Articol: Destructurarea societăţii civile în România 1947-1949

Desfiinţarea şi "autodizolvarea" partidelor politice



Fragil din punct de vedere organizatoric şi lipsit de susţinere populară, Partidul Comunist Român a fost obligat în perioada 1944-1947 să adapteze strategia de front naţional, acceptând să funcţioneze în cadrul unui sistem politic multipartidist. Spre deosebire de celelalte state est-europene, în care competiţia politică era dezvoltată între forţele de stânga şi opoziţie într-un cadru strict circumscris unui sistem politic cu partid hegemonic, România a avut o situaţie diferită, care îşi are originea esenţială, în reuşita actului de la 23 august 1944.

Ca urmare, comuniştii s-au văzut obligaţi să accepte proliferarea grupărilor politice şi să creeze un propriu front, renunţând a mai coabita cu formaţiunile politice democratice în Blocul Naţional Democrat. Alături de structurile de front create şi administrate de PCR, în această perioadă, din raţiuni diferite, Frontul Naţional Democrat (FND, format din PCR, PSD şi formaţiuni de masă, precum, Frontul Plugarilor, Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor, Sindicatele Unite, Comitetul Democrat Evreiesc, Uniunea Populară Maghiară), respectiv Blocul Partidelor Democrate (cartel electoral format de PCR, împreună cu PSD, fără reprezentanţii istorici ai acestuia, reuniţi în Partidul Social Democrat Independent (1), PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Partidul Naţional Popular, partid creat de PCR din Uniunea Patrioţilor în ianuarie 1946, şi Frontul Plugarilor), au funcţionat şi alte numeroase partide politice. Unele, cele istorice, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, tradiţionale şi democrate, s-au reorganizat şi au început să funcţioneze imediat după 23 august 1944. Altele au fost create şi sponsorizate de către PCR, pentru a rupe din susţinerea şi electoratul acestor partide. Acestea au proliferat în perioada preelectorală şi au funcţionat ca supape pentru tactica electorală a PCR. Ca urmare, atunci când s-au acordat semne pe listele electorale, au apărut nume de organizaţii politice precum: Partidul Radical al Micii Burghezii, condus de N.N. Matheescu, Frontul Muncii raţionalizate, Frontul Apărătorilor Patriei, Partidul Românesc al Luptătorilor (condus de Scarlat Băluţă), Partidul Unităţii Naţionale (condus de avocatul Virgil Serdaru), Partidul Liber Democrat (lider Ioan Gheorghe Vlădoianu), Gruparea Generaţiei de Foc (condusă de maior Zamfir, Partidul Ţărănesc Democrat (disidenţă a PNŢ, condusă de dr. Nicolae Lupu) (2). Toate aceste partide au funcţionat doar în perioada electorală, ele dispărând imediat după alegeri. Obligaţi să accepte până la alegeri funcţionarea într-un sistem politic multipartidist, în care au asumat un rol hegemonic, comuniştii au declanşat o acţiune brutală de suprimare a partidelor politice democratice.

Anul 1947 a cunoscut cinci mari campanii de arestări pe motive politice. Primele două, din martie şi mai au vizat persoanele "vinovate" de eşecul comunist în alegeri, în special simpatizanţi şi membrii locali ai PNŢ şi PNL. Arestările şi internările în penitenciare nu s-au făcut în baza unor procese, ci în urma emiterii a două ordine secrete ale MAI, nr. 18 000, respectiv 50 000, din martie şi mai 1947. De acum poliţia secretă îşi intră în rol devenind principala instituţie mandatată cu eliminarea "duşmanilor democraţiei", cu sau fără suport juridic legal. Apoi, Partidul Naţional Ţărănesc a făcut obiectul a trei valuri de arestări derulate în cursul


Note de subsol:

(1) După ce la 9-10 februarie CC al PSD a convocat Congresul partidului pentru 10 martie, în interiorul acestuia s-a dat o luptă aprigă între reprezentanţii unei opţiuni de participare independentă (Titel Petrescu) şi cei ai participării pe listă comună cu comuniştii (Rădăceanu şi Voitec) în alegeri. În urma victoriei ultimilor, partidul s-a scindat, Titel Petrescu formând un nou partid, cu care ulterior s-a aliat cu PNL şi PNŢ; vezi pe larg Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994, pp. 152-153.

