a anilor '60.
Virgil Trofin a fost promovat în partid în 1964, lăsând funcţia de prim-secretar al
UTM lui Petru Enache, un strungar absolvent al Şcolii Superioare de Partid "Ştefan
Gheorghiu", care a făcut carieră exclusiv în UTM. Acesta va face trecerea între Gheorghe
Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, rămânând în funcţie până în 1967 când a fost
înlocuit de Ion Iliescu (1967-1971). Ceauşescu i-a promovat pe majoritatea activiştilor cu
care a colaborat în anii '50 şi în prima parte a anilor '60, în special lideri ai tineretului -
Petre Lupu, Ion Ioniţă, Virgil Trofin, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Ştefan Andrei, Maxim
Berghianu, Petre Blajovici, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Ion
Stănescu, Ilie Verdeţ etc461. De altfel, deja majoritatea membrilor Comitetului Central al
PCR de după 1965 avuseseră în prealabil o carieră în UTM462. Totuşi, o parte dintre
favoriţii lui Ceauşescu, cum ar fi Virgil Trofin sau Ion Iliescu, au intrat în dizgraţie din
anii '70, după ce regimul patronat de Ceauşescu a degenerat spre o formă extremă de
patrimonialism, caracterizată de personalizarea şi concentrarea radicală a puterii, de
cultul personalităţii, tentaţii dinastice şi nepotism, de clientelism şi corupţie, de
imprevizibilitatea şi arbitrariul deciziilor, de nesiguranţa poziţiilor, de estomparea liniilor
de separaţie dintre partid şi stat, dintre sfera privată şi cea publică463.

458 Ibidem, dosar nr. 25/1957, ff. 12-54. Se remarcă Ion Iliescu, singurul care are două intervenţii
autocritice, în care admite că a colaborat cu Miron Constantinescu şi afirmă: "După evenimentele din
Ungaria şi Polonia ne putem da seama de pericolul pe care l-ar fi reprezentat pentru ţara noastră orientarea
pe care au încercat să o dea [M. Constantinescu şi I. Chişinevschi] dezbaterilor documentelor congresului al
XX-lea [al PCUS] şi putem aprecia mai mult orientarea dată de partidul nostru care a ştiut cum să
folosească aceste dezbateri pentru a dejuca încercările reacţiunii".
459 Ibidem, dosar nr. 13/1957, ff. 147-149.
460 Ion Brad, membru supleant al CC al UTM, sancţionat cu vot de blam şi demiterea din poziţia de
responsabil al revistei "Cravata Roşie" pentru că nu a semnalat "ieşirile duşmănoase" ale poetei Doina
Sălăjan din timpul revoluţiei din Ungaria (aceasta afirmase că tancurile sovietice nu au ce căuta pe străzile
Budapestei) şi pentru că a permis publicarea unor materiale cu referinţe religioase; Fred Mahler, membru
supleant, vot de blam pentru aceleaşi motive; Domokos Geza, membru al Biroului CC al UTM şi
responsabil al publicaţiei "Ifjúmunkás", vot de blam pentru articole "dăunătoare", Camenco Petrovici,
membru supleant, cadru didactic la Institutul de Studii Economice, primeşte iniţial vot de blam, după care
este exclus din CC şi din învăţământ, pentru "atitudine şovăielnică" în timpul revoluţiei din Ungaria şi
pentru că nu şi-a denunţat colegi care criticau economia socialistă. Mai sunt sancţionaţi Dumitru Popescu şi
Radu Cosaşu (ultimul este demis) de la "Scânteia Tineretului", Asztalos Istvan şi Ion Farcaş de la
"Napsugár" ş.a.; ibidem, dosar nr. 7/1958, ff. 39-61, 84-87, 95-257; ibidem, dosar nr. 8/1958, ff. 40-87,
133-137.
461 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 294.
462 Este ilustrativ un simplu sondaj în lucrarea Membrii CC al PCR, 1945-1989. Dicţionar, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2004.
