Articol: Cronologia şi geografia represiunii

Pretutindeni şi de la un capăt la altul al dominaţiei sale, comunismul s-a menţinut prin teroare, violenţă şi crimă. Deşi evoluţia sa a fost diferită de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, ceea ce l-a ajutat să supravieţuiască atâtea decenii a fost represiunea. Lupta de clasă, proclamată drept principiu ideologic, nu l-a împiedicat să extermine pe lângă adversarii asumaţi - "burghezii", "moşierii", "imperialiştii" şi "fasciştii" - chiar pe aliaţii teoretici, pe "tovarăşii de drum" şi pe propriii protagonişti. Nefiind compatibil cu libertatea, comunismul a instaurat asasinatul fizic şi moral drept instrument al tacticilor sale de supravieţuire. Chiar dacă, în calitate de membru fondator al Naţiunilor Unite, a votat în 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Uniunea Sovietică a dat un exemplu şi sateliţilor ei postbelici pentru încălcarea flagrantă a fiecăruia din cele 30 de articole ale acesteia (1).

Comunismul exportat în ţările Europei Centrale şi de Est a beneficiat de experienţa a trei decenii de teroare în chiar patria sa, Uniunea Sovietică. Încă din mai 1943, când a desfiinţat formal Cominternul, Stalin a încredinţat unităţii INO (spionajul extern din cadrul NKVD) sarcina creării din rândul activiştilor refugiaţi la Moscova a unor Comitete naţionale de eliberare pentru ţările ce urmau să fie ocupate la sfârşitul războiului (2). Totodată, o altă unitate a NKVD, creată în acelaşi an, 1943, şi destinată iniţial pedepsirii spionilor din rândul populaţiei sovietice şi a prizonierilor sovietici repatriaţi din Occident (peste două milioane) se numea SMERŞ ("Smerti şpionah" = "moarte spionilor") şi urma ca în ţările ocupate după sfârşitul războiului să "consolideze noua formă de guvernare" (3). Practic, Operaţiunea Gayaneh de sovietizare a teritoriilor ocupate era, "avant la lettre", o variantă "pe dos" a "Declaraţiei Europei Eliberate" ce urma să se elaboreze în februarie 1945 la Ialta. În România, planurile sovietice de ocupare a ţării prin luptă au fost date peste cap de lovitura de palat de la 23 august 1944. Stalin ar fi preferat să instaleze direct un guvern comunist, cum a făcut în Polonia prin formarea în Lublin a Comitetului Naţional de Eliberare, pentru impunerea căruia a luptat cu îndârjire la Ialta şi Potsdam (4). Luaţi prin surprindere de iniţiativa regelui Mihai I, care - deşi cu 650.000 militari germani în ţară - a rupt alianţa cu Germania şi, apoi, a format rapid un guvern militar, completat cu patru miniştri de coaliţie, sovieticii au amânat 20 de zile semnarea armistiţiului şi au mimat în acest interval o "eliberare glorioasă", parcurgând până în Banat şi centrul Transilvaniei câteva sute de kilometri fără să tragă un foc de armă. Simulând că, până la încheierea armistiţiului, au de-a face cu o ţară şi o armată inamice, trupele sovietice au luat prizonieri peste 150.000 militari români care aşteptau să li se alăture (5), apoi au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creând un haos care să le permită ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.

Acest stigmat originar al terorii şi samavolniciei, îndreptat în egală măsură împotriva armatei, a mediului politic şi a populaţiei civile, a prefaţat cei 45 de ani în care regimul comunist s-a impus, s-a perpetuat şi a supravieţuit ca regim terorist şi criminal. "A fost una din multele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai loviturii de la 23 august 1944, regele Mihai şi liderii democratici, au răsturnat o dictatură militară doar pentru a fi practic răsturnaţi ei înşişi, în decurs de şase luni, de alt regim totalitar incipient" (6).

Abuzurile şi nelegiuirile sfidau atât autorităţile române (cele trei guverne de coaliţie succedate între 23 august 1944 şi 6 martie 1945), cât şi dreptul internaţional, şi însăşi Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944. Comisia Aliată de Control era de fapt un supraguvern sovietic care nu ţinea cont nici de reprezentanţii anglo-americani, nici de guvernul legitim. Sub pretextul aplicării armistiţiului şi al defascizării administraţiei, ea dădea ordine guvernelor Sănătescu şi Rădescu, iar atunci când nu reuşea organiza mişcări ale aşa-numitelor Formaţiuni de Luptă Patriotică menite să destabilizeze ţara, să impună miniştri şi prefecţi comunişti, să inducă ideea că "fasciştii" (cum erau denumiţi guvernanţii români sau politicienii democraţi) nu sunt în stare să producă decât dezordine. Când nici aceste manevre nu reuşeau, sosea ministrul adjunct de externe

Note de subsol:

(1) vezi textul Declaraţiei pe http://www.onuinfo.ro/documente_fund...urilor_omului/

(2) Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, Bucureşti, Editura Omega, 1999, p. 62.

(3) Ibidem, pp. 105-107.

(4) Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 37.

(5) v. Memoriul Regelui Mihai I destinat preşedintelui Roosevelt, în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 245-259.

(6) Dennis Deletant, op.cit., p. 37.