(2) Au fost publicate în "Monitorul Oficial", nr. 188/1946 liste cu 80 de semne electorale alocate diferitelor grupări
politice pentru alegerile din noiembrie 1946; vezi ANIC, fond Ministerul Justiţiei, dosar nr. 16/1946, ff. 65-66.

lunilor iulie, august şi decembrie. Procesul a început prin iniţierea "operaţiunii Tămădău", căreia îi vor cădea victime o parte dintre fruntaşii PNŢ. Înscenarea acestei încercări de părăsire a teritoriului ţării a fost motivul pentru care guvernul a decis nu doar dizolvarea acestui partid şi judecarea liderilor săi, ci şi masive arestări ale membrilor şi simpatizanţilor. Mai mult, aceste campanii de arestări au pregătit terenul îndepărtării ultimei instituţii ce mai lega România de democraţie, monarhia. Începută în vara anului 1947, prin desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în urma operaţiunii pusă la cale la Tămădău, de către structuri comunizate ale serviciilor de informaţii (3), campania de desfiinţare a partidelor politice din România a continuat până în anul 1953, atunci când au fost eliminate ultimele astfel de structuri, prin autodizolvarea Frontului Plugarilor şi Uniunii Populare Maghiare în PCR. În fapt destructurarea sistemului partidist a fost o preocupare constantă a liderilor comunişti de-a lungul anilor 1947-1952.

După dizolvarea PNŢ, prin înscenarea unui nou proces al marii trădări naţionale, au urmat presiuni asupra Partidului Naţional Liberal. Ambele formaţiuni liberale au fost puse mai întâi în imposibilitatea de a funcţiona. Cea tradiţională, condusă de Constantin Dinu Brătianu, a fost afectată de valurile de arestări şi a decis să îşi înceteze pentru o perioadă activitatea politică, în condiţiile în care, lipsiţi de posibilitatea de a se manifesta public, prin presă sau întruniri, orice iniţiativă punea în pericol integritatea membrilor săi. Protestele înaintate de către liderii liberali guvernului Groza (mai ales cele din iulie 1947, cu prilejul respingerii Planului Marshall, şi octombrie acelaşi an, împotriva încercărilor de suprimare a ziarului "Liberalul") n-au adus nici un rezultat pozitiv. Pe fondul accentuării măsurilor represive (4), a eliminării din listele Parlamentului a celor trei deputaţi liberali - din cauza neprezentării acestora la şedinţe -, conducerea Partidului Naţional Liberal a luat decizia de a se înceta activitatea organizaţiilor. Justificarea hotărârii: pentru a nu expune şi mai mult pe membrii acestora la teroarea comunistă. Acest lucru s-a produs prin emiterea unei circulare, în noiembrie 1947, a liderului PNL Dinu Brătianu, odată cu încetarea apariţiei oficiosul partidului "Liberalul". Procesul de eliminare din viaţa publică a personalităţilor liberale a continuat şi în următorii ani, apogeul fiind atins în noaptea de 5-6 mai 1950, când majoritatea demnitarilor români din perioada interbelică au fost arestaţi (5). Această barbară acţiune represivă a fost întreprinsă împotriva unor persoane în vârstă, lipsite de posibilităţi economice, pedepsite prin numeroase măsuri administrative şi care erau de multă vreme sub supravegherea strictă a organelor de Securitate.

