Articol: Mijoace de tortură utilizate de Securitate

Literatura memorialistică dezvăluie numeroase faţete ale brutalităţii acţiunilor Securităţii din primele ei două decenii de funcţionare. "Câinilor, o moarte de câine", proclama o lozincă stalinistă, ilustrând duritatea politicii de teroare îndreptată de autorităţile comuniste împotriva celor care se împotriveau regimului totalitar. Securitatea s-a conformat: nu o dată, brutalităţile ei exersate în diverse forme de tortură, după ce au fost cunoscute şi în afara lagărelor şi închisorilor, i-au cutremurat şi înspăimântat deopotrivă pe cei ce fuseseră închişi, ca şi pe cei liberi. "Braţul înarmat" al partidului, "tăiş al
sabiei" în lupta de clasă, Securitatea a utilizat neomenia din închisori şi din lagăre, exersată în anii 1950, drept experienţă pentru violenţa statală dezvoltată ulterior. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de
a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temniţelor şi chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranţă a cetăţenilor.

În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto-comunistă la care românii au fost supuşi, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercursiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare şi utilizare a fricii drept instrument de dominaţie, cât şi pentru atingerea unor
scopuri imediate, prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul de Securitate. În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un document clasificat strict
secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşa-numitele "metode necorespunzătoare" folosite înainte de 1964 de către anchetatorii Securităţii. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează: Folosirea bătăii, subalimentaţia prelungită şi tortura, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare; Presiuni morale pentru constrângerea anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea; Falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi folosirea de scrisori plastografiate pentru a obţine recunoaşterea unor fapte; Redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetaţii erau constrânşi să le semneze (21).

Tortura morală a fost preponderentă atât în cursul anchetelor, cât şi pe parcursul detenţiei. Lena Constante, fostă deţinută în lotul Pătrăşcanu, membră de partid, declara în faţa unui oficial al Comitetului Central în 1967 următoarele: "am fost ameninţată cu arestarea părinţilor mei, domnul anchetator scriind

Note de subsol:

(21) Documentar privind unele măsuri necorespunzătoare folosite în anchetarea cazului Lucreţiu Pătrăşcanu, în Arhiva Comitetului Executiv, 264, vol. XX, ff. 343-363.

ordinul în faţa mea, dând şi un telefon şi spunând că-mi dă timp de gândire până a doua zi dimineaţa. Îngrozită la gândul arestării acestor bătrâni, mi-am spus că trebuie să duc minciuna pe drumul dictat de anchetă" (22). Falsificarea declaraţiilor în anchete sau obligarea deţinuţilor să semneze declaraţii cu fapte ireale, dar care trebuiau să justifice noi arestări dublau efectele torturii morale, prin crearea sentimentului
de culpabilitate faţă de cei incriminaţi prin aceste falsuri.

Anchetele, în ansamblul lor, erau, de fapt, nişte scenarii deja scrise, în care anchetatorii erau siliţi să-şi joace rolurile: "Faptele erau astfel repartizate pe fiecare arestat, încât ele dădeau tabloul unei acţiuni organizate, antisovietice, antipartinice şi antistatale. Şeful anchetei formula atât întrebările, cât şi
răspunsurile pentru fiecare arestat în parte, din birou", relata un fost anchetator al Securităţii (23). Problema care trebuia rezolvată consta în obţinerea confirmării acestor vinovăţii prestabilite. În acest scop, se recurgea la mijloacele de tortură fizică, a căror prezentare acoperă zeci de mii de pagini de mărturii şi depăşeşte subiectul lucrării de faţă. Vom consemna, citând acelaşi document, doar câteva dintre acele
mijloace de tortură a căror utilizare a fost recunoscută în 1967-1968 chiar de foşti ofiţeri de securitate.

