Articol: Agonia PCR

Înclinaţiile staliniste ale lui Ceauşescu au fost accentuate de o vizită pe care a efectuat-o în China şi Coreea de Nord în mai 1971. Se pare că acesta a luat în considerare posibilitatea de a importa metodele de îndoctrinare folosite în timpul Revoluţiei Culturale a lui Mao. Aceasta nu era numai o problemă de preferinţă personală: Ceauşescu încerca să stăvilească mişcarea de liberalizare din România, să limiteze frământările din rândurile intelectualităţii şi să-i împiedice pe studenţi să-i urmeze pe rebelii lor colegi din alte state comuniste. El încerca, de asemenea, să-şi consolideze puterea personală şi să se descotorosească de acei membri ai aparatului care ar fi putut visa la un "socialism cu faţă umană". De aceea, în iulie 1971, el a făcut publică o "propunere de îmbunătăţire a activităţii ideologice", un monument de obscurantism jdanovist. Ceea ce a urmat a fost o restalinizare radicală şi apariţia unui cult al personalităţii fără precedent care îl înconjura la început numai pe Ceauşescu, iar după 1974 şi pe partenerul său politic cel mai apropiat: soţia sa, Elena.

La Congresul al XI-lea al PCR, desfăşurat în perioada 25-28 noiembrie 1974, Ceauşescu a început să se concentreze asupra problemelor socialismului în ţările în curs de dezvoltare, încercând să-şi creeze reputaţia de luptător pentru o "nouă ordine economică şi politică internaţională" (222). România a fost "participant invitat" al Conferinţei de la Colombo a Mişcării de Nealiniere din 1976 şi devenise clar că liderul român visa să ajungă un al doilea Tito al acestei mişcări. România s-a dovedit însă a fi mult mai puţin influentă decât Iugoslavia, care era membru fondator al Mişcării de Nealiniere.

Congresul al XI-lea a aprobat Programul Partidului Comunist Român (223), documentul fundamental al comunismului naţional românesc, care începea cu o istorie a României ce se întindea pe aproximativ 35 de pagini. Programul PCR era menit să traseze strategia partidului şi statului pentru următorii douăzeci până la douăzeci şi cinci de ani. Programul PCR ilustrează şi fascinaţia lui Ceauşescu pentru întreaga istorie "naţională", nu numai pentru istoria PCR (a cărei "elaborare" a fost definită ca o prioritate în raportul său la Congresul al IX-lea în 1965) (224). Astfel, după 1974, Programul PCR a devenit modelul pentru orice scriere istorică publicată oficial în România.

Congresul al XII-lea al PCR (19-23 noiembrie 1979) a consolidat vizibil clanul lui Ceauşescu şi cultul persoanei sale (225). Promovarea activă de către cuplul Ceauşescu a carierei politice a fiului lor cel mai mic, Nicu, datează de la Congresul al XII-lea, când acesta a devenit membru supleant al Comitetului Central al PCR. În timpul congresului, Constantin


Note de subsol:

(222) Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, extins la 23 de membri: N. Ceauşescu, Emil Bobu, E. Bodnăraş, Cornel Burtică, Elena Ceauşescu, Gh. Cioară, Lina Ciobanu, Emil Drăgănescu, János Fazekás, Petre Lupu, Manea Mănescu, P. Niculescu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Leonte Răutu, Virgil Trofin, Iosif Uglar, Ilie Verdeţ, Vasile Vîlcu şi Şt. Voitec. Erau 13 membri supleanţi: Ştefan Andrei, Iosif Banc, Chivu Stoica, Mihai Dalea, Miu Dobrescu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Vasile Patilineţ, Mihai Telescu, Ioan Ursu şi Richard Winter. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 6 secretari: Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Gh. Pană, Dumitru Popescu, Iosif Uglar şi Ilie Verdeţ; vezi Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, 25-28 noiembrie 1974, Bucureşti, Editura
Politică, 1975, pp. 841-842.

(223) Vezi Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, în Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, pp. 614-749.

(224) Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 92.

