Articol: Câte condamnări politice a emis Justiţia comunistă

Nici în privinţa unei estimări mai complete a numărului de condamnaţi de către Tribunalele Militare nu am putut face progrese semnificative, cu toate că Serviciul Istoric al Armatei ne-a facilitat accesul la Sentenţierul Centrului de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor Militare din Piteşti. Cercetătorii Academiei Civice au lucrat alături de experţii Comisiei, extrăgând prin sondaj sentinţele politice dintr-o foarte mică parte a sentinţelor Tribunalelor Militare pe care au putut-o consulta, pentru o perioadă de 12 ani. Rezultatul a fost că, pe acest eşantion, o majoritate din sentinţe erau bazate pe articole cu caracter politic (restul fiind cu caracter specific militar). Însă, din păcate, timpul nu ne-a permis parcurgerea sutelor de mii de sentinţe risipite în sutele de fonduri (numai în mică parte inventariate). Asprimea pedepselor diferă de la o perioadă la alta. Am observat că în anii 1948-1949 sentinţele erau numeroase, dar în majoritatea cazurilor termenele erau relativ mici (câteva luni până la 2 ani). Pe măsura înăspririi "luptei de clasă", termenele au crescut în progresie geometrică, ajungându-se ca după 1958 să se acorde pedeapsa cu moartea pentru o infracţiune care, în Codul Penal din 1948, era pedepsită cu închisoare între 3-7 ani.

Un alt fenomen interesant: în anii 1954-1955 sentinţele politice s-au rărit la Tribunalele Militare; am observat, în schimb, că bună parte din procesele politice au fost transferate Tribunalelor Militare Teritoriale, care judecau în deplasare "restanţele" vechi de 7-8 ani. În mod special, pentru recuperarea reţinuţilor din anii 1948-1949 care nu fuseseră judecaţi a fost introdus articolul 193/1 cu caracter retroactiv ("activitate contra clasei muncitoare"). Avalanşa de procese care au fost finalizate atunci la repezeală a dus astfel la o oarecare descongestionare a penitenciarelor, căci bună parte din termenele din verdicte vizau tocmai timpul petrecut în detenţie până la proces. Am mai constatat că 1/3 din condamnaţii ale căror sentinţe le-am consultat prin sondaj nu se regăsesc în baza de date a Recensământului. Am dedus, prin raţionament, că atât numărul de fişe din arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, cât şi numărul de sentinţe consultate prin sondaj sunt aleatorii şi că pentru aflarea numărului real de condamnaţi politici din Tribunalele Militare este nevoie de mult mai multe căutări, nu numai la Sentenţier, ci şi la Arhiva Instanţelor Militare (la care, din păcate, nu ni s-a facilitat accesul, strict necesar).

La acest scepticism constructiv contribuie şi faptul că numeroase familii de deţinuţi politici ne-au rugat să le găsim rudele în evidenţele noastre, iar rezultatul a fost negativ. Asta înseamnă că numărul fişelor de care dispunem este el însuşi cu mult inferior numeric cifrei reale de deţinuţi politici. Până la accesul la Arhivele Instanţelor Militare (unde ni s-a spus că fondurile nu pot fi accesate, pentru că nu sunt încă inventariate) nu pot fi avansate decât cifre minimale, aproximative. Într-un studiu introductiv la o culegere de sentinţe din arhiva APDPR Iaşi era avansată cifra de 549.000 condamnaţi politic (cu o medie de 5,5 ani) (5). Ea rezulta dintr-un eşantion relativ redus de sentinţe. O cifră mai apropiată de adevăr poate fi dedusă prin raportarea numărului mediu de persoane cuprinse într-un dosar penal politic (cinci) la numărul de astfel de dosare identificate cifric în momentul actual: 118.000 (comunicate de preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Constantin Ticu Dumitrescu). Cifra de cca. 600.000 pare, astfel, cea mai plauzibilă pentru actualul stadiu al cercetărilor. Iar cifra internărilor administrative (estimată, cum am văzut, la o treime din numărul condamnărilor juridice) se ridică la 200.000. Adăugând pe ţăranii condamnaţi pentru delicte mascate în "drept comun" (neplata cotelor, sustragerea de la treieratul pe aria gospodăriei colective, refuzul înscrierii în aceasta), pe prizonierii din perioada 23 august-13 septembrie 1944, ca şi sutele de mii de deportaţi, strămutaţi, evacuaţi, pe deţinuţii din "domiciliile obligatorii", pe basarabenii şi bucovinenii repatriaţi cu forţă în URSS, ca şi pe cei 520.000 tineri forţaţi să muncească în "armata cenuşie", pe zecile de mii de "frontierişti", pe femeile decedate din cauza politicii demografice, cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane. Dacă adăugăm victimele indirecte (membri de familie care au suferit discriminarea socială), atunci suma globală a celor reprimaţi creşte semnificativ.


