Articol: Genocidul comunist în România

Conceptul de genocid (1)


Câteva cuvinte despre conceptul de genocid, care este astfel definit de Convenţia pentru reprimarea crimei de genocid, aprobată de Adunarea Generală ONU din 9 decembrie 1948: "... Genocidul se referă la oricare din actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic sau religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială..."

O faptă intenţionată cu caracter de genocid o reprezintă torturarea şi întemniţarea în condiţii de exterminare a deţinuţilor politici, în închisori şi lagăre de muncă. Despre privarea populaţiei de căldură, în timpul iernii, de hrană şi apă în cantităţi normale, de asistenţă medicală corespunzătoare, de protecţie ecologică etc s-ar putea eventual considera ca fiind lipsite de intenţia distrugerii fizice sau parţiale a unor categorii de cetăţeni ai ţării. În ceea ce ne priveşte, considerăm că acele căpetenii comuniste care au gândit şi aplicat aceste măsuri erau perfect conştiente de efectele lor catastrofale, dar le disimulau machiavelic, sub paravanul unor "obiective socio-economice importante pentru ţară".

Pregătirea genocidului

La începutul anului 1939, România încheia o perioadă relativ fericită a istoriei sale, perioadă care a durat numai 20 de ani. Evenimentele dramatice din Europa anilor 1938 şi 1939, culminând cu pactul Molotov-Ribbentrop care avea să ducă la invadarea Poloniei de către Germania şi URSS şi începerea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea război mondial au marcat profund situaţia României pe plan politic şi economic, precum şi pe plan intern şi internaţional. În contextul abandonării de facto a ţării noastre de către aliaţii săi tradiţionali, Franţa şi Anglia, România practic înconjurată de neprieteni a fost silită, după cum se ştie, să cedeze Rusiei Sovietice, Basarabia şi Bucovina de Nord, Ungariei - Ardealul de Nord, iar Bulgariei - Cadrilaterul. A urmat abdicarea regelui Carol al II-lea şi, în condiţiile dictaturii mareşalului Ion Antonescu, subordonarea politică, economică şi militară a ţării către Germania nazistă. Angajându-se într-un război, care la început părea menit să redea patriei Basarabia şi Bucovina răpite de sovietici, ţara noastră a fost treptat antrenată într-o aventură militară fără nici o şansă, împotriva colosalelor forţe militare ale coaliţiei antihitleriste, totul soldându-se, după imense sacrificii umane şi materiale, cu actul de la 23 august 1944, care a marcat începutul celei mai întunecate epoci din istoria modernă a ţării. Astfel, în primele zile de după 23 august 1944, au avut loc şi primele fapte de genocid: capturarea unui număr important de prizonieri (aproximativ 100 000 de militari şi civili) pe frontul de la Iaşi, deşi ostilităţile dintre români şi sovietici (ca urmare a declarării stării de armistiţiu) încetaseră, iar armata noastră nu numai că încetase să opună rezistenţă ruşilor, ci, la ordinul regelui, trecuse de partea lor, împotriva germanilor. În ceea ce ne priveşte, apreciem că această acţiune a fost o represiune în masă, petrecută pe teritoriul ţării noastre, împotriva unei armate care nu mai opunea rezistenţă, ci, practic, devenise aliată.

Note de subsol:

(1) Pentru detalii, vezi Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, Bucureşti, Editura Albatros; vol. I, (1992), vol. II (1994), vol. III (1998), vol. IV (2003, în colaborare cu Filip-Lucian Iorga); idem, The Communist Genocide of Romania, New York, Editura Nova Science Publishers Inc., 2004.

- Eliberarea prizonierilor români s-a făcut cu o întârziere nemaiîntâlnită în istoria conflictelor militare, mulţi dintre aceştia fiind exterminaţi în lagăre de muncă sau închisori, fără ca guvernele României să fi făcut proteste energice pentru eliberarea lor (supravieţuitorii fiind eliberaţi după 6 şi chiar 12 ani de detenţii în URSS). În iarna 1944-1945, Armata română a luptat din greu, dând noi sacrificii de sânge pe frontul de vest, iar în ţară comuniştii, sprijiniţi de ocupanţii sovietici, se organizau pentru a pune mâna pe putere, deşi numărul membrilor de partid era de doar câteva mii. Cei care îi sprijineau din teamă, oportunism sau pur şi simplu din pasivitate erau însă mult mai mulţi. La 6 martie 1945, Vîşinski, trimis de Stalin, impune formarea guvernului Groza, dominat de comunişti. Nu încape îndoială că, la această capitulare a conducerii ţării, în faţa presiunilor sovieto-comuniste, a contribuit decisiv şi atitudinea de dezinteresare a puterilor aliate occidentale. România era pur şi simplu vândută ruşilor pentru mai multe
decenii !

• În acest context politic avea să se desfăşoare deportarea în URSS a zeci de mii de saşi şi şvabi, din ordinul Moscovei şi cu complicitatea căpeteniilor comuniste din ţară.
• La 8 noiembrie 1945, agenţii lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne comunist, au înăbuşit în violenţă şi sânge o grandioasă manifestare anticomunistă în Bucureşti - ultima de acest fel până la 15 noiembrie 1987 (Braşov).
• Măsluirea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946 a oficializat instalarea regimului comunist. Spre cinstea lor, partidele istorice, Naţional-Ţărăniştii, Liberalii şi Social-Democraţii conduşi de Titel Petrescu, s-au luptat cu curaj înainte, în timpul şi după alegeri, înfruntând teroarea. Însă şansele lor erau practic nule. La Ialta, România fusese abandonată cu cinism în ghearele sovieticilor.
• Cele mai dramatice evenimente ale anului 1947 au fost începerea proceselor politice împotriva opoziţiei, culminând cu judecarea şi aruncarea în temniţă a celor mai populari oameni politici români, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, liderii PNŢ, precum şi abdicarea impusă Regelui. Totul era pregătit pentru ca, începând cu anul 1948, România să devină o "republică populară", în realitate - un satelit al Moscovei.

Teroarea dezlănţuită

Înfiinţată la mijlocul anului 1948, Securitatea (şi Trupele sale speciale, ajutate direct de Miliţie) a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste împotriva poporului român. Modalităţile de a exercita teroarea au fost multiple, începând cu represiunea violentă: arestări, anchete, torturi, stabilirea condamnărilor (justiţia, în special cea militară era practic aservită Securităţii), continuând cu teroarea psihologică - organizarea unei formidabile reţele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ. Declanşarea pe scară mare a terorii politice s-a produs în primăvara anului 1948. Data de 14 mai a acestui an, un adevărat "Sfânt Bartolomeu" al României, a marcat lansarea arestărilor politice în masă. "Campania" de arestări din acest an a început cu membrii Mişcării Legionare, cu care Teohari Georgescu încheiase în anul 1945 un "pact de neagresiune, şi a continuat cu arestările masive ale naţional-ţărăniştilor, liberalilor şi social-democraţilor rămaşi fideli lui C. Titel Petrescu, precum şi asupra numărului de organizaţii anticomuniste apărute spontan, ca urmare a unui reflex naţional de respingere a comunismului, în special în rândurile tineretului. Este locul să arătăm că, abandonată de Occident, ocupată de trupele sovietice şi cu un odios regim represiv la putere, România a găsit forţa de a organiza cea mai numeroasă şi mai activă Rezistenţă anticomunistă din toate ţările est-europene. O categorie specială o reprezintă rezistenţa din munţii României unde, între anii 1945-1965, au luptat cu arma în mână mii de patrioţi, cei mai mulţi dintre ei căzând în timpul luptelor.