Trebuie precizat că utilizarea unor asemenea mijloace în anchetă se făcea cu aprobarea şi uneori sub supravegherea anchetatorului şef, sau a altor cadre din conducerea Securităţii. Tortura nu constituia un simplu exces de zel, ci o atribuţie de serviciu pe care ofiţerii şi subofiţerii Securităţii şi-o asumau odată cu îmbrăcarea uniformei. În 1967, un maior al poliţiei secrete relata o astfel de scenă, la care, fireşte, nu uita să precizeze că nu a participat direct: "Deţinutul a fost scos la anchetă şi i s-a cerut să se dezbrace până la
piele, după care, sub ameninţarea că va fi împuşcat dacă nu recunoaşte activitatea sa criminală, a fost dus în beciul bucătăriei închisorii. Aici a fost bătut până la sânge, după indicaţiile şefului anchetei. L-am văzut pe deţinut, când după circa două ore de tortură era adus abia ţinându-se pe picioare. Era cu carnea ruptă şi plină de sânge şi zbiera cât îl ţinea gura. Anchetatorul şef susţinea că anchetarea şi bătaia în pielea goală
au efecte psihologice deosebite asupra anchetatului" (24).

O altă metodă utilizată, după declaraţia aceluiaşi securist, consta în smulgerea părului din cap, prin înfăşurarea câte unei şuviţe pe deget: "am văzut când un ofiţer a smuls, începând de la ureche, o treime din părul alb [al deţinutului], într-o singură anchetă" (25). Cea mai des folosită printre metodele de constrângere, conform depoziţiior foştilor ofiţeri de securitate, a fost bătaia la tălpi şi palme. Arestatul era legat de mâini şi de picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o curea, până la leşin - procedura era numită, cu cinism de către anchetatori, rotisor. Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista mijloacelor folosite. Aurel Florian (26), fost militant social-democrat, coleg de celulă cu Ion Ţintaru, care a murit în 1950 în urma "tratamentelor" aplicate la Securitatea din Mureş, a relatat astfel chinurile cărora acesta nu le-a putut supravieţui: "Când l-au adus prima oară în arest, eu tocmai suportasem
o anchetă în care mi-au fost smulse unghiile de la mâna stângă şi am fost bătut la testicole. Mi-a spus ce e cu el, că e sigur că s-a făcut o confuzie şi că va fi repede eliberat. La scurtă vreme l-au dus la anchetă. Când l-au adus, şiroia de sânge şi avea un ochi aproape închis, era leşinat. Au urnat apă pe el şi i-au făcut vânt în celulă. Am căutat să-l îngrijesc pe cât am putut. Mi-a povestit că el a susţinut că a fost confundat cu altcineva şi a fost arestat din greşeală, iar anchetatorii l-au snopit din bătaie. După o vreme, l-au luat din
nou. Se încăpăţâna să tacă, nu puteau scoate, în afară de ţipete de durere, nimic de la el. Asta i-a înverşunat într-atâta pe ofiţeri, încât bietul om a devenit curând calul lor de bătaie. Ce nu i-au făcut! I-au smuls unghiile, l-au bătut la testicole, l-au ars cu ţigara. Odată l-au adus şiroind de sânge pe picioare, de se făceau băltoace: i-au găurit pulpele cu cuţitul şi i-au băgat sare în rănile deschise. Zilnic îl luau, îi prindeau mâinile cu cătuşe şi îl legau de picioare, apoi îi treceau printre mâini şi picioare o rangă, pe care o aşezau
între două birouri. Aşa, spânzurat, îl băteau până leşina. Era clar că nu va rezista mult. Trecuse puţin peste


Note de subsol:

(22) Ibidem, f. 352.
(23) Ibidem, f. 356.
(24) Ibidem, f. 349.
(25) Ibidem, f. 350.
(26) Interviu realizat în aprilie 1992 la Târgu-Mureş, unde dl. Florian conducea la acea dată filiala locală a Partidului
Social-Democrat.