Andrei Vîşinski (procurorul-călău din timpul Marilor Epurări ale anilor '30 şi, ulterior, în iunie 1940,
"gauleiterul" sovietizării Letoniei) care îşi impunea ordinele chiar Regelui Mihai, bătând cu pumnul în
masă şi trântind uşile. Două vizite ale sale, în noiembrie 1944 şi februarie-martie 1945, s-au soldat,
fiecare din ele, cu schimbarea guvernului7, iar cea din decembrie 1945, în compania ambasadorilor
american şi britanic la Moscova, cu întreruperea grevei regale. În acest timp, au avut loc primele
deportări în URSS: a inginerilor şi tehnicienilor de origine germană care trebuiau să monteze fabricile
transferate în Rusia; a 28 intelectuali şi de oameni de afaceri armeni (anchetaţi la Moscova şi deportaţi
în Siberia)8; în sfârşit, a 75.000 etnici germani identificaţi doar după criterii de vârstă şi deportaţi cinci
ani în Donbas "pentru reconstrucţia URSS" (între aceştia, chiar mici grupuri de etnici români, cum s-a
întâmplat în Ardealul de Nord, încă neretrocedat României). Tot acum începea drama a 300.000
refugiaţi basarabeni şi nord-bucovineni, hăituiţi de Comisia Aliată şi de Legaţia Sovietică în calitate de
cetăţeni sovietici care ar fi trebuit să se repatrieze9.
Mii de cetăţeni români, maghiari, germani şi austriaci au fost internaţi, începând din octombrie
1944, în lagărele de la Tg. Jiu, Caracal, Slobozia, în cadrul defascizării. Între ei, o mare parte nu aveau
nici o legătură cu fascismul, dar, fiind anticomunişti, erau consideraţi ca atare pe baza falsului
silogism: "dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti". Artizanul acestor
operaţii mistificatoare era ipostaza românească a SMERŞ-ului, adică Brigada Mobilă înfiinţată de
NKVD în toamna lui 1944. Consilierii NKVD pentru România, Aleksandr Saharovski şi Dmitri
Fedicikin, au încredinţat comanda acestui instrument odios, care dubla instituţiile "burgheze"
(Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria) unor vechi agenţi ai NKVD-ului, lui Gheorghe Pintilie (Pantiuşa
Bondarenko) şi lui Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg). În acelaşi timp, SSI era controlat de un alt
agent sovietic, Emil Bodnăraş, cel care a înfiinţat şi un serviciu de informaţii secrete al PCR (Secţia a
II-a de informaţii şi contrainformaţii din cadrul Formaţiunilor de Luptă Patriotică)10. Multe arestări şi
asasinate în această primă perioadă au fost făcute chiar de membri ai F.N.D. (Frontul Naţional
Democrat era coaliţia care cuprindea, în jurul Partidului Comunist, câteva partide şi organizaţii
satelite). Alteori de către Formaţiunile de Luptă Patriotică sau direct de către organele NKVD, acolo
unde autorităţile române păreau că sunt prea îngăduitoare.
Guvernul "de largă concentrare democratică" impus la 6 martie 1945 a fost adus la putere de
toţi aceşti factori de forţă şi a trebuit, ulterior, să se arate demn de acest ajutor.
Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, încă la 7 martie 1945,
deci a doua zi după instalarea guvernului Petru Groza, o comisie de activişti sovietici condusă de
Evgheni Suhalov a prezentat unei delegaţii de patru activişti comunişti, condusă de Ana Pauker, un
plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului
Gheorghi Dimitrov. Un plan similar, pentru alte două perioade de câte cinci ani, ar fi urmat să fie
predat de sovietici în următoarele câteva săptămâni11. Dintre cele zece puncte ale planului pe trei ani
atrag atenţia, în ce priveşte studiul nostru, două: suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea
şi răpirea membrilor lor şi, respectiv, crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o "miliţie
populară" de tipul NKVD. O privire retrospectivă arată că toate capitolele acestui instructaj au fost
respectate cu rigurozitate.
În primele luni de la instalare, pentru a îndeplini articolele 13 şi 14 din Convenţia de
Armistiţiu, guvernul Groza a făcut o serie de procese răsunătoare împotriva "criminalilor de război şi a
vinovaţilor de dezastrul ţării". Cronologic, la 14 mai 1945 au fost condamnaţi 46 criminali de război.
Apoi la 30 mai 1945 s-a dat sentinţa în lotul ziariştilor. Abia la 19 mai 1946 avea să se dea verdictul în
Procesul Marii Trădări, după ce lotul Ion Antonescu fusese anchetat în URSS direct de organele
SMERŞ12. În octombrie 1946 şi ianuarie 1949 au urmat alte loturi de demnitari antonescieni,
încheindu-se astfel procesele criminalilor de război. În paralel, însă, Brigada Mobilă la întrecere cu

7 Jurnalul generalului Sănătescu, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Humanitas,
2006, p. 178.
8 Levon Harutunian, Siberia - dus întors, cuvânt înainte de Bedros Hoiasangian, Bucureşti, Editura Ararat, 2001.
9 România. Viaţa politică în documente. 1945, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului, 1994, pp. 252-262.
10 Claudiu Secaşiu, în 6 martie 1945 - Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1995, pp. 146-157.
11 România. Viaţa politică. ? pp. 189-192.
12 Lotul Antonescu în ancheta SMERŞ. Moscova, 1944-1946. Documente din Arhiva FSB, ediţie îngrijită de Radu
Ioanid, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