Pe de altă parte, Partidul Naţional Liberal-Gheorghe Tătărescu, chiar dacă a colaborat cu PCR, a avut parte de o soartă similară. Din primăvara anului 1947, liderul acestuia, Gheorghe Tătărescu a început să critice unele dintre măsurile guvernului (legea oficiilor industriale, dar şi alte iniţiative economice), publicând un memoriu în acest sens. Reacţia sa a fost tratată cu asprime de liderii comunişti, care l-au obligat să demisioneze din guvern, în noiembrie 1947.

Chiar dacă a predat conducerea partidului lui Petre Bejan, cel care alături de alţi deputaţi liberali din Cameră s-a delimitat de acţiunile lui Tătărescu, în încercarea de a asigura supravieţuirea partidului, el nu a putut opri represiunea împotriva acestuia (cu toate că în 28 martie 1948, cu


Note de subsol:

(3) Vezi Claudiu Secaşiu, Operaţiunea Tămădău (14 iulie 1947). Un document inedit, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1947 - căderea cortinei, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 558-569; idem, Preliminariile asaltului final asupra PNŢ. Contribuţia organelor de informaţii (1945-1947), în Ibidem, pp. 530-543.

(4) În noiembrie a fost dată sentinţa în procesul Maniu, iar liberalii tătărescieni au fost eliminaţi din guvern.

(5) Două studii cuprinse în vol. Memoria închisorii Sighet, Romulus Rusan (ed.), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999 tratează pe larg această problematică. Actele în temeiul cărora s-au derulat acţiunile de urmărire poliţienească a demnitarilor se regăsesc în studiul lui Claudiu Secaşiu, Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti, pp. 239-266. Consecinţele acestei acţiuni şi drama demnitarilor sunt tratate pe larg şi nuanţat la Andreea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, pp. 153-238.

prilejul alegerilor PNL a obţinut 7 mandate din 414). Sub conducerea lui Bejan, fără activitate politică, sub stricta supraveghere a Securităţii, această aripă a PNL a supravieţuit până la începutul anilor cincizeci, când liderii săi au fost arestaţi (6).

O soartă similară a avut şi Partidul Social Democrat. Aripa sa colaboraţionistă a fost înghiţită de PCR, în două etape, în toamna anului 1947 - atunci când s-a convenit asupra unificării, cu prilejul Congresului PSD - şi în 21-22 februarie 1948, atunci când cele două partide au format Partidul Muncitoresc Român. Pe de altă parte, PSDI a supravieţuit până în 1948-1949, atunci când liderii săi au fost arestaţi. Mai întâi Constantin Titel Petrescu, în mai 1948, apoi întregul Comitet Executiv, în iunie 1949 şi în lunile care au urmat. Procesul împotriva liderilor social-democraţi s-a desfăşurat în ianuarie 1952 şi a consfinţit legalitatea deţinerii acestora, condamnările primite, muncă silnică pe viaţă sau temniţă grea pentru perioade de 10-25 ani, fiind pronunţate pentru că ar fi intenţionat să spargă unitatea clasei muncitoare (7).

Celelalte organizaţii cu un caracter politic şi obştesc, create sau îngăduite de către PCR, au dispărut din viaţa publică treptat, în urma unor decizii luate de Secretariatul Biroului Politic al PMR. Mai întâi, în 1949, a fost discutată dizolvarea Partidului Radical Ţărănesc. În fapt, liderii PMR au decis autodizolvarea acestuia, fără ca să fie şi enunţat un comunicat în acest sens (8). O mai lungă discuţie s-a purtat în jurul autodizolvării Partidului Naţional Popular. După ce la 28 ianuarie 1949, secretariatul Biroului Politic al CC al PMR a decis desfiinţarea acestuia şi vărsarea cadrelor sale, sub coordonarea unei comisii conduse de Miron Constantinescu, în PMR(9), în 7 februarie problema nu era încă tranşată, Secretariatul urmând să îşi dea acordul pentru publicarea rezoluţiei de autodizolvare în presă (10). În 12 martie 1949, discuţia a fost reluată şi pentru că Teohari Georgescu a propus ca în contextul dizolvării PNP să fie desfiinţate şi PSDI, PNL-Bejan şi PNL-Brătianu. Susţinut de Gheorghiu-Dej, care a subliniat că "existenţa unor astfel de partide este incompatibilă cu conţinutul regimului nostru", Georgescu a supralicitat, considerând că trebuie realizat acest lucru imediat (11). În cele din urmă, aşa cum am văzut, autodizolvarea acestor rămăşiţe ale partidelor istorice s-a petrecut mai târziu, însă PNP a fost dizolvat în martie, ziarul "Naţiunea" fiind şi el desfiinţat în aprilie 1949.