(225) Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, extins la 27 de membri: N. Ceauşescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Cornel Burtică, Virgil Cazacu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, János Fazekás, Ludovic Fazekás, Cornelia Filipaş, Alexandrina Găinuşe, Petre Lupu, P. Niculescu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Leonte Răutu, Aneta Spornic, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ şi Şt. Voitec. Erau 18 membri supleanţi: Şt. Andrei, Petre Dănică, Miu Dobrescu, Gh. Dumitrache, Petru Enache, Eva Feder, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Suzana Gâdea, Ion Ioniţă, Ştefan Mocuţa, Ana Mureşan, Elena Nae, Marin Rădoi, Ion Stoian, Iosif Szasz, Ion Ursu şi Richard Winter. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 8 secretari: Iosif Banc, Virgil Cazacu, Constantin Dăscălescu, Ludovic Fazekás, Dumitru Popa, Dumitru Popescu, Ilie Rădulescu şi Marin Vasile; vezi Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român, 19-23 noiembrie 1979, Bucureşti, Editura Politică, 1981, pp. 899-900.

Pîrvulescu a îndrăznit să critice monopolizarea puterii de către Ceauşescu. Pîrvulescu, care pe
atunci avea 84 de ani, a protestat pentru că nu i s-a permis să ia cuvântul în timpul
congresului. Atunci când, în sfârşit, i s-a dat voie să vorbească, el l-a acuzat pe Ceauşescu
pentru că a pus interesele personale înaintea celor ale ţării. Deşi a fost redus rapid la tăcere,
veşti despre intervenţia sa au ajuns la mijloacele de informare occidentale. După congres,
Pîrvulescu a dispărut din viaţa publică, dar nu a fost lichidat226. În ciuda intervenţiei lui
Pîrvulescu, congresul s-a încheiat cu o ceremonie de proslăvire a cuplului prezidenţial.
La Congresul al XIII-lea al PCR (19-22 noiembrie 1984), asupra secretarului general
şi a soţiei sale s-a abătut un incredibil potop de laude227. În timp ce Petru Enache, secretarul
Comitetului Central însărcinat cu ideologia, a vorbit despre performanţele "marelui gânditor
şi strateg contemporan"228, Ana Mureşan, membru supleant al Comitetului Executiv şi
ministru al Comerţului interior, s-a referit la realizările Elenei Ceauşescu în termenii
ultraelogioşi229.
Cultul personalităţii lui Ceauşescu este ilustrativ pentru natura ceauşismului. O
incompetenţă crescândă a sufocat procesul de luare a deciziilor, în timp ce secretarul general
îşi îndemna supuşii "să facă totul" pentru a-i îndeplini "indicaţiile preţioase". Trond Gilberg
notează că, până la urmă, "o asemenea concentrare a puterii înseamnă că numai câţiva indivizi
trebuie să rezolve probleme extrem de complicate într-o societate din ce în ce mai diferenţiată.
O astfel de misiune depăşeşte chiar şi capacitatea celei mai inteligente şi mai bine intenţionate
persoane"230.
Deşi a rămas intact, aparatul de partid era marginalizat şi umilit. Până şi fostul
viceprim-ministru Cornel Burtică, un stâlp al clanului Ceauşescu, a fost exclus din partid,
aparent din cauza eşecului său de a îndeplini directivele economice ale Conducătorului231. În
locul membrilor grupului din aparatul de partid au fost numiţi executanţi servili ai ordinelor
lui Ceauşescu, precum Constantin Dăscălescu, prim-ministru al României, fost secretar al
Comitetului Judeţean de Partid Galaţi, al cărui singur merit era acela că îi obliga pe ceilalţi să
se supună capriciilor lui Ceauşescu232.
Emil Bobu, Iosif Banc, Cornel Pacoste şi Petru Enache erau cu toţii aserviţi elitei
conducătoare. Printre puţinii veterani care au supravieţuit în poziţii importante s-au numărat