jandarmeria şi poliţia - între timp comunizate - a făcut arestări masive în rândul membrilor partidelor
istorice, al militarilor, al funcţionarilor epuraţi, acuzaţi ei înşişi tot de fascism. Despre primele două
luni ale guvernării sale, primul ministru, Petru Groza, a mărturisit unui ziarist englez, Archie Gibson,
că în decursul lor s-au făcut 90.000 arestări13. Încă din mai 1946 fusese arestat generalul Aurel Aldea,
fostul ministru de Interne în primul guvern Sănătescu, acuzat împreună cu alţi 55 de "complici" (mulţi
dintre ei ţărănişti) de organizarea cu un an în urmă a unei reţele de organizaţii subversive, "Mişcarea
Naţională de Rezistenţă". Cu o zi înainte de alegeri, la 18 noiembrie 1946, s-a dat verdictul: Aldea a
fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit trei ani mai târziu în închisoarea Aiud14.
În aceeaşi vară, 1946, avea loc o nouă avalanşă de arestări în rândul membrilor opoziţiei, adică
ai partidelor din afara blocului pro-comunist (BPD). Scopul era ca naţional-ţărăniştii, naţional-liberalii
şi social-democraţii independenţi să fie împiedicaţi să candideze şi, evident, să participe la campania
electorală.
După semnarea Tratatului de pace cu România, la 10 februarie 1947, Brigada Mobilă şi
justiţia regimului s-au năpustit din nou asupra ţărăniştilor şi liberalilor, fiind arestaţi mii de oameni. Şi
de astă dată erau învinuiţi de-a dreptul de "fascism", "legionarism", "spionaj în favoarea
imperialiştilor anglo-americani" şi "crime de război". Acuzaţiile erau lipsite de orice temei, iar
arestările nu aveau nici o bază legală, fiind făcute în virtutea unui ordin ultrasecret al Ministerului de
Interne. Persoanele arestate au fost trimise la închisorile din Gherla, Piteşti, Craiova şi Miercurea Ciuc
şi din alte locuri, iar numitorul lor comun era că făcuseră campanie în beneficiul partidelor de opoziţie,
în noiembrie 194615.
"Legea pentru purificarea administraţiilor de stat" din 30 martie 1945, după ce enumera
criteriile şi motivele epurării, prevedea la articolul 10 "lagăre speciale" pentru munca obligatorie a
salariaţilor îndepărtaţi din serviciu. Era vorba de o primă formă, nebuloasă, a condamnărilor
administrative, exercitate direct de MAI, fără proces juridic, doar pe baza întocmirii unei liste. Această
formă extrajuridică de puniţiune a făcut mai târziu sute de mii de victime, internate în unităţi, colonii
şi locuri de muncă obligatorii, atât în anii 1950-1954 (edictate prin HCM nr. 2/3 ianuarie 1950, HCM
nr. 104 din 22 august 1952, HCM nr. 337 din 11 martie 1954), dar şi mai târziu în anii 1958-1962
(Decretul Prezidiului MAN nr. 89 / 17 februarie 1958). În privinţa legalităţii acestor forme de detenţie,
trebuie spus că multe din ele nici măcar n-au fost înregistrate, mobilul lor fiind adesea nici măcar
politic, ci de natură personală ("eliberarea" unei locuinţe, scăparea de un vecin sau rival incomod).
Dacă arestările membrilor partidelor de opoziţie erau o formă de tăiere a rădăcinilor, ceea ce a
urmat în 1947-1948 era lovitura finală dată elitelor politice din România.
La 14 iulie 1947, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureştilor au fost arestaţi câţiva
membri marcanţi ai partidului principal de opoziţie (Naţional Ţărănesc) care încercaseră să se
refugieze în Occident. Partidul, care era cel mai temut şi puternic opozant al regimului, a fost imediat
scos în afara legii printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri. Întreaga conducere a fost arestată, iar în
octombrie-noiembrie a avut loc procesul "bandei naţional-ţărăniste", care "a crescut fascismul în
România" (cum scria în "Scânteia" Silviu Brucan). Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la
temniţă grea pe viaţă, pentru "înaltă trădare", iar principalii loc colaboratori la pedepse maxime. Iuliu
Maniu, Ion Mihalache şi Victor Rădulescu-Pogoneanu şi-au asumat martiriul până la capăt, având să
moară în detenţie. Acest proces a dat tonul arestării şi condamnării celor rămaşi în conducerea
interimară, clandestină, a partidului. Aceeaşi soartă au avut-o în anii următori liberalii şi social-
democraţii. Pe de altă parte, la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai "Frăţiilor de
Cruce", organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la "Garda de Fier", desfiinţată în 1941.
În acelaşi timp, au început procesele economice, în care erau incriminaţi pentru sabotaj numeroşi
oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amestecaţi de-a
valma acuzaţi de provenienţă foarte deosebită, care - mulţi - nici nu se cunoşteau între ei: industriaşi,
membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoţi, studenţi, membri ai fostei "Gărzi de Fier" sau
oameni care aveau relaţii cu legaţiile occidentale, în aşa fel ca din "complexitatea" lotului să rezulte că
sabotorii, legionarii şi spionii americani erau legaţi printr-un plan comun de subminare a regimului.

