În totalitarismul comunist, retorica "duşmanului de clasă" acoperă zone de referinţă întinse. Locul rezervat "duşmanului" este esenţial. Deşi toate doctrinele extremiste se servesc de principiul cine nu este cu mine este împotriva mea, împrumutat din Evanghelie, "nu toate continuă cu cine este împotriva mea trebuie să piară şi nu toate dispun de mijloacele statului totalitar pentru a pune în practică acest principiu" (1). Duşmanul este identificat în interiorul ţării, ascuns sub aparenţe paşnice şi inofensive; trebuie depistat şi anihiliat, împotriva lui se poartă "un război de exterminare" deplin justificat de aparatul de propagandă, la care este chemată întreaga suflare, prin lozinci mobilizatoare care cer "câinilor, o moarte de câine", "să scăpăm de pleava societăţii" - după cum sunau sloganurile anilor stalinismului.

În realizarea acestui scop, pentru desfăşurarea cu succes a "luptei de clasă", în regimul totalitar comunist aparatul represiv este cel mai eficient şi bine organizat. Reţeaua sa împânzeşte totul; izolat şi desprins de celelalte instituţii, este supus direct dictatorului, iar cei care îl compun sunt singura clasă "făţiş conducătoare" (2) şi îşi impun criteriile şi scara lor de valori societăţii. Răspunzând ordinelor "conducerii
superioare de partid", acest mănunchi de oameni şi legi le defineşte drept interese superioare ale statului. De aici şi complexitatea relaţiilor stabilite cu ansamblul societăţii, în cadrul căruia operează în căutarea victimelor: greu de fixat în panopticul de instituţii şi figuri publice cotidiene, aparatul reprezintă legea şi este în acelaşi timp deasupra ei. Securişti, procurori, judecători, miliţieni, tribunale, gardieni, închisori, lagăre - un mister malefic le înconjoară şi perpetuează puterea sistemului în timp. În apropierea lui, dispreţul celui cinstit, servilismul micului slujbaş al regimului şi interesul cinic al delatorului se împletesc cu teama. Legile şi regulile utilizate de aparatul represiv în controlul exercitat asupra societăţii au la bază tocmai cultivarea acestui sentiment; aşa se face că "victima şi călăul nu sunt singurii actori ai dramei" (3) - la ea participă întreaga societate.

Punctul de pornire al acestui mecanism de dominare a conştiinţelor l-a reprezentat legiferarea terorii, care a debutat în sistemul comunist cu Decretul despre teroarea roşie, votat de conducerea Sovietelor la 5 septembrie 1918. În textul său se stipula izolarea "duşmanului de clasă" în lagăre de concentrare şi împuşcarea "conspiratorilor": "Numele celor executaţi vor fi date publicităţii, specificându-se motivele pentru care s-a aplicat această măsură" (4). Duritatea unor asemenea prevederi nu a dispărut odată cu încheierea Războiului Civil. Mai mult, în momentul în care în 1922 se trecuse la elaborarea Codului Penal sovietic, Lenin îl sfătuia pe autor: "Legea nu trebuie să abolească teroarea...". Lenin a dictat în aceleaşi împrejurări ceea ce avea să devină esenţa punitivă a sistemului şi baza de acţiune a poliţiei politice: "Propaganda, agitaţia, apartenenţa sau colaborarea cu organizaţiile ce sprijină acea parte a burgheziei internaţionale care nu recunoaşte dreptul sistemului comunist de a înlocui capitalismul şi încearcă să-l răstoarne prin forţă, prin intervenţie, prin blocadă, spionaj şi alte metode similare, va atrage condamnarea la moarte". Sugestiile au fost luate în considerare la elaborarea Secţiunii crimelor contrarevoluţionare din Codul Penal al URSS (5), care avea să capete sub Stalin, prin modificări şi adăugiri, noi valenţe represive.

Teroarea ca politică de stat este una din învăţăturile leniniste. Dictatura proletariatului "nu înseamnă altceva decât puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei", notase Lenin în 1920. Poporul revoluţionar "îşi creează propriul tribunal şi instituie pedepse, aplică forţa, creează o nouă lege revoluţionară"; în opinia liderului bolşevic, violenţa aplicată în numele dictaturii proletariatului este "justiţia revoluţionară". Doctrina leninistă, substanţial îmbogăţită de practica terorii exercitată două decenii de către Stalin şi legalizată prin Codul Penal sovietic au stat la baza legiferărilor punitive ale "democraţiilor populare" din Europa de est.

Node de subsol:

(1) Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 122.
(2) Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 557.
(3) André Glucksmann, op. cit., p. 16.
(4) D. Volkogonov, op. cit., p. 266.
(5) Ibidem, p. 270.