226 Pîrvulescu fusese membru al PCR de la congresul de fondare a partidului şi membru al CC din 1929. Arestat
în 1934, a evadat şi a plecat în URSS, unde a rămas pe perioada războiului. S-a întors în România în 1944, unde
a condus PCR împreună cu Bodnăraş şi Rangheţ, în timp ce A. Pauker se afla încă în URSS iar Dej se găsea în
închisoare. Ulterior, Pîrvulescu a fost preşedintele Comisiei de Control a Partidului (1945-1961) şi membru al
Biroului Politic (1952-1960), dar şi-a pierdut funcţiile după Plenara CC din noiembrie-decembrie 1961, la care a
fost criticat pentru complicitate cu Chişinevschi şi Miron Constantinescu. A trăit îndeajuns de mult pentru a fi
martorul căderii regimului comunist în decembrie 1989.
227 Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, compus din 23 de membri: N. Ceauşescu, Iosif Banc, Emil
Bobu, Virgil Cazacu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu,
Ion Dincă, Miu Dobrescu, Ludovic Fazekás, Alexandrina Găinuşe, Manea Mănescu, P. Niculescu, Constantin
Olteanu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Ilie Verdeţ şi Şt. Voitec. Erau 25 de
membri supleanţi: Şt. Andrei, Şt. Bîrlea, Nicu Ceauşescu, Leonard Constantin, Gh. David, Marin Enache, Petru
Enache, Mihai Gere, Maria Ghiţulică, Nicolae Giosan, Suzana Gâdea, Nicolae Mihalache, Ioachim Moga, Ana
Mureşan, Elena Nae, Marin Nedelcu, Cornel Pacoste, T. Postelnicu, Ion Radu, Ion Stoian, Gh. Stoica, Iosif
Szasz, Ioan Totu, Ion Ursu şi Richard Winter. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 9
secretari: Iosif Banc, Emil Bobu, Ion Coman, Silviu Curticeanu, Petru Enache, Constantin Radu, Ion Radu, Ion
Stoian şi Ilie Verdeţ; vezi Congresul al XIII-lea al Partidului Comunist Român, 19-22 noiembrie 1984,
Bucureşti, Editura Politică, 1985, pp. 742-743.
228 Foreign Broadcast Information Service (FBIS), în "Eastern Europe", 3 decembrie 1984, p. H/3.
229 Ibidem, p. H/2.
230 Trond Gilberg, Romania's Growing Difficulties, în "Current History", noiembrie 1984, p. 270. Gilberg
analizează convingător efectele cultului iraţional al personalităţii lui Ceauşescu.
231 "Scânteia", 9 octombrie 1982; vezi şi M. Shafir, Romania - Politics, Economics and Society, p. 78.
232 Ion Caraion a fost martorul acceselor de furie ale premierului în timpul Conferinţei Naţionale a Scriitorilor
din iulie 1981; Ion Caraion, Insectele tovarăşului Hitler, München, Jon Dumitru Verlag, 1982, pp. 97-106.