13 Dennis Deletant, op.cit., p. 54.
14Ibidem, pp. 56-57.
15 Ibidem, p. 59.

La 15 iulie 1948 a fost emis ordinul 26500 Cabinet MAI, prin care, peste 12 zile, la 27 iulie,
orele 2 noaptea, urmau să fie arestaţi foştii ofiţeri de poliţie, ("cu excepţia informatorilor valoroşi"),
asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securităţii. Arestarea în masă a
mii de poliţişti a fost o operaţiune fulger, precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliţie regală
sârbă în manevra de declarare a independenţei faţă de Moscova, cu câteva săptămâni mai devreme.
Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare
număr de preoţi şi episcopi greco-catolici care se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi
includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, au fost pe parcursul anilor valuri masive de
arestări în rândul prelaţilor romano-catolici, acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului (!) şi a Statelor
Unite (Nunţiul papal la Bucureşti era un american!). Pe aceleaşi criterii absurde, urmărindu-se tăierea
oricărei legături cu Occidentul, au avut loc marile procese de spionaj din jurul Misiunilor americană,
engleză, franceză, iugoslavă, turcă şi au fost arestaţi 300 de elevi şi studenţi care frecventaseră
Biblioteca franceză.
Anii 1948 şi 1949 au fost, totodată, anii arestării întregii conduceri a Partidului Social
Democrat Independent, pedepsită pentru că a refuzat fuziunea cu Partidul Comunist Român. După o
lungă anchetă, Constantin Titel Petrescu şi ceilalţi lideri au fost condamnaţi la pedepse ajungând până
la muncă silnică pe viaţă, acuzaţi fiind de "înaltă trădare" sau "atitudine ostilă la adresa partidului"!
(liderii istorici Ion Flueraş, Iosif Jumanca, George Grigorovici şi Gh. Ene Filipescu au murit în
închisoare)16. De remarcat că procesul din ianuarie 1952 a fost pus, retrospectiv, în legătură cu
procesul de spionaj intentat funcţionarilor de la Oficiul de presă al Misiunii engleze, datorită, probabil,
protestelor laburiştilor britanici faţă de soarta colegilor români17.
Securitatea învăţa, încă, după modelul NKVD, să fantazeze scenarii prin care să dovedească
legătura elitelor cu Occidentul şi să imagineze, în chiar sânul elitelor, comploturi imaginare
manipulate de spionajul străin18 "Procesul marii finanţe" era un astfel de exemplu, de o fantezie
malefică. Lotul judecat includea, alături de oameni de afaceri (Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, Max
Auschnitt - acesta din urmă, în contumacie), universitari apolitici (Nicolae Mărgineanu), un amiral
(Horia Macellariu), fruntaşi legionari (Nicolae Pătraşcu, Nistor Chioreanu), acţionari şi consilieri de la
uzinele Reşiţa, ca şi mulţi alţi acuzaţi, majoritatea necunoscându-se personal. Pedepsele acordate
ajungeau, de asemenea, la muncă silnică pe viaţă şi 25 ani detenţie grea19.
În anii 1948-1952 au avut loc zeci de mii de arestări în rândul militanţilor din linia a doua a
partidelor istorice, precum şi al tinerilor din aceste partide, care acţionau în clandestinitate. De
asemenea, au fost zeci de mii de arestări ale unor elevi, studenţi, muncitori şi ţărani care făceau parte
dintr-o puzderie de organizaţii anticomuniste. La 15 august 1952 ("Noaptea Sfintei Maria") au fost din
nou arestaţi ţărănişti, preoţi, studenţi, într-o acţiune care a luat prin surprindere mii de persoane.
După ce elitele mature fuseseră anihilate, venise acum rândul generaţiei tinere. Cel mai
sinistru experiment a fost "reeducarea prin tortură". Începută în 1949 în închisoarea Suceava, a
continuat mai târziu cu înverşunare în închisoarea din Piteşti şi, apoi, ceva mai neconvins, în cele din
Gherla şi Tg. Ocna. Până la o mie de tineri, majoritatea studenţi, au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege
convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria
personalitate20. "Fenomenul Piteşti" - cum este foarte benign numit - a fost urmat de două procese,
soldate cu peste 20 de condamnări la moarte din rândul studenţilor-torţionari. Abia mai târziu a avut
loc un alt proces, al securiştilor care s-au ocupat de "reeducare". Ei au fost condamnaţi la pedepse
uşoare de închisoare şi au fost în scurt timp amnistiaţi. Acuzatorii stipulau că la Piteşti s-a urmărit, la
cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a "imperialiştilor americani",
compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii, în frunte cu Eugen

16 Victor Frunză, Istoria comunismului în România, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1999; Nicoleta Ionescu-
Gură, Stalinizarea României, Bucureşti, Editura BIC All, 2005, pp. 70-73.
17 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul
Republicii Populare Române, Bucureşti, Editura Direcţiei Generale Politice MAI, 1951, p. 68.
18 Pentru felul cum decurgea o asemenea anchetă este edificatoare impresionanta culegere de documente: Anton
Golopenţia, Ultima carte, editor Sanda Golopenţia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
19 Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste. Documente preluate din arhiva CNSAS, ediţie
îngrijită de Cristina Anisescu, prefaţă de Adrian Neculau, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
20 Virgil Ierunca, Piteşti, laboratoire concentrationnaire (1949-1952). Préface de François Furet, Paris, Editions
Michalon, 1996.

Ţurcanu, erau într-adevăr studenţi legionari, dar au acţionat tocmai încurajaţi de securişti şi nu la
semnale din afară.
A urmat epopeea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care a început la sfârşitul anului 1949,
considerat fiind de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, "un mormânt al
burgheziei româneşti". Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se
găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-au emis rapid, la
3 ianuarie 1950, HCM-ul de care am vorbit, urmat de o ordonanţă a Ministerului de Interne prin care
erau arestaţi toţi cei care "primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară
şi construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat şi organele sale, dacă (atenţie! s.n.)
faptele lor nu constituie infracţiuni" (a se citi: dacă nu există probe pentru a se face un proces).
Procedura era următoarea, fiind copiată după originalul NKVD: conducerea Canalului cerea un număr
oarecare de oameni care să lucreze, Ministerul de Interne încredinţa această sarcină Direcţiei de
Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu
"reacţionarii", "paraziţii", "duşmanii poporului" care urmau să fie arestaţi. Fără să aibă loc măcar un
simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de Securitate semna listele şi
astfel îi condamna la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că "internările administrative" erau
calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Militare, în ani.) Au fost zeci
şi sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea
Neagră, după nişte estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40000-60000 de deţinuţi.
Dar "internaţii CR" (contrarevoluţionari) puteau fi "repartizaţi" pe alte zeci şi sute de şantiere, în
întreprinderi agricole, mine, fabrici. Numărul persoanelor care au suferit internările administrative nu
va putea fi vreodată stabilit cu precizie, din lipsa iniţială a evidenţei şi din cauza distrugerii pe parcurs
a numeroase probe, fapt sesizat de toate comisiile însărcinate să studieze problema. Sintezele făcute în
anii 1953, 1955 şi 1968 în interiorul MAI, respectiv al Consiliului Securităţii Statului, la cererea
Partidului, au fost efectuate doar pe baza documentelor obţinute în momentul respectiv de comisiile de
anchetă şi - lucru foarte important - numai pe baza evidenţelor de la ieşirea din detenţie, nu pe baza
actelor (listelor) de internare. Liste au fost de ordinul miilor şi fiecare cuprindea zeci şi sute de nume.
Câţi au murit până la eliberare este încă şi mai greu de stabilit.
La această masă de sclavi se adăugau militarii din detaşamentele de muncă DGSM. Direcţia
Generală a Serviciului Muncii a fost înfiinţată în 1951 şi se ocupa cu recrutarea şi exploatarea tinerilor
cu "origine socială nesănătoasă" (burghezi, chiaburi, fii de deţinuţi politici sau având rude în
străinătate), care nu aveau dreptul să poarte armă. Pentru că Tratatul de Pace limita plafonul de militari
în termen, tinerii din "prisosul de contingent" al fiecărui an erau încorporaţi după acest criteriu în
"armata cenuşie" şi obligaţi să presteze "muncă de interes public". Prin acest infern, obligaţi să
muncească în condiţii inumane, au trecut până în anul 1960 peste 520.000 tineri21. Între ei, mulţi
intelectuali de valoare, ca viitorii compozitori Pascal Bentoiu şi Ştefan Zorzor, ai căror părinţi se aflau
sau mureau în închisoare22.
O operaţiune brutală, menită să decapiteze definitiv elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6
mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti (sau în localităţile unde au fost găsiţi) şi duşi la
Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit "burghezo-moşieresc". Erau
miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70,80 sau chiar 91 ani),
ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza,
cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!) sau Petre Bejan, Vântu, Radu Roşculeţ,
"tovarăşi de drum" din formaţiunile burgheze care acceptaseră să colaboreze până la un punct cu
comuniştii. În vechea închisoare din secolul al XIX-lea, situată chiar pe frontiera sovietică, acest prim
lot a fost în timp completat cu alte câteva, pe măsură ce "colectarea" foştilor miniştri sau secretari de
stat avea loc. Au urmat loturi cu câteva zeci de preoţi şi episcopi greco-catolici, care fuseseră ţinuţi
până atunci în domiciliu forţat în mănăstirile ortodoxe, apoi un lot de prelaţi romano-catolici, iar în
august 1951 lotul Partidului Naţional Ţărănesc, care, după procesul din 1947, fusese încarcerat la

