Articol: Comunismul românesc ca regim de ocupaţie

Arsenalul de încălcări ale drepturilor omului de care instrumentele represive ale regimului comunist s-au folosit ca "tăiş al sabiei" în lupta dusă pentru impunerea marxism-leninismului, fie el de nuanţă stalinistă, apoi "dejistă" şi la final "ceauşistă" nu a fost întâmplător. Baza ideologică a acţiunilor
violente îndreptate împotriva inamicilor regimului comunist fusese fundamentată în mai multe scrieri de către V.I. Lenin, ideolog care nu a fost amendat vreodată de un activist de partid sau securist din România:
"Caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă". În esenţa ei, dictatura proletariatului presupunea "o luptă crâncenă,
sângeroasă şi nesângeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă, împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi" (1).

Alternanţa între brutalitate şi mijloacele mai paşnice a fost aplicată şi în România, pe parcursul întregului regim comunist. Relevantă în sensul utilizării brutalităţii pentru impunerea ocupaţiei politico- militare sub acoperământul propagandistic larg al marxismului ni se pare o definiţie a lui A.I. Vîşinski,
tocmai partizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945. Acesta afirmase, într-un text public, dezvoltând tezele leniniste, că "dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertăţii" şi, ca urmare, orice mijloace de eliminare a acestora sunt permise şi organizate chiar
de către stat: "statul înseamnă oameni înarmaţi şi apendice materiale, adică instituţii, organisme, organe, mecanism care acţionează după toate regulile tacticei şi strategiei de stat". Chiar dacă uneori, în anumite perioade istorice, datorită împrejurărilor interne şi externe represiunea cunoaşte o oarecare diminuare, spune Vâşinski, "latura de constrângere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ paşnică de construcţie socialistă. Organele de constrângere, armata şi celelalte instituţii
sunt tot atât de necesare acum, în momentul construcţiei, ca şi în epoca războiului civil. Fără aceste organe nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii" (2). Acelaşi regim politico-militar, aceeaşi construcţie instituţională fusese hărăzită şi României, ca ţară ocupată de Armata Roşie "Eliberatoare".

Imediat după război, România se afla într-un stadiu de dezvoltare economică mult superior celui din URSS, iar prelevările unei părţi substanţiale a producţiei industriale şi agricole la preţurile dictate de Moscova, alături de întregul sistem de plată a despăgubirilor de război, au contribuit la distrugerea
stabilităţii economice. Pauperizarea populaţiei, aflată sub ocupaţia Armatei Roşii, nu a fost doar un rezultat al ocupaţiei sau al greşelilor guvernului comunist în gestionarea economiei, ci şi un proces căruia i
se pot atribui, în opinia noastră, chiar raţiuni politice. Pe un fond de criză social-economică acută, provocată şi întreţinută de decizii de guvernare şi administraţie care puneau interesul ocupantului sovietic mai presus de interesul naţional, confruntarea politică se polarizase puternic. Totuşi, dificultatea dobândirii mijloacelor de subzistenţă pentru majoritatea populaţiei a fost de natură să reducă şansele coalizării unei structuri de rezistenţă eficientă la nivel naţional faţă de ascensiunea către putere a
comuniştilor, susţinuţi direct de către sovietici. Singura formă de manifestare a acestei opoziţii a rămas să se manifeste, din păcate fără eficienţă, în plan politic. Şi aici, transformările care au intervenit brutal în viaţa românilor odată cu instalarea guvernului Groza au pregătit terenul pentru câştigarea puterii, prin falsificarea alegerilor parlamentare; aceasta nu a putut fi sancţionată de instituţiile abilitate ale statului (armată, poliţie, justiţie), deja controlate şi epurate de comunişti.

În România, sovietizarea s-a produs prin teroare şi presiuni şi a fost cauţionată în noiembrie 1946 de o fraudă electorală, pentru a masca sub aparenţa legitimităţii un regim care are toate atribuţiile unei ocupaţii străine: prezenţa trupelor Armatei Roşii pe teritoriul ţării, un guvern marionetă care răspundea oricărei solicitări a Moscovei, chiar în dauna interesului naţional, restrângerea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, până la sancţionarea afirmării identităţii naţionale şi arestarea opozanţilor politici. Astfel, s-a
realizat "impunerea sistemului social" al URSS, pe care Stalin îl definea în aprilie 1945 ca un regim

Note de subsol:

(1) V.I. Lenin, Stângismul, boala copilăriei comunismului, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura PCR, 1948, p. 31.
(2) A.I. Vîşinski, Lenin, marele organizator al statului sovietic, Bucureşti, Editura PCR, 1945, p. 24.

politic dictat de realitatea militară a ocupaţiei. Esenţa doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunţată de liderul de la Kremlin la întâlnirea sa cu Tito din aprilie 1945: "în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!" (3).