o săptămână de la arestare şi corpul lui era tot o rană. Într-o noapte, l-au luat din nou şi a fost pentru
ultima oară. Am aflat că, beţi fiind, securiştii iau deschis un testicol cu cuţitul şi iau băgat sare înăuntru, şi-
apoi lau bătut până lau ucis. Eu nu l-am mai văzut. Despre cum a murit şi toate chinurile îndurate atunci
mia povestit un gardian, care şi el era speriat de cât de departe au ajuns brutele de securişti".
Informaţiile despre brutalitatea arestărilor şi a mijloacelor de anchetă depăşiseră nu numai zidurile
închisorilor, ci şi graniţele ţării. Presa română din exil scria: Arestările se fac de obicei noaptea. Sub
pretextul că s-ar fi primit o reclamaţie, mai mulţi poliţişti, îmbrăcaţi în civil, percheziţionează amănunţit
locuinţa denunţatului ca să găsească… arme. Negăsind nimic compromiţător, îşi cer scuze în mod perfid
spunând că e vorba probabil de un denunţ calomnios, dar nu fără a invita pe cetăţean la poliţie pentru o
scurtă declaraţie. Luarea declaraţiei durează câteodată luni şi ani, fără ca familia să mai poată afla de
urma celui dispărut, care zace undeva prin beciurile Securităţii sau între zidurile unei închisori. Imputările
cele mai curente sunt acelea de a fi ascultat posturile de radio imperialiste sau de a fi citit cărţi apărute în
lumea capitalistă. În prima fază a anchetei, arestatul este tratat cu bineţuri. I se promite iertarea dacă va
face o declaraţie completă şi cinstită. În faza a doua, oricât ar fi fost declaraţia de sinceră, el este bătut,
torturat, pentru a nu fi divulgat tot. E lovit cu o rangă de fier pe talpa picioarelor, supus la manej sub
supravegherea unor câini dresaţi sau aşezat pe plăci fierbinţi de oţel pentru a-l convinge să facă mărturisiri
complete. Prin mărturisiri complete, zbirii înţeleg denunţarea şi implicarea a cât mai multe persoane cu
care pârâtul a avut de a face" (27).

Mijloacele deosebit de brutale nu au fost abandonate decât pentru scurte perioade de timp în
istoria primelor două decenii ale Securităţii. Atunci când protestele internaţionale puteau pune România în
situaţii delicate în plan internaţional, în special după admiterea RPR în Organizaţia Naţiunilor Unite, se
ordonau vremelnice îmbunătăţiri ale tratamentelor deţinuţilor din lagăre şi închisori, ca şi evitarea
deceselor în anchetă. Efectul acestor măsuri nu era de durată, iar aparatul Securităţii, destinat prin selecţie
şi formaţie represiunii brutale, se întorcea după o scurtă vreme, la vechile obiceiuri.

Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare
Cezar Zugravu, un fost deţinut politic, a făcut, într-o comunicare publicată în "Anale Sighet" 5:
Anul 1947 - căderea cortinei (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 478-486) un inventar,
desigur incomplet, al metodelor de tortură fizică şi psihică aplicate aşa-zişilor "duşmani ai poporului":

1. înjurăturile cele mai abjecte;
2. loviturile aşa-zis "libere", aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală);
3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii
   incomode;
4. bătaia la palme;
5. atârnarea anchetatului cu capul în jos;
6. bătaia cu beţe subţiri sau cu "vâna de bou", anchetatul fiind mobilizat;
7. strivirea unghiilor cu un cleşte special;
8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică;
9. bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin;
10. prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme;
11. ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon);
12. bătaia în cap cu un ciomag;
13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală;
14. bătaia cu un sac de nisip;
15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei;
16. asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug;
17. spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete;
18. ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei;
19. bătaia cu un cablu peste gambe;
20. bătaia peste plăgi deschise;
21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere;
22. smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare;
23. bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla şi la Râmnicu
    Sărat);
24. ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului;
25. ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen;
26. "broasca" (aplicată în lagărul de exterminare Valea Neagră-Peninsula): întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia "pe vine", cu mâinile în şolduri, fiecare ţinând în spate un alt coleg;
27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi;
28. deţinuţii erau obligaţi să stea în poziţia "culcat", cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări;
29. "carcera" (în lagărul Valea Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi
    câte doi, câte o noapte întreagă);
30. ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei;
31. interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi;
32. ancheta cu şocuri electrice;
33. ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă;
34. ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani;
35. "camera de chibzuinţă": în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o
    cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu "autostrângere";
36. izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani;
37. legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi "recalcitranţi";
38. interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi;
39. bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi
    săpun;
40. violarea fetelor şi femeilor deţinute;
41. "Crucificarea". (apud Addenda alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, coordonator Romulus Rusan, în
    Stéphane Courtois şi alţii, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, p. 743)

Notă de subsol:

(27) Ziarul "România", an V, nr. 55, ianuarie-februarie 1951, editat de Comitetul Naţional Român, New York.