21 Alexandru Oşca, Vasile Popa, Tratatul de Pace de la Paris - pretext pentru înfiinţarea Serviciului Muncii în
"Anale Sighet 5" (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 181-189.
22 Pascal Bentoiu, Direcţia Generală a Serviciului Muncii (D.G.S.M.) - Mărturii ale unei experienţe personale
în "Anale Sighet 7", Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 167-172; Ştefan Zorzor, în revista
Memoria nr. 44-45, 2003, pp. 98-115.

Galaţi. (Interesant este cum au fost duşi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi de la Galaţi la Sighet,
adică de pe o frontieră pe cealaltă frontieră sovietică, situată la antipozi.) Astfel, numărul celor deţinuţi
în închisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, după datele pe care le avem. Au fost îngropaţi
noaptea, pe ascuns, în gropi anonime, nu se ştie nici până astăzi exact unde. Se bănuieşte că în diferite
cimitire, după 1952 în "Cimitirul Săracilor", dar amestecaţi cu oamenii care nu aveau familie sau cu
cei care mureau în azilul psihiatric sau în spitalul de boli cronice (mii de morminte). Între ei patru
episcopi, câteva zeci de miniştri şi secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu
(preşedinţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal, părinţi ai democraţiei
româneşti). Marele istoric Gheorghe Brătianu (Dinu Brătianu îl desemnase succesor la conducerea
partidului) a murit la numai 55 ani23. Cei care nu au murit până în 1955 au fost duşi la Râmnicu Sărat,
o închisoare care, de asemenea, avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit după alţi
zece ani Ion Mihalache, devenit el însuşi octogenar şi într-o stare ultimă de degradare a sănătăţii.
Acolo a zăcut într-o stare de paralizie cronică, dar demn până la capăt, eminentul diplomat Victor
Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a plătit acel curaj cu 15 ani
de închisoare. În primăvara anului 1962 a fost dus cu targa la spitalul-închisoare Văcăreşti, unde a
murit). Constantin Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Liberal, a fost, însă, eliberat cu puţin
timp înainte de a muri, tot într-un spital din Bucureşti. Constantin Titel Petrescu, care contractase în
închisoare o boală incurabilă, a murit la mai puţin de doi ani de la eliberare. Ca şi un om foarte tânăr,
cum era de pildă poetul Constant Tonegaru (arestat şi învinuit de spionaj pentru că distribuia pentru
familiile sărace pachete primite din Belgia, prin Biserica Catolică), care a murit după numai câteva
săptămâni de "libertate" (avea 33 ani). Mii de alţi deţinuţi aflaţi într-o stare de epuizare şi boală
extremă au murit în primele luni după sosirea acasă.
În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări, evacuări sau strămutări: familiile celor
arestaţi, ca şi persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor erau mutate în alte locuinţe,
improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală
devenea tot mai timorată. Prin Decretul 83, în noaptea de 2/3 martie 1949, la orele 3 (în ajunul
plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) 2972 de familii de mari proprietari (7804
persoane) au fost evacuate cu brutalitate, în câteva minute, din locuinţele de la ţară şi deportate în alte
localităţi, fiind fixate acolo cu "domiciliu obligatoriu"24. O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc
la 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia
(Banat şi Mehedinţi), pe o lăţime de 25 de Km, au fost duşi în Bărăgan. Era o regiune puţin populată,
cu o climă aspră, şi care ulterior a fost numită "Siberia românească". Familii întregi au fost urcate în
trenuri doar cu ce au putut să ia, cu bunici octogenari şi copii mici - sugari chiar -, iar odată ajunse în
Bărăgan au fost lăsate în câmp şi au trebuit să-şi construiască bordeie şi să supravieţuiască fără să aibă
locuri de muncă, producându-şi singuri alimentele25. Aceşti 44000 de oameni au fost ţinuţi până în
1955-1956, iar când s-au întors în localităţile lor şi-au găsit casele şi proprietăţile confiscate. Iar locul
lor în bordeie a fost luat imediat de foştii deţinuţi politici care erau aduşi aici pentru un supliment de
pedeapsă: 24 de luni, 60 de luni, chiar 72 de luni. Prin aceste domicilii obligatorii a trecut elita
închisorilor româneşti, bineînţeles ce mai rămăsese din ea.
Revenind la valurile de arestări şi procese: pentru că s-au solidarizat cu revoluţia maghiară
participând la o mare adunare, au fost arestaţi numai la Timişoara 2000 de studenţi, încarceraţi câteva
zile într-o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic. Iniţiatorilor, studenţi la facultatea de Mecanică, li s-au
făcut procese sumare şi au fost condamnaţi pe termene de până la 8 ani de închisoare. Alte sute de
studenţi au fost exmatriculaţi. De asemenea la Cluj au fost aduşi în faţa justiţiei studenţi români şi
maghiari de la Litere şi Arte Plastice. La Bucureşti, studenţi în Medicină, Litere, Drept, Arhitectură,
Filosofie, Ziaristică au fost arestaţi şi condamnaţi pentru "agitaţie publică", după ce intenţionaseră să