463 Ronald H. Linden, Socialist Patrimonialism and the Global Economy: the Case of Romania, în
"International Organization", vol. 40, no. 2, 1986, pp. 346-380; Juan J. Linz şi Alfred Stepan (în Problems
of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist

Ambiţia refondatoare a lui Ceauşescu a avut efecte imediate şi asupra UTM. După
modelul rebotezării partidului, la Plenara lărgită a CC al UTM din 4 august 1965 numele
organizaţiei de tineret a fost schimbat în Uniunea Tineretului Comunist. Mai mult,
Congresul al IV-lea al UTC a fost renumerotat, devenind Congresul al VIII-lea,
considerându-se, în mod abuziv, ca prim congres Conferinţa generală a tineretului
socialist din martie 1922. Începea astfel o nouă campanie de falsificare a istoriei UTM.
Dacă în 1949, galeria canonizată a tinerilor eroi comunişti cuprindea nume precum Pavel
Tcacenko (ucrainean, lider al PCR după 1926, mort în beciurile Siguranţei), Lazăr
Grünberg, Bernat Andrei (morţi în timpul Holocaustului, în Transnistria, la Râbniţa),
Ştefan Plavăţ (mort în luptele de partizani împotriva germanilor), Filimon Sârbu (militant
antifascist), Iosif Clisch şi Olga Bancic (implicaţi în Rezistenţa franceză), Nicolae
Cristea, Haia Lipşiţ (moartă după greva foamei în detenţie), Constantin Tudose, Vasile
Roaită (falsul erou de la Griviţa)464, după 1965 Nicolae Ceauşescu se singularizează,
devenind, în scrierile istoricilor de curte, cel mai important erou interbelic al UTC.
Nicolae Ceauşescu s-a confruntat cu probleme din partea tineretului încă de la
începutul regimului său, în anul de maximă glorie, 1968. Pe 24 decembrie 1968, în
Ajunul Crăciunului, s-a produs o manifestaţie spontană a câtorva sute de studenţi
bucureşteni în timpul căreia s-a vociferat împotriva regimului şi în favoarea
Cehoslovaciei care tocmai trecuse printr-o intervenţie sovietică. Iniţial, studenţii au pornit
pentru un Colind, după care, conduşi de studenta Ana Şincai, s-au prins în Hora Unirii în
pieţele capitalei, radicalizându-se pe măsură ce constatau prezenţa în preajma lor a
activiştilor de partid şi a Securităţii. Grupul a încercat să meargă spre Ambasada
americană, dar a fost oprit, moment în care Ana Şincai a început să strige "Libertate,
libertate pentru studenţi". Zarva produsă de colindători a atras atenţia şi simpatia
locuitorilor capitalei. În cele din urmă, la Gara de Nord şi în complexul Grozăveşti,
studenţii au fost întâmpinaţi de activişti în frunte cu Cornel Pacoste, locţiitor al
secretarului Comitetului de Partid al Centrului Universitar Bucureşti, şi cu Marin Rădoi,
secretar al Comitetului de partid al municipiului Bucureşti, care i-au convins să se
disperseze. Faţă de acest incident relativ minor, autorităţile au reacţionat disproporţionat,
arestând-o pe Ana Şincai465 şi alte două persoane, exmatriculând pe numeroşi alţii şi
convocând adunări pe facultăţi în care au fost demascaţi participanţii la Colind.
Operaţiunea de restabilire a controlului a fost dusă de Securitate şi activiştii de
partid şi de tineret. În informarea către Biroul CC al UTC pe care a făcut-o primul-
secretar al Uniunii, Ion Iliescu, care deţinea şi funcţia recent înfiinţată de ministru al
Tineretului, acesta a vorbit despre o "manifestare huliganică", la care au participat sute de
personae şi care s-a soldat cu arestări. Iliescu era scandalizat de lipsa de reacţie a

Europe, Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1996, pp. 344-357) folosesc, pentru
a desemna regimul ceauşist, un termen nu foarte reuşit, "sultanism", dar prin care înţeleg tocmai o formă
extremă de patrimonialism, vezi şi H. E. Chehabi, Juan J. Linz, A Theory of Sultanism, în H. E. Chehabi,
Juan J. Linz (eds.), Sultanistic regimes, Baltimore and London, 1998, pp. 3-48.
464 Lista se găseşte în preambulul primului statut al UTM, ANIC, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 3/1949, f.
6.