Ultimele structuri desfiinţate de către PMR au fost cele care, fără a fi fost partide politice, au îndeplinit funcţiuni similare acestora, Uniunea Populară Maghiară şi Frontul Plugarilor. Ambele au fost dizolvate în PMR în 14 ianuarie 1953, cadrele lor, arhivele şi tot ceea ce le aparţinea trecând la PMR. Tot atunci şi-au încetat activitatea: Comitetul Antifascist German, Comitetul Democrat Evreiesc, Comitetul Popular al populaţiei Ruse şi Ucrainiene, Comitetul Democrat Albanez, Comitetul Democrat Grec, Comitetul Democrat Bulgar, Comitetul Democrat Sârb, Comitetul popular al populaţiei tătare şi turce, organizaţiile culturale "Casa Polonă" şi "Colonia Cehoslovacă", toate aceste organizaţii fiind integrate în diversele structuri ale PMR (12). Se consfinţea astfel monolitismul politic în România.


Note de subsol:

(6) Virgiliu Ţârău, Noaptea demnitarilor. Partidele politice de opoziţie în vizorul Securităţii, ianuarie-mai 1950, în Călin Vulcu-Morar, Călin Florea (editori), Naţiune şi Civilizaţie, Târgu-Mureş, 2002, pp. 405-419.

(7) Vezi discuţia la Nicoleta Ionescu Gură, Stalinizarea României, Republica Populară Română 1948-1950: transformări instituţionale, Bucureşti, Editura All, 2005, pp. 70-82.

(8) Stenogramele Biroului Politic al CC al PMR 1949, vol. II, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2003, pp. 305-309.

(9) Vezi ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 6/1949; proces-verbal al şedinţei Secretariatului, din 28 ianuarie 1949.

(10) Ibidem, dosar nr. 11/1949; proces-verbal al şedinţei Secretariatului, 7 februarie 1949.

(11) Ibidem, dosar nr. 22/1949.

(12) Ibidem, dosar nr. 107; ibidem, dosar nr. 108/ 1953, passim.