23 Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Bucureşti, Editura FCR, 1994;
Memoria închisorii Sighet (editor Romulus Rusan), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Fundaţia
Academia Civică, 2003; Maria Brătianu, Gheorghe Brătianu, enigma morţii sale, Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1996.
24 Ion Bălan, Regimul concrentraţionar din România, 1945-1964, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000,
pp. 70-72.
25 Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică,
2004; alte lucrări de reconstituire din diferite unghiuri a "Rusaliilor negre" au fost publicate de Smaranda Vultur,
Daniel Vighi, Viorel Marineasa.

facă un miting în Piaţa Universităţii, chiar în ziua de 5 noiembrie, când revoluţia din Budapesta fusese
zdrobită de tancurile sovietice26. Valul de arestări a crescut apoi exponenţial. La Iaşi, în aprilie 1957,
au fost arestaţi studenţii de la Filologie-Istorie care pregătiseră aniversarea a 500 ani de la urcarea pe
tron a domnitorului Ştefan cel Mare. Aceste noi contingente de deţinuţi erau trimise pe şantierele
faraonice din Insula Mare a Brăilei (Salcia, Măraşu) sau în Delta Dunării, la Periprava. Asta în vreme
ce în Polonia, Cehoslovacia şi chiar în Ungaria se intrase într-o perioadă de destindere.
Apogeul acestui nou val de teroare a fost atins după retragerea trupelor sovietice, în iulie
1958, inspirată lui Hruşciov de Emil Bodnăraş. (Oricum, trupele staţionau aici ilegal, ca şi în celelalte
ţări ale lagărului sovietic; legal, trebuiau să plece după 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul
de Pace; pretextul menţinerii lor era nevoia unui coridor de legătură cu zona sovietică din Austria; în
1955 sovieticii au părăsit Austria, dar au continuat să rămână în România şi Ungaria). Când, pe
neaşteptate, Armata Roşie s-a retras, comuniştii români erau cei mai fideli aliaţi ai Moscovei, dar au
considerat că este de datoria lor să fie "mai ortodocşi decât Kremlinul" în privinţa aplicării dogmelor
stalinist-leniniste. În perioada dintre 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali,
studenţi, preoţi, universitari, comparabile cu acelea din 1948-1952. Toate restanţele regimului
(inclusiv întârzierea colectivizării) erau puse pe seama "slabei vigilenţe revoluţionare". De la caz la
caz, acuzaţiile erau de "sabotaj", "înscrisuri subversive", "discuţii duşmănoase", "ofensă adusă
societăţii", "uneltire contra orânduirii de stat" "misticism", "combaterea materialismului dialectic şi
istoric" (la preoţi!). S-au reluat în această perioadă şi procesele membrilor partidelor istorice, acuzaţi
de "activitate clandestină" sau de încercări de reconstituire a partidului. Simplul fapt că se întâlneau la
o înmormântare sau la o zi onomastică prilejuia Securităţii rearestarea, anchetarea şi condamnarea
unor foşti deţinuţi abia eliberaţi din închisori, lagăre sau din domiciliul obligatoriu. Securitatea era
neobosită în filarea lor şi intervenea în justiţie fabricând acuzaţiile cu o fantezie criminală. De altfel,
arhivele ei au dat la iveală planuri de muncă (de arestări!) şi chiar documente interne care vorbesc de o
"întrecere socialistă" (fireşte, bazată pe aceleaşi criterii!).
Sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totuşi mai liberal, care era
atunci preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, au fost reactualizate cuvânt cu cuvânt chiar
hotărârile şi ordinele din 1950 - 1954, emise atunci de Securitate, acum "legalizate" prin decretul
89/17 februarie 1958: "Pot fi stabilite în locuri anume destinate persoanele care prin faptele sau
manifestările lor primejduiesc ori încearcă să primejduiască ordinea în Stat, dacă acestea nu constituie
infracţiuni".
Pentru intelectualii mai vârstnici au fost regizate umilitoare procese publice, în cadrul cărora
erau expuşi în faţa unor săli de muncitori - de fapt, membri ai Securităţii -, acuzaţi fiind că s-au
manifestat duşmănos faţă de regim. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoriţei Miliţa
Pătraşcu, al familiei medicului Marius Nasta. După ce procesele se desfăşurau la Bucureşti, în
principalele oraşe din ţară erau reproduse înregistrările lor audio, în faţa unor săli de intelectuali. Deşi
"sălile de muncitori" cereau prin vociferări condamnarea la moarte a inculpaţilor, până la urmă erau
eliberaţi, fără să se mai anunţe. Tot astfel, un grup de solişti de renume ai Operei din Bucureşti
(Şerban Tassian, Valentina Creţoiu, Dinu Bădescu) au fost condamnaţi, printr-un proces sinistru, la 7
luni închisoare pentru "huliganism politic"27. Ţelul urmărit era ca prin aceste spectacole publice să fie
intimidată intelectualitatea.
În acest context sumbru pentru cultura română, s-a desfăşurat în 1960 Procesul Noica-Pillat,
soldat cu verdicte draconice. Ca şi în anii '50, era un proces fabricat, cu intenţia de a reduce la tăcere
elita culturii care încă nu fusese distrusă şi de a înspăimânta pe eventualii curajoşi care nu voiau să se
supună dogmelor realismului socialist şi izolării faţă de Occident28.
Aici trebuie spus că de-a lungul celor 45 de ani au existat şi trei eliberări consistente, fie prin
graţieri, fie prin amnistii. Ele erau impuse de factori externi, dar în acelaşi timp motivate şi de luptă
pentru putere în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în atmosfera Convenţiei de la Geneva, când

26 Ioana Boca, 1956, un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001.
27 Ioana Bentoiu, Dragoste şi voce de femeie - Valentina Creţoiu, Bucureşti, Editura Muzicală, 2003, pp. 109,
119 ; v. şi înregistrările din arhiva de istorie orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din
cadrul Memorialului Sighet , AIOCIMS, Bucureşti.
28 Stelian Tănase, Anatomia mistificării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997; v. şi înregistrările audio cedate de
autor pentru AIOCIMS.

Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor internaţionale, dar şi a
Gulagului, atât în URSS cât şi din ţările satelite. Era şi o condiţie pentru admiterea în ONU, ţinând
cont de flagrantele violări ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care fusese votată de forul
mondial încă din decembrie 1948. Au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţii
cu pedepse mai mici au fost lăsaţi liberi, fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară,
în '56, '57, ?58, ?59, '60.
O a doua relaxare a fost în 1964. Graţierea, generală de astă dată, începută cu un an în urmă, a
fost încheiată în august, având în primul rând o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român
(Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale.
La mijlocul lunii august 1964, închisorile şi lagărele de muncă au fost "eliberate", ceea ce nu înseamnă
că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui
Ceauşescu. Această continuitate s-a soldat cu mii, dar nu cu sute de mii de arestări şi anchete ca în
perioada Gheorghiu-Dej. Într-un singur registru de ieşiri din anii '80, la închisoarea Aiud, istoricul
Marius Oprea a descoperit 331 de deţinuţi politici29. Dar era un singur registru şi, din păcate, accesul
la aceste arhive este azi încă imposibil, "descoperirile" sunt întâmplătoare şi nu se poate, nici pentru
ultima perioadă, stabili numărul exact al deţinuţilor politici.
În orice caz, deşi relaţiile externe erau deja total degradate şi "clauza naţiunii celei mai
favorizate" era ameninţată, în 1988 a fost aplicată o a treia graţiere importantă (e adevărat, cu ocazia
celei de-a 70-a aniversări a dictatorului), deţinuţilor politici permiţându-li-se chiar ca, la ieşirea din
închisoare, să emigreze în Occident. Era o modalitate a regimului de a-şi asigura "liniştea".
În schimb, Ceauşescu, după cum ştim, a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă,
prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei
sociale - mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele de la marginea marilor oraşe - şi,
în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea "omului nou" şi la această degringoladă
care a caracterizat şi caracterizează încă populaţia, prin introducerea masivă a supravegherii
populaţiei, prin urmăririle "la vedere", prin creşterea numărului de informatori. Direcţia de Cercetări
Penale a Securităţii devenise un laborator al terorii şi fricii, care deveniseră, împreună cu foamea şi
frigul, principalele arme de supunere a populaţiei.
Orice gest de independenţă era sancţionat, fie că era vorba de greva minierilor din Valea Jiului
(1977), fie de mişcarea de la Braşov (1987), ai căror protagonişti au fost deportaţi spre alte locuri de
muncă. Tot atât de prompt au fost înăbuşite protestele lui Paul Goma (1977), ale SLOMR-ului
doctorului Ionel Cană (1979) sau atitudinile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv,
Gheorghe Ursu (ucis în arest în 1985), Iulius Filip, ale sindicaliştilor de la Zărneşti sau ale ziariştilor
de la "România Liberă".
*
Ne vom limita acum să enumerăm câteva din motivele (sau pretextele) arestărilor de-a lungul
anilor. Deşi Codul Penal s-a schimbat de mai multe ori (în 1948, 1955, 1968), cel mai des folosit era
articolul 209, adică "uneltire împotriva ordinii sociale", de fapt un articol-pretext, în care putea fi
încadrat oricine, pentru ce a făcut sau nu a făcut. Pe de altă parte, în 1955, după Convenţia de la
Geneva şi în perspectiva tot a primirii României la ONU, comuniştii au încercat să facă puţină
"ordine" în evidenţa Gulagului şi - pentru că erau foarte mulţi oameni nejudecaţi şi aflaţi în detenţie
încă din 1948, din 1950, din 1952 - au găsit soluţia să adauge Codului Penal un articol secret, care,
împotriva oricărui principiu de Drept, acţiona retroactiv. Decretul 62 din februarie 1955 introducea în
Codul Penal articolul 193/1, un articol de asemenea încăpător şi elastic, care prevedea ca persoanele ce
"s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc" - respectiv prefecţii, funcţionarii din administraţie,
magistratură, poliţie etc. - să fie condamnate pentru "activitate contra clasei muncitoare" (pedepse de
la 2 la 8 ani închisoare), respectiv "activitate intensă contra clasei muncitoare" (pedepse până la 25 de
ani de închisoare). Evident că recurgerea la aceste condamnări retroactive, cu termene de sentinţă
executate deja, nu făcea cu nimic mai legală justiţia comunistă.
Toate marile procese politice judecate de "justiţia populară" au fost consiliate de "un tovarăş"
din Biroul Politic al Comitetului Central, dacă nu de plenul său. Ana Pauker, de pildă, s-a ocupat de
desfiinţarea Bibliotecii franceze, propunând închiderea acesteia sau arestarea celor ce o frecventează