Gheorghe Rădulescu, Manea Mănescu şi Mihail Florescu. Deşi rămăsese membru al
Comitetului Executiv al partidului şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Rădulescu nu
participa la procesul de luare a deciziilor. Mănescu, care a redevenit membru al Comitetului
Executiv după 1982, a fost unul dintre oamenii de încredere ai Elenei Ceauşescu şi un
subordonat loial al secretarului general. Florescu, un fost luptător în Brigăzile Internaţionale şi
ultimul membru de origine evreiască al Comitetului Central (reales şi la Congresul al XIV-lea
în noiembrie 1989) era mâna dreaptă a Elenei în Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi
Tehnologie, datorându-i acesteia supravieţuirea politică în baza faptului că Elena avea nevoie
de cunoştinţele sale în industria chimică233.
Puţinii intelectuali din Comitetul Central au fost eliminaţi la Congresul al XIII-lea, în
1984. Printre aceştia se numărau poetul Eugen Jebeleanu, George Macovescu, fost ministru de
Externe şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor până în 1982 şi Mihnea Gheorghiu, preşedintele
Academiei de Ştiinţe Politice şi Sociale.
Între timp, odrasla favorită a cuplului, Nicu, a devenit din ce în ce mai important.
Născut în septembrie 1951, Nicu era singurul dintre copiii cuplului prezidenţial care era
interesat de politică. El a fost făcut lider al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din
România în 1972, iar în 1983 a devenit prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC).
La Congresul al XII-lea al PCR, Nicu a devenit membru supleant al Comitetului Central şi
secretar al Marii Adunări Naţionale, la Conferinţa Naţională a PCR din 1982 a devenit
membru plin al Comitetului Central, iar la Congresul al XIII-lea, în noiembrie 1984, membru
supleant al Comitetului Executiv. Soţia lui Nicu, Poliana Cristescu, conducea Organizaţia
Pionierilor şi era secretar al UTC, iar la Congresul al XIII-lea a fost aleasă membru plin al
Comitetului Central.
Contactele şi iniţiativele internaţionale ale lui Nicu Ceauşescu, în special în calitate de
preşedinte al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Anul Tineretului, erau des comentate în presa
românească. În plus, el şi-a promovat prietenii ca membri ai Comitetului Central. Cornel
Pacoste, fostul secretar al Comitetului de Partid al Centrului Universitar Bucureşti, a devenit
membru supleant al Comitetului Executiv şi prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş.
Pantelimon Găvănescu, predecesorul lui Nicu în funcţia de conducător al UTC, şi Eugen
Florescu, fostul redactor-şef al ziarului oficial al UTC, "Scânteia tineretului", au devenit
membri ai Comitetului Central. Alţi protejaţi ai lui Nicu, precum Tudor Mohora, Constantin
Boştină, Ion Traian Ştefănescu, Ion Sasu şi Nicolae Croitoru - care îi erau colaboratori în
cadrul Secretariatului UTC - au devenit membri influenţi ai nomenclaturii ca secretari ai
comitetelor judeţene ale PCR sau în alte poziţii importante. În rezumat, după Congresul al
XIII-lea al PCR, nu mai rămăsese practic nimeni în partid care să poată pune sub semnul
întrebării politicile familiei domnitoare a României.
Cazul Trofin este sugestiv în acest sens. Virgil Trofin a fost considerat unul dintre
principalii pretendenţi la putere în cazul unei crize de succesiune. Membru al grupului care
asigurase victoria lui Ceauşescu asupra rivalilor săi din Biroul Politic al lui Gheorghiu-Dej şi
secretar al Comitetului Central însărcinat cu cadrele după Congresul al IX-lea, Trofin a căzut
în dizgraţie după 1970. El a fost îndepărtat din funcţia de ministru al Minelor, petrolului şi
geologiei în urma unei confruntări directe cu secretarul general. Numit preşedinte al
Consiliului Central al Cooperativelor Meşteşugăreşti, Trofin a continuat să sfideze orgoliul lui
Ceauşescu, ceea ce a pus capăt carierei sale. Eliminarea sa din Comitetul Central al PCR a
fost confirmată la Plenara din 25-26 noiembrie 1981: Ceauşescu nu tolera nici o critică234.

233 Mihail Florescu a murit la Bucureşti în februarie 2000.
234 M. Shafir, Romania - Politics, Economics and Society, p. 83. Trofin a murit în 1983.