Destructurarea societăţii civile


O componentă esenţială a programului de instituţionalizare a regimului politic comunist în România a vizat restructurarea spaţiului public, implicit a actorilor care constituiau voci importante în cadrul acestuia. Dacă subordonarea ideologică a presei şi controlul asupra manifestărilor şi întrunirilor publice s-au realizat în contextul funcţionării Convenţiei de Armistiţiu, respectiv a acţiunilor de intimidare coordonate de către autorităţile comuniste, din prima jumătate a anului 1947 a început şi procesul de eliminare a nucleelor instituţionale, asociative, care nu se puteau încadra în noua ordine politico-ideologică. Este vorba de toate acele structuri asociative care au funcţionat în România de până atunci, chiar şi în perioadele dictatoriale. Cum acestea erau create cu scopul de a agrega identităţi culturale, religioase, profesionale sau de a promova interese de grup, veneau în contradicţie cu forma şi substanţa societăţii imaginate de autorităţile comuniste, în care indivizii nu se puteau reuni decât în cadre puse la dispoziţie de autorităţi (în Constituţia din 1948, mai apoi în cea din 1952, respectiv în cea din 1965, cu modificările aduse ulterior, principalele drepturi şi libertăţi pentru cetăţeni, libertatea cuvântului sau cea de întrunire, urmau a fi exercitate prin punerea la dispoziţia oamenilor muncii a locaţiilor pentru desfăşurarea acestora). Or, într-un atare context, devenea evident că vechile structuri de reprezentare ale intereselor societăţii, în diversitatea lor, urmau să dispară, pentru a face loc acelor organizaţii de susţinere a politicii PCR, create în acest scop încă din 1944-1945: sindicale (cu reprezentarea muncitorilor sau ţăranilor, a diferitelor profesii), politice (Frontul Plugarilor, Uniunea Populară Maghiară, alte organizaţii de reprezentare a minorităţilor, femeilor - Uniunea Femeilor Antifasciste din România, continuată de Uniunea Femeilor Democrate din România -, tineretului - Tineretul Progresist etc), economice (economate), profesionale (uniuni de creaţie, asociaţii sportive, precum Sportul Popular) sau culturale.

Sub coordonarea autorităţilor poliţieneşti, din 1947 a început acţiunea de dizolvare a tuturor organizaţiilor şi asociaţiilor care contraveneau intereselor autorităţilor comuniste. Procedura, la fel ca şi în cazul partidelor politice, s-a dezvoltat pe trei direcţii. Una legală, prin care acestor structuri li se cerea relegalizarea, în acord cu prevederile juridice adoptate, prin care se făcea imposibilă continuarea activităţii până la acordarea acceptului autorităţilor. Cea de a doua, prin care aceste structuri erau catalogate ca fiind duşmănoase regimului şi erau interzise, liderii lor fiind implicaţi în procese spectacol care să ilustreze pericolul social pe care îl reprezentau (a se vedea cazul asociaţiilor de prietenie cu state occidentale, Marea Britanie, Franţa, Statele Unite sau Italia, procesele având loc până în 1951). Cea mai uzitată a fost însă procedura autodizolvărilor, coordonată de către structurile poliţieneşti ale statului. Început în 1947, acest proces prin care diverse asociaţii îşi încetează activitatea, a fost continuat până la începutul decadei următoare. Poliţia, jandarmeria, mai apoi Securitatea şi Miliţia, realizau descinderi la sediile legale ale acestor asociaţii, ridicau actele, reţineau pe cei responsabili, şi în urma anchetelor obţineau autodizolvarea formală a acestora. Diverse şi având un grad de reprezentare socială şi un impact public diferenţiat, structurile asociative dispăreau, lăsând locul noilor canale de organizare şi mobilizare socială, definite ideologic şi menite a realiza integrarea socială în cadrul a ceea ce autorităţile au imaginat a fi naţiunea socialistă. Pentru a realiza amploarea programului de distrugere a acestor nuclee ale societăţii civile - am identificat, până în prezent, circa 1000 de astfel de asociaţii desfiinţate (1) :

Nota de subsol:

(1) Selecţia operată de noi a avut ca principal criteriu ilustrarea diversităţii asociaţiilor desfiinţate, locale şi naţionale, profesionale sau culturale etc.