29 O enigmă care împlineşte şapte ani (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp.
20-30.

(300 studenţi au şi împărtăşit această soartă). La începutul anului 1949 Biroul Politic al PMR s-a ocupat de prizonierii români repatriaţi, categorisiţi ca "vârfuri reacţionare", instrumentându-li-se procese sau fiind internaţi în lagăre. Tot, în Biroul Politic al PMR s-au hotărât în diferite şedinţe "măsuri politico-organizatorice pentru regiunile cu populaţie iugoslavă" (respectiv arestări şi deportări), condamnarea "bandei subversiv-teroriste" din Banat, procesul "spionilor cu mască de diplomaţi" (de la misiunile engleză şi americană), a "grupurilor de spioni şi trădători aflaţi în slujba unor state imperialiste" (SUA, Anglia, Franţa, Vatican, Italia, Turcia), a "grupului de spioni şi trădători aflaţi în slujba clicii fasciste a lui Tito". Tot aici s-a decis la 14 martie 1952 "eliberarea condiţionată, pe timpul muncilor agricole (s.n.) a unor ţărani condamnaţi pentru nesupunere în timpul colectărilor". La 24 februarie 1953 "măsurile de evacuare din Bucureşti şi alte oraşe a unor elemente duşmănoase"; la 2 septembrie 1953, şedinţa Biroului Politic al PMR s-a ocupat de alte procese ale unor "agenturi imperialiste" în care au fost incluşi şi sionişti ("N-au decât să se desolidarizeze sioniştii de oamenii aceştia care au făcut spionaj. Noi de unde să ştim că ei sunt sionişti, noi am dat peste ei făcând spionaj. În ce măsură statul Israel i-a încurajat sau nu, aste pot ei să ştie mai bine decât noi", spunea Gheorghe Gheorghiu Dej).

Într-o altă şedinţă a fost discutată finalizarea procesului Pătrăşcanu: "Are o atitudineobraznică. La confruntări, care au avut loc, care au conturat şi au dat greutate materialului, el a avut o comportare obraznică (...) Nu putem să stăm până la calendele greceşti cu această bandă din cauză că Pătrăşcanu are această atitudine", spunea tot Gheorghiu Dej. Mai târziu s-a discutat "procesul celor aruncaţi din avion, paraşutiştii", Gheorghiu Dej hotăra: "Aici nu este vorba de a-i condamna la pedepse diferite. Aici trebuie mers la o singură pedeapsă: împuşcarea. Şi un număr din acei care au dat adăpost, la fel, deci să împărtăşească aceeaşi soartă. La cei 40 o să dăm diferite pedepse, însă o parte vor trebui împuşcaţi, iar comunicatul în aşa fel întocmit, încât să ştie că cei ce vor da adăpost măcar şi pentru un ceas, fără să fi adus la cunoştinţa autorităţilor, aceştia vor împărtăşi aceeaşi soartă ca şi bandiţii (...) Trebuie întocmit un plan pentru ca aceste lucruri să ajungă la urechile acestor emigranţi ca să refuze asemenea servicii. Să strecurăm în sufletele lor frica. O să batem în americani" (30). Alte zeci de mii de procese se desfăşurau după tipicul dictat de partid, fiind distribuite cu aceeaşi uşurinţă acuzaţii de "trădare", "uneltire contra ordinii sociale", "spionaj", "sabotaj". Dar existau şi încadrări de genul: "diversiune", "atitudine duşmănoasă", "instigare publică", "răspândire de publicaţii interzise". Articolul 231 ("favorizarea infractorului") prevedea obligativitatea ca cei din o aşa-zisă "bandă" să-şi demaşte colegii). Cei care "ştiau ceva" şi nu-l demascau pe făptuitor erau, de asemenea, condamnaţi pentru "omisiune de denunţ", în baza articolului 228 (chiar fiind vorba de o mamă sau un frate). Mai era "trecerea frauduloasă a frontierei"- ar fi de văzut câte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, câţi au fost condamnaţi şi câţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia. Tot aici, în domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include femeile care au murit în urma unor avorturi făcute ilegal, ca să scape de legile draconice ale natalităţii stabilite de Ceauşescu.

În ultimii zece ani Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a adunat o impresionantă arhivă a fişelor de încarcerare. Pe această arhivă (31) s-a întreprins un "Recensământ al populaţiei concentraţionare din România între anii 1945-1989". Documentele pe care s-a operat fiind oficiale, studiul statistic realizat pe baza acestor fişe, care va fi definitivat şi publicat în următorii 1-2 ani, va încerca să realizeze o analiză a proporţiilor interioare ale Gulagului românesc. Din calculul preliminar dat publicităţii în noiembrie 200532, rezultă că, pe lângă elitele culturale, religioase, militare şi politice33, un număr impresionant de condamnaţi provin din rândul oamenilor simpli. Nu mai puţin de 28,8% din totalul condamnaţilor erau ţărani, iar 13,5% muncitori. Chiar dacă cele două cifre reflectă oarecum proporţiile demo-sociale din anii '50, când s-a înregistrat unul din vârfurile Gulagului, totuşi numărul mare de muncitori şi ţărani arestaţi în perioada instaurării comunismului ne permite să formulăm cel puţin două concluzii:

1. că politica partidului comunist, de "alianţă cu clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare", era o simplă lozincă ipocrită; şi
2. că poporul român n-a primit cu braţele deschise comunismul, aşa cum afirmă unii cercetători nostalgici.

Concluzii care justifică şi argumentează calificativul de terorism de stat pe care o la fel de importantă parte a cercetătorilor îl atribuie regimului comunist (34).

Note de subsol:

(30) Mircea Chiriţoiu, Rolul Biroului Politic al PMR în instrumentarea proceselor politice din România anilor 1949-1953, în "Anale Sighet 7", Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999.

(31) Aflată în banca de date a C.I.S.A.C, în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

(32) v. site-ul www.memorialsighet.ro , Recensământul populaţiei concentraţionare din România. 1945-1989 din cadrul secţiunii Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului.

(33) v. site-ul www.memorialsighet.ro, Generaţia Unirii exterminată în Gulag, din cadrul secţiunii Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului; Recensământul populaţiei concentraţionare din România. 1945-1989; Reprimarea culturii (Scriitori în închisori) din cadrul secţiunii Memorialul Victimelor Comunismului şi al
Rezistenţei, Muzeu.

(34) Teza aceasta este dominantă în Le livre noir du communisme (coord. Stéphane Courtois), Paris, Robert Laffont, 1997, pentru ediţia în limba română a căreia Fundaţia Academia Civică a alcătuit Addenda românească (v. Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, Humanitas - Academia Civică, 1998, pp. 727-776 şi harta anexă).