465 Aceasta a fost închisă la Văcăreşti, după care a fost mutată la Spitalul 9 (spital de boli psihice în care
erau internaţi, ca şi în alte zone din ţară, adversari ai regimului) şi, după un proces penal care a avut loc
abia în mai 1969, a fost trimisă cu domiciliu forţat la Ploieşti; vezi Colindul studenţesc din 24-25
decembrie 1968, interviu cu Ana Şincai, realizat de Cezar Paul-Bădescu, în revista "22", anul VI, nr. 51,
20-27 decembrie 1995, p. 6.

activiştilor UTC: "Mai ales când au venit elementele turbulente, studenţii, cadrele de la
municipiul UTC trebuiau să ia poziţie. Studenţii când mergeau pe lângă cămine strigau -
veniţi cu noi şi aceştia îi urmau ca oile". Unii membri ai CC şi-au făcut autocritica pentru
lipsă de reacţie şi au fost decise măsuri pentru evitarea unor situaţii similare466.
Acesta a fost momentul în care scurtul intestiţiu de destindere din interiorul UTC
s-a apropiat de sfârşit, partidul cerând resuscitarea comandamentelor ideologice.
Începând din anii '60, Uniunea a început să renunţe la caracterul exclusivist, de
avangardă, abandonând orientarea de clasă pentru a deveni cu adevărat o organizaţie de
masă. Partidul cerea acum cuprinderea în organizaţiile comuniste a "covârşitoarei
majorităţi" a tineretului467.
Statutul a fost modificat succesiv pentru a lărgi sfera celor eligibili: în 1956, la
Congresul al II-lea al UTM, vârsta acestora a fost extinsă la intervalul 14-26 de ani; în
1960, cu ocazia Congresului al III-lea, de la 14 la 28 de ani; în 1966, la Congresul al IV-
lea (renumerotat drept Congresul al VIII-lea) se revine la limita superioară de 26 de ani,
dar cu posibilitatea de prelungire la cerere până la 30 de ani; în 1971, la Congresul al IX-
lea, nu mai există limită pentru prelungire; Congresul al X-lea din 1975 şi Congresul al
XI-lea din 1980 păstrează prevederile anterioare; Plenara din 1982, confirmată de
Congresul al XII-lea din 1985, măreşte limitele la 14-30 de ani.
Aceste schimbări se reflectă în creşterea spectaculoasă a numărului de membri. În
1960, UTM avea 1 900 000 de membri, în 1966, 2 250 000, apoi UTC însumează 2 400
000 de membri în 1971, ajunge la aproape 3 000 000 în 1975, ulterior, în 1985, la 3 900
000, pentru a atinge cifra de 4 100 000 în 1988468. În anii 1980, UTC avea peste 500 000
de cadre469.
Recrutarea uteciştilor începea în clasa VIII-a, absorbţia elevilor de la acest nivel
în UTC fiind de 25% în 1983 şi de 40% în 1988. În 1983, 90% dintre elevii clasei a IX-a
erau utecişti, pentru ca în 1988 să intre în organizaţie 98% dintre aceştia. Începând cu
clasa a X-a, practic toţi elevii erau membri în UTC, intrarea în organizaţie făcându-se
automat şi obligatoriu470. Instrucţiunile de uz intern cu privire la modul de primire în
UTC din anii 1970 şi 1980 amestecau criteriile politice cu cele meritocratice471, în primă
instanţă intrând în UTC, de regulă, elevii cei mai buni la învăţătură care nu aveau o
problemă flagrantă la dosarul personal sau al părinţilor. În a doua etapă erau incluşi toţi
ceilalţi.
Sateliţii UTC - Organizaţia Pionierilor, UASR şi Şoimii Patriei - au tins la
rându-le spre dimensiuni de masă.