1. Societatea Văduvelor pensionare de Ofiţeri din Judeţul Sibiu;
2. Asociaţia Pensionarilor Publici;
3. Asociaţia Solidară a Pensionarilor Civili din România;
4. Asociaţia profesională a ţesătorilor în bumbac în şi cânepă din România;
5. Reuniunea vânătorilor - Valea Hârtibaciului;
6. Uniunea Generală a Industriaşilor din România;
7. Societatea Pantofarilor Patroni din Sibiu;
8. Asociaţia "Surorilor de Caritate de Război";
9. Reuniunea meseriaşilor din Gherla;
10. Societatea pentru exploatări forestiere (2) ;
11. Societatea Carpaţi, Cercul ieşenilor;
12. Cercul bănăţean;
13. Asociaţia Comercianţilor şi Industriaşilor de textile, îmbrăcăminte şi anexe din România;
14. Clubul Regal;
15. Asociaţia Română a Cinematografiştilor Amatori;
16. Asociaţia "Veteranilor din războiul din 1887";
17. Aeroclubul Regal al României;
18. Asociaţia generală a comercianţilor de coloniale, delicatese şi băuturi din România;
19. Asociaţia Veteranilor din campania din 1913 - "Avântul Ţării" (3) ;
20. Societatea ofiţerilor de Rezervă "Mihai I";
21. Asociaţia Întreprinzătorilor de lucrări publice şi private;
22. Uniunea Naţională a Foştilor Luptători Combatanţi - Drapelul Românesc;
23. Asociaţia Virtutea Militară de Război;
24. Asociaţia Pensionarilor Subofiţeri;
25. Asociaţia "Tenis Club Român" (4) ;
26. Clubul Carpatin Român;
27. Societatea de Înmormântare Dumbrava;
28. Asociaţia depozitelor de medicamente din ţară;
29. Jokey Club (5) ;
30. Asociaţia Luptătorilor de la Sărata-Porumbacu;
31. Societatea Naţională de Gaz-Metan;
32. Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor;
33. Asociaţia Întreprinderilor Industriale din Arad;
34. Asociaţia Centrală a Morarilor din România (6) ;
35. Asociaţia "Făuritorii României Mari";
36. Asociaţia "Ajutorul de înmormântare CFR" Buzău;
37. Asociaţia funcţionarilor judecătoreşti (7);
38. Asociaţia Sportivă "Maraton";
39. Gruparea Sportivă "Danubiana";
40. Asociaţia de Ajutor Reciproc "Mişcarea";
41. Asociaţia Culturală Corală "Diana";
42. Societatea Muzicală Negru-Vodă (8);
43. Asociaţia Veteranilor de Război;
44. Asociaţia voluntarilor Arad (9);
45. Clubul Filateliştilor;
46. Asociaţia pentru ocrotirea orbilor;
47. Asociaţia pentru creşterea vitelor Siementhal;
48. Asociaţia profesională a meseriaşilor brutari (10);
49. Asociaţia Culturală Mihai Eminescu;
50. Universitatea Populară Tulcea;
51. Societatea de binefacerea "Sf. Fecioară Maria";
52. Clubul Călăreţilor Bucureşti;
53. Clubul Civil de Lectură Buteni (11) ;
54. Asociaţia restauratorilor, hotelierilor şi cârciumarilor din Sibiu;
55. Asociaţia invalizi, orfani, văduve, prizonieri, luptători;
56. Asociaţia Româno-Americană;
57. Asociaţia Româno-Cehoslovacă;
58. Asociaţia Winston Churchill;
59. Asociaţia Cercul Moldovenilor;
60. Ateneul Popular-Ionescu Gion (12).

O atare trecere în revistă, chiar şi sumară, este edificatoare pentru efortul depus de autorităţi pentru distrugerea legăturilor societăţii româneşti cu valorile şi structurile interbelice, dar şi pentru eliminarea oricăror organizaţii care puteau să propună sau susţină idei sau interese contrare celor oficiale.


(2) Vezi actele de dizolvare în ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 109/1947.
(3) Ibidem, dosar nr. 110/1947.
(4) Ibidem, dosar nr. 111/1947.
(5) Ibidem, dosar nr. 113/1947.
(6) Ibidem, dosar nr. 114/1947.
(7) Ibidem, dosar nr. 119/1947
(8) Ibidem, dosar nr. 120/1947
(9) Ibidem, dosar nr. 121/1947.
(10) Ibidem, dosar nr. 122/1947.
(11) Ibidem, dosar nr. 123/1947.
(12) Ibidem, dosar nr. 125/1947.