Suprimarea disidenţei, celebrarea liderului
În România, disidenţa s-a redus la atitudini idealiste, cu atât mai eroice cu cât cei care
dădeau glas unor vederi neortodoxe nu puteau conta pe solidaritatea colegilor lor. Michael
Shafir îl citează pe un specialist occidental în afaceri est-europene care i-a spus la începutul
anilor 1980 că "disidenţa română trăieşte la Paris, iar numele ei este Paul Goma"235. În
ianuarie 1977, Goma i-a trimis o scrisoare de solidaritate lui Pavel Kohout, unul dintre liderii
grupului cehoslovac Carta 77. Goma a scris şi un apel către Conferinţa de la Belgrad, prin
care cerea ca regimul Ceauşescu să respecte prevederile Conferinţei de la Helsinki cu privire
la drepturile omului. Cu toate acestea, în afară de colegul său de breaslă, scriitorul Ion
Negoiţescu, şi de medicul psihiatru Ion Vianu, nici un alt intelectual român nu l-a sprijinit pe
Goma. Dimpotrivă, în paginile revistei xenofobe "Săptămâna" erau menţionate originile
basarabene ale lui Goma pentru a explica gestul său de revoltă. În final, în jur de 200 de
oameni au semnat apelul lui Goma, dar marea majoritate a acestora doreau să obţină doar un
paşaport - aşa-numitul "paşaport Goma" - pentru a emigra. Goma a fost arestat pe 1 aprilie
1977, dar a fost eliberat pe 6 mai, în urma unei campanii internaţionale; în noiembrie 1977, el
a părăsit România şi s-a stabilit la Paris, împreună cu soţia şi cu fiul său236.
Alţi disidenţi români, precum Doina Cornea, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca
Piţu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu sau Radu Filipescu, au avut parte de
aceeaşi izolare şi lipsă de sprijin. Regimul a reuşit să insufle frică, iar Partidul a răspuns la
nesupunerea civilă cu măsuri draconice. Minorităţile religioase şi naţionale au fost
persecutate. Radu Filipescu, declarat prizonierul lunii decembrie 1984 de către organizaţia
Amnesty International, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru "propagandă
împotriva ordinii socialiste". Tânărul inginer electronist român, născut în 1956, a fost acuzat
că scrisese şi distribuise manifeste care condamnau greşelile lui Ceauşescu în domeniul
economic şi conducerea sa dictatorială237.
Până la colapsul din 1989, "a trăi în adevăr" nu a reprezentat o opţiune pentru marea
majoritate a elitei intelectuale române238. În plus, o alianţă între clase sociale - în sensul
sprijinirii de către intelectuali a grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 sau a
protestului de la Braşov din noiembrie 1987 - nu s-a format niciodată. Până la revolta
muncitorilor de la Braşov, clasa muncitoare română a căutat mai degrabă să găsească diverse
forme de "a se descurca" decât să ridice vocea împotriva regimului. Între 1964 şi 1977,
datorită unei abile combinaţii între industrializare şi naţionalism reuşite de către regim, "noul
contract social" a funcţionat bine. Nici măcar după revolta muncitorilor de la Braşov din 1987
nu s-a dezvoltat o alianţă între clase, între intelectualii critici şi muncitorii nemulţumiţi239.
Adăugând nedreptăţii insulta, Ceauşescu a selectat colaboratori recrutaţi din rândurile
minorităţilor etnice pentru a-i susţine pretenţia de a fi descoperit cea mai potrivită soluţie

235 Ibidem, p. 168.
236 Vezi detalii la Paul Goma, Culoarea curcubeului '77. Cutremurul oamenilor, Oradea, Editura Multiprint,
1993.
237 Vladimir Socor, Prisoner of Conscience. Radu Filipescu, în "Radio Free Europe. Romanian Situation
Report", no. 17, 17 noiembrie 1984, pp. 21-23; Nicholas G. Andrews, Romania under Communism: Waiting It
Out, în "Christian Science Monitor", 11 martie 1985; David B. Funderburk, Defiance in Romania? Look Again,
Anderson, în "Washington Post", 7 septembrie 1985. Ultimul articol, semnat de fostul ambasador al Statelor
Unite în România, examinează abuzurile regimului Ceauşescu în domeniul drepturilor omului. Vezi, de
asemenea, Robert Gillette, Romania: A New Winter of Despair, în "Los Angeles Times", 28 noiembrie 1985 şi
Juliana Geran Pilon, Why Exclude Romania?, în "New York Times", 2 noiembrie 1985.
238 Walter D. Connor, Dissent in Eastern Europe. A New Coalition?, în "Problems of Communism", ianuarie-
februarie 1980, pp. 1-17. Vezi şi Vlad Georgescu, Romanian Dissent: Its Ideas, în J. L. Curry (coord.), Dissent
in Eastern Europe, New York, Praeger, 1985, pp. 182-194.
239 Pentru o analiză a protestului muncitoresc în România comunistă, vezi Dragoş Petrescu, A Threat From
Below? Some Reflections on Workers' Protest in Communist Romania, în "Xenopoliana", nr. 1-2, 1999, pp. 142-
168.