466 ANIC, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 15/1968, ff. 130.
467 Ibidem, dosar nr. 5/1968, f. 39.
468 Congresul al III-lea al UTM, 18-20 august 1960, Bucureşti, Editura Politică, 1960, p. 7; Congresul al
VIII-lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă România, 23-26 martie 1966, Bucureşti,
Editura Politică, 1966, p. 62; Congresul al IX-lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă
România, 18-22 februarie 1971, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 83; Congresul al X-lea al Uniunii
Tineretului Comunist din Republica Socialistă România, 3-5 noiembrie 1975, Bucureşti, Editura Politică,
1975, p. 18; ANIC, fond CC al UTC, dosar nr. 60/1985, nepaginat, ff. 205-208; ibidem, dosar 43/1988;
469 Ibidem, dosar 7/1984, f. 74.
470 Ibidem, dosar nr. 63/1983, f. 142; ibidem, dosar nr. 42/1988.
471 Ibidem, dosar nr. 67/1983, ff. 141-175.

În 1949, existau 13 500 de pionieri (elevi între 9-14 ani), în 1960 numărul lor a
ajuns la un milion, iar în anii '80, Organizaţia Pionierilor a ajuns să numere peste 2 500
000 de membri, incluzând totalitatea şcolarilor până la 14 ani472.
În 1976, PCR a decis formarea unei organizaţii de masă pentru copiii preşcolari şi
şcolari cu vârste între 4-7 ani, pe care a denumit-o "Şoimii Patriei". Atunci aceasta
cuprindea 1 100 000 de copii, pentru ca în deceniul următor să ajungă la circa 1 500 000
de membri473.
Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti din România avea la formare, în 1957, în jur de
50 000 de membri, pentru ca după 1973, când îşi schimbă denumirea în Uniunea
Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, să depăşească suta de mii, iar în
deceniul nouă tindea spre 150 000 de membri474.
După Ion Iliescu, au urmat în poziţia de prim-secretar al UTC şi ministru al
Tineretului: Marţian Dan (1971-1972) - absolvent al Universităţii "M. V. Lomonosov"
din Moscova care a deţinut şi funcţia de secretar al Comitetului UTM al studenţilor
români din capitala sovietică, urmând, după întoarcerea în ţară, o carieră politică în UTM;
Ion Traian Ştefănescu (1972-1979), un jurist transformat în activist; Pantelimon
Găvănescu (1979-1983), un muncitor absolvent de "Ştefan Gheorghiu"; Nicu Ceauşescu
(1983-1987), fiul lui Nicolae Ceauşescu şi virtualul moştenitor al conducerii partidului; în
fine, o figură ştearsă, Ioan Toma (1987-1989), şi el absolvent la "Ştefan Gheorghiu".
Poziţionarea lui Nicu Ceauşescu, în anii 1970, în conducerea UASCR şi
preluarea, începând cu 1983, a primei funcţii din UTC arată, pe de o parte, importanţa pe
care organizaţiile de tineret o aveau în cadrul mecanismelor puterii comuniste şi este, pe
de alta, unul din semnele cele mai evidente ale derivei regimului spre comunism dinastic,
nepotism şi clientelism. Soţia lui Nicu Ceauşescu, Poliana Cristescu, a deţinut în cea mai
mare parte a anilor '80 poziţia de secretar în CC al UTC şi preşedinţia Consiliului
Naţional al Organizaţiei Pionierilor. O bună parte din funcţiile în organizaţiile de tineret
erau ocupate de apropiaţi ai fiului preşedintelui. Proasta reputaţie a acestuia a contribuit
la atmosfera de cinism, blazare şi corupţie din organizaţiile de tineret.
Activitatea UTC s-a birocratizat şi ritualizat, dispărând fervoarea din primul
deceniu al comunismului. Principala funcţie a organizaţiilor de tineret era aceea de a servi
în angrenajul baroc al cultului personalităţii, în care ocupau un loc foarte important. Până
şi şedinţele Biroului CC al UTC s-au transformat în cadru pentru prestarea de omagii la
adresa secretarului general475.
Cultul personalităţii era nu doar o formă de consolidare a puterii familiei
prezidenţiale, ci şi o modalitate complexă de exercitare a controlului social. Era una din

472 Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 32/1950, f. 31; ibidem, dosar nr. 7/1984, f.
74; Congresul al III-lea..., p. 55. În timpul lui Nicolae Ceauşescu, preşedinţi ai Consiliului Naţional al
Organizaţiei Pionierilor au fost: Traian Pop (1966-1968), Virgiliu Radulian (1968-1975), Constantin
Boştină (1975-1980), Mihai Hârjău (1980-1983) şi Poliana Cristescu (1983-1989).
473 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 104/1977, ff. 77-90; ibidem, dosar nr. 5/1977,
ff. 1-18.