Notă de subsol:

(5) Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheorghe Onişoru, Cu unanimitate de voturi. Sentinţe adnotate şi comentate, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 20-22.

În fişele de încarcerare, o rubrică curentă se referă la starea civilă şi la numărul de fii/fiice ai deţinutului. În unele cazuri a fost completată chiar cu numele şi prenumele membrilor familiei. Evident că se urmărea luarea în evidenţă şi a acestora, astfel încât, în dosarele de cadre, să nu-şi poată ascunde "originea socială". Foarte frecvent arestarea capului familiei ducea implicit la evacuarea locuinţei, iar confiscarea, prevăzută într-un număr covârşitor de mare de sentinţe politice, se extindea asupra averii întregii familii. Iată motivul pentru care multe soţii au divorţat formal, pentru a salva partea de avere care le revenea legal (în principal, casa), pentru a nu fi date afară din serviciu sau pentru ca fiii/fiicele să scape de blestemul "originii sociale nesănătoase". În alte cazuri, copiii erau adoptaţi formal de rude sau prieteni, pentru ca să poată purta un alt nume şi să declare o altă origine socială. Şi, chiar dintre aceştia, mulţi nu scăpau de vigilenţa cadriştilor, care aplicau cu mult zel, în licee şi universităţi, interdicţia admiterii fiilor de "exploatatori" şi "duşmani ai poporului", care era prevăzută periodic în hotărârile Comitetului Central al partidului sau în instrucţiunile "numerus clausus" emise de Ministerul Învăţământului.

Urmărirea pe plan social (care se adăuga celei politice, de securitate) era aplicată şi deţinuţilor care-şi ispăşeau condamnarea sau "domiciliul obligatoriu" şi se întorceau într-un târziu acasă. Fiind continuu supravegheaţi de Securitate şi ţinuţi în evidenţă strictă de Miliţie, aceştia erau readmişi în "câmpul muncii" doar în specialităţi şi funcţii inferioare celor de dinaintea arestării (la "munca de jos"), de obicei în alte localităţi decât cea de origine. Elevilor şi studenţilor întorşi din captivitate le era interzisă continuarea şcolii, încât erau constrânşi să-şi continue viaţa în alte profesii decât cele la care aspiraseră prin vocaţie. Facultăţile umaniste (Litere, Istorie, Filosofie, Drept) erau inaccesibile chiar şi rudelor deţinuţilor politici. Comunismul a stâlcit destinele a două generaţii de cetăţeni ai României, a mutilat vieţile a milioane de tineri. "Ura de clasă", "lupta de clasă", "vigilenţa revoluţionară" au dus nu numai la reprimarea criminală a elitelor societăţii, ci şi la un genocid social, proclamat teoretic prin principiile "dictaturii proletariatului".

Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor. Acolo unde am găsit documente le-am folosit, acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o; unde nu, am preferat aproximarea ordinului de mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit din "marea de amar" (cum ar spune Eminescu), pentru că l-am transformat oricum într-o cifră sau într-o fracţiune de cifră, iar cifrele sunt prin definiţie reci şi distante.

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni - doi gemeni de un an şi fratele lor mai mare - morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti ca să scape de torturile "reeducării"; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare "cu conţinut denigrator"; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca "duşmani ai poporului"; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva "dosarul de cadre al copiilor"; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat...

Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…

… Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.