marxist-leninistă pentru problema naţională. Astfel, potrivit lui Mihai Gere, membru supleant
al Comitetului Executiv al PCR şi preşedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de
Naţionalitate Maghiară din România, problema naţională fusese rezolvată într-un "mod
profund umanist". Orice critică la adresa xenofobiei lui Ceauşescu era considerată propagandă
perfidă, antiromânească: "Am aflat recent despre poziţii, concepţii şi atitudini de peste hotare,
din ce în ce mai frecvente, care distorsionează istoria poporului român, realităţile din România
socialistă de azi şi modul în care a fost rezolvată problema naţională; toate acestea reprezintă
calomnii şi un amestec grosolan în viaţa şi în afacerile noastre interne"240.
Una dintre cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceauşescu a fost un volum masiv
intitulat Omagiu, publicat în 1973. Liderului suprem îi plăceau pompa de tip bizantin şi
simbolurile monarhice: sceptrul prezidenţial, care a fost introdus la 28 martie 1974, atunci
când Ceauşescu a devenit primul preşedinte al României, a reprezentat probabil primul semn
palpabil al derulării unui scenariu dinastic241.
La mijlocul anilor 1980, cultul dezvoltase forme fără precedent, depăşind cu mult
expresiile relativ benigne de la începutul anilor 1970. Aniversarea a douăzeci de ani de la
alegerea lui Ceauşescu ca secretar general a dezlănţuit o avalanşă de imnuri şi ode
ditirambice, menite să gâdile nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Laudele servile ale
lui Corneliu Vadim Tudor, care era nu numai un neobosit menestrel prezidenţial, dar şi
autorul unor vehemente pamflete antisemite, se apropiau de deificare: "Ne bucurăm pentru
existenţa providenţială a acestui om, atât de profund ataşat de pământul nostru străbun, ar
trebui să ne bucurăm pentru tinereţea sa veşnică, ar trebui să fim cu toţii recunoscători pentru
faptul că-i suntem contemporani şi să-i mulţumim pentru toate acestea. Numai datorită voinţei
sale suntem acum cu adevărat stăpâni în casa sufletelor noastre"242.
Fiecare 26 ianuarie - ziua de naştere a lui Ceauşescu - era o ocazie pentru ceremonii
solemne şi tributuri servile aduse "geniului" său. Toate mijloacele de informare româneşti
salutau "meritele sale excepţionale" şi nici o hiperbolă nu era de ajuns atunci când era vorba
de a glorifica realizările preşedintelui. În mod similar, meritele Elenei Ceauşescu în domeniul
ştiinţei, tehnologiei şi culturii erau subliniate fără încetare de propaganda de partid.
Odată dezlănţuit, mecanismul cultului a căpătat o dinamică proprie şi a devenit o
trambulină pentru pseudointelectuali şi carierişti de profesie, care alimentau setea de glorie a
secretarului general. De exemplu, pe 26 ianuarie 1986, "Scânteia" a dedicat aniversării
preşedintelui aproape o ediţie întreagă. Pe prima pagină, un chenar roşu încadra fotografia
preşedintelui şi un editorial de 700 de cuvinte, intitulat "Întreaga naţiune îl sărbătoreşte pe
marele erou al ţării". Acelaşi număr conţinea numeroase poeme şi articole, având titluri ca
"Marele arhitect", "Epoca de aur" sau "Scumpa oră din ianuarie"243.


240 Vezi Mihai Gere, Full Equality for All the Citizens of Romania, în "România Liberă", 25 ianuarie 1986, în
FBIS, în "Eastern Europe", 28 ianuarie 1986, p. H8. Pentru o evaluare total diferită a situaţiei minorităţii etnice
maghiare din România, vezi Gaspar Miklos Tamás, Censorship, Ethnic Discrimination and the Culture of the
Hungarians in Romania, New York, International Helsinki Federation for Human Rights, 1985.
241 Dan Ionescu, A Touch of Royalty, în "Radio Free Europe. Romanian Situation Report", nr. 2, 22 ianuarie
1985, p. 13.
242 Corneliu Vadim Tudor, Suflet în sufletul neamului, în "Săptămâna", 26 iulie 1985, p. 7.
243 News Media Hail Ceauşescu on Birth Anniversary, FBIS, în "Eastern Europe", 29 ianuarie 1986, p. H2.