474 Liderii UASR/UASCR au fost: Ion Iliescu (1957-1960), Cornel Burtică (1960-1962), Ştefan Bârlea
(1962-1966), Mircea Angelescu (1966-1969), Ion Traian Ştefănescu (1966-1973), Constantin Boştină
(1973-1975), Ion Sasu (1975-1980), Tudor Mohora (1980-1985), Ani Matei (1985-1989).
475 Vezi, de exemplu, ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 7/1984, ff. 1-38. Între
membrii Biroului CC din anii 1980 amintim pe Tudor Mohora, Ana Ferencz, Dinu Drăgan, Florea Voinea,
Ani Matei, Ioan Toma, Dan Silviu Pavelescu, Ion Moraru, Dorel Mustăţea şi alţii.

formele de "etatizare a timpului"476, de captare a energiilor private pentru reducerea
spontaneităţii naturale a societăţii şi mai ales de expunere permanentă într-un spaţiu de
supraveghere, panoptic.
Rolul organizaţiilor de tineret era acela de pârghii, care, acţionate birocratic,
produceau manifestaţii de masă. Ocaziile pentru adunări populare erau numeroase, cele
mai importante fiind sărbătorile naţionale, ziua de naştere a şefului statului, aniversările
istorice şi vizitele de lucru. În 1989, de exemplu, Ceauşescu a făcut 38 de vizite de lucru,
menţinând ritmul din perioadele bune. În privinţa aniversărilor/comemorărilor, anul a
oferit numeroase oportunităţi: 130 de ani de la formarea statului român modern, a 112-a
aniversare a obţinerii independenţei, 45 de ani de la "victoria revoluţiei" din 23 august
1944, 50 de ani de la izbucnirea războiului "fascist", 50 de ani de la manifestaţia de pe 1
mai 1939, legată de biografia Ceauşeştilor, şi 100 de ani de la declararea lui 1 mai ca zi a
muncii, 24 de ani de la înscăunarea lui Ceauşescu şi 15 ani de regim prezidenţial, 96 de
ani de la formarea primului partid muncitoresc din România, anul patru din cincinalul
opt, 100 de ani de la moartea lui Eminescu, 40 de ani de la crearea organizaţiei de
pionieri, 40 de ani de la crearea organelor de miliţie, 40 de ani de începutul
cooperativizării agriculturii. Toate acestea însemnau mitinguri, spectacole, simpozioane,
în distribuţia cărora tineretul juca un rol important. Fervoarea aniversară culmina cu
manifestaţiile prilejuite de sărbătorile oficiale, 23 august, 1 mai, care adunau sute de mii
de tineri, antrenaţi zeci de ore pentru caligrafia cultului.
Cu toate eforturile propagandistice ale regimului comunist, în 1989 tinerii au
participat masiv la revoluţia anticomunistă.
În 1989, Nicolae Ceauşescu afirma că "în România, nu există cetăţean care să nu
facă parte dintr-o organizaţie"477. Afirmaţia era formal adevărată. Cu precădere după
venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, regimul politic s-a transformat, urmându-şi
vocaţia totalitară, într-un regim de includere (formula îi aparţine politologului Kenneth
Jowitt), tinzând să absoarbă întreaga societate în structuri aflate sub controlul său478. Spre
deosebire de statele comuniste central-europene, care, din anii 1960, au evoluat spre
regimuri post-totalitare479, reducând presiunea asupra societăţii, regimul comunist din
România a menţinut un nivel de mobilizare extrem de ridicat.
Pentru a controla totalitatea populaţiei regimul a creat o reţea de organizaţii, pe
care din anii 1970 le va reuni sub umbrela Frontului Unităţii Socialiste (FUS). FUS a fost
creat în 1974 şi cuprindea, pe lângă Partidul Comunist Român, aproape 40 de organizaţii
de masă, sindicale, uniuni şi asociaţii obşteşti480. În anii 1980, Partidul Comunist Român
ajunsese la dimensiuni impresionante: îngloba 3 800 000 de oameni481, ceea ce însemna
peste 15% din populaţia ţării. În termeni proporţionali, era cel mai mare partid din Europa
de Est, fiind, raportat la populaţia ţării, de două ori mai mare decât PCUS. Uniunea
Generală a Sindicatelor, în care erau integraţi automat salariaţii, număra nu mai puţin de
7 800 000 de membri482. Organizaţiile Democraţiei şi Unităţii Socialiste, rezervate celor
care nu erau membri de partid, cuprindeau 4 100 000 de oameni483.
Frontul, care din 1980 se va numi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, a
ţinut trei congrese (1974, 1980, 1985) şi îl pregătise în amănunt pe al patrulea, care
trebuia să aibă loc în 1990. Componenţa Biroului Executiv al FUS/FDUS nu lasă nici o
urmă de îndoială asupra dependenţei stricte faţă de PCR. Nicolae Ceauşescu era
preşedinte, iar posturile de vicepreşedinţi, secretari şi membri ai biroului au fost deţinute
de lideri comunişti de rang înalt sau de activişti cu lungă carieră în organizaţiile de tineret
şi sindicale.
FDUS avea rosturi multiple. Prin ambiguitatea statutului său, FDUS a atras în
structurile sale de conducere şi personalităţi care evitau să se asocieze public cu PCR -
intelectuali, artişti, sportivi, lideri religioşi şi specialişti din diferite domenii, precum şi o
mare masă de oameni care nu erau membri de partid.
Apoi, prin intermediul Frontului, Ceauşescu simula înăuntrul şi în afara ţării
mecanismele democratice. Liderul comunist român declara în 1989 că România este cel
mai democratic stat din lume, la fel cum afirma Stalin în anii 1930 despre Uniunea
Sovietică484. Propaganda descria "cadrul democratic" din ţară ca o veritabilă "democraţie
directă, participativă" sau ca o democraţie plebiscitară485.
În fine, prin FDUS, Ceauşescu punea în scenă un scenariu de tipul "poporul
împotriva elitei", contrabalansând puterea nomenclaturii prin invocarea şi convocarea în
arenă a societăţii, de la care se reclama tot mai mult în mod direct, fără mijlocirea
partidului.


476 Katherine Verdery, Socialismul. Ce a fost şi ce urmează, traducere a M. Stroe şi I. Codreanu, Iaşi,
Institutul European, 2003, pp. 71-106.
477 "Scânteia", 3 iunie 1989, p. 3; Ibidem, 15 august 1989, p. 6, interviu pentru revista "Newsweek".
478 Kenneth Jowitt, Inclusion and Mobilization in European Leninist Regimes, în "World Politics", vol. 28,
nr. 1, Oct. 1975, pp. 69-96.
479 Caracteristicile regimurilor post-totalitare au fost descrise de Juan J. Linz, Alfred Stepan, op. cit.
480 FUS cuprindea: Organizaţiile Democraţiei şi Unităţii Socialiste, Uniunea Generală a Sindicatelor, UTC,
UASCR, Organizaţia Pionierilor, Consiliul Naţional al Femeilor, Consiliile Muncitorilor de naţionalitate
maghiară, germană, sârbă şi ucraineană, Uniunea Naţională a Cooperativelor Agricole de Producţie,
Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti, Uniunea Centrală a Cooperativelor de Producţie,
Achiziţie şi Desfacere, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Consiliul Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor,
Uniunea Societăţilor de Ştiinţe Medicale, Uniunea Societăţilor Ştiinţifice ale Învăţătorilor, Societatea de
Medicină Veterinară, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Compozitorilor, Consiliul
Ziariştilor, Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia Oamenilor de Artă din Instituţiile Teatrale şi Muzicale,
Asociaţia Cineaştilor, Asociaţia Juriştilor, Comitetul Foştilor Luptători şi Veterani ai Războiul Antifascist,
Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii, Societatea Crucea Roşie, Consiliul Naţional pentru Educaţie
Fizică şi Sport, Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, Asociaţia Apicultorilor, Automobil
Clubul Român, cultele.
481 "Scânteia", 29 iunie 1989.
482 Mihnea Berindei, România lui Ceauşescu - un naufragiu planificat, I, în "22", nr. 46, 17-23 noiembrie
1998, p. 10.
483 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 26/1989, nepaginat.
484 "Scânteia", 27 ianuarie 1989, p. 3.
485 Ibidem, 2 septembrie 1989, p. 1; ibidem, 28 martie 1989, p.1.