În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat în preluarea puterii ca adevărate "brigăzi de şoc" ale "mişcării revoluţionare", după expresia lui Stalin, care au luat "măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti", pentru a uşura "situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului". În perspectiva impunerii mondiale a comunismului, noile regimuri instalate în ţările ocupate la finele războiului de armata sovietică joacă un rol extrem de important, socotea Stalin: "a fost greu atâta timp cât brigada de şoc a fost una singură. Dar asta a fost odată. Acum lucrurile stau altfel. Acum au apărut noi brigăzi de şoc - ţările de democraţie populară" (4).

Comuniştii din România au aplicat întocmai dogma leninistă şi interpretările ei ulterioare din anii stalinismului, hruşciovismului sau brejnevismului. Au existat, e drept, divergenţe - şi nu întodeauna neglijabile - dar care nu au pus niciodată la îndoială situaţia României ca ţară parte a blocului politico-militar bazat pe doctrina marxist-leninistă. Fie el cu afinităţi staliniste sau maoiste (în ultimii ani ai lui Dej), fie de inspiraţie hrusciovistă (în primii ani ai lui Ceauşescu), castristă, nord-coreeană, îndreptat spre colaborarea cu socialismul arab, sau spre cea cu regimurile de sorginte socialistă care au luat forma celor mai crude dictaturi (regimul lui Pol Pot sau cele din ţările africane, cu care Ceauşescu menţinea strânse relaţii), comunismul românesc s-a revendicat, indiferent de timp, din acelaşi substrat ideologic, comun tuturor acestor regimuri şi totodată străin propriilor popoare.

Comunismul românesc a promovat acelaşi tip de construcţie instituţională, bazat pe represiune şi recunoscând primatul ideologiei asupra binelui propriului popor. Fie că aparatul a avut ochii îndreptaţi spre Moscova, fie că a preamărit rolul lui Ceauşescu, pentru a-l impune drept cult unui întreg popor, prea puţin din ceea ce a aparţinut şi a caracterizat regimul politic comunist în România poate fi socotit ca a fi avut un conţinut menit binelui naţional. Gestul lui Ceauşescu de a nu permite armatei sovietice să tranziteze România în zilele fierbinţi ale "primăverii de la Praga" nu poate fi pus pe picior de egalitate cu cel al liderilor comunişti din Cehoslovacia, care au generat această criză identitar-naţională a comunismului. Acest mic semn de autonomie faţă de Moscova a avut un atât de larg ecou popular în România, încât chiar amploarea ecoului arată gradul mare de subordonare a ţării unui sistem ideologic, politic, militar şi economic perceput chiar şi în atmosfera ceva mai liberală a anului 1968 ca fiind unul de ocupaţie, de care românii sperau să scape. Gestul dătător de speranţe al lui Ceauşescu a rămas un simplu gest. În locul aşteptatei liberalizări, a dus la re-ştirbirea atributelor României ca stat suveran. Ţara a ajuns curând dominată la modul absolut de un dictator care şi-a impus cultul personalităţii, în numele unei ideologii de sorginte străină, exercitându-şi puterea prin intermediul aparatului de partid şi al Securităţii şi conferindu-i, tocmai pentru a-i masca natura antinaţională, trăsăturile unui naţionalism de operetă. În fond, România anilor 1980 nu era esenţial diferită de România anilor 1950, când consilierii sovietici comandau peste tot şi ţara era plină de Sovromuri. Avuţia naţională a României se risipea în aceeaşi mare măsură, dar de astă dată nu în folosul Moscovei, ci al proiectelor megalomane ale dictatorului şi ale celor care i le susţineau, pe baze ideologice nediferenţiate fundamental de cele anterioare. Politica internă a regimului comunist de pe parcursul ultimelor sale două decade a prejudiciat grav şi cu consecinţe istorice persistente interesul general al ţării, în numele unei utopii devenite deja de familie, care anula, în fondul şi forma ei, specificitatea naţională. Faptul că regimul comunist era unul de ocupaţie a fost exprimat cu sinceritate chiar de unii lideri ai partidului, la începuturile instaurării sale. Într-o lecţie ţinută în ziua de 17 octombrie 1949 la Universitatea serală de marxism-leninism, Teohari Georgescu afirma: "specificul condiţiunilor în care s-au născut ţările de democraţie populară constă în aceea că armata puternicului stat sovietic a zdrobit principala forţă de şoc a imperialismului mondial, a împiedicat burghezia din aceste ţări să dezlănţuie un război civil şi a dat în felul acesta proletariatului, în frunte cu partidele comuniste, posibilitatea să smulgă din mâinile burgheziei puterea politică, s-o lipsească de principala ei forţă economică şi să treacă la construirea socialismului".


Note de subsol:

(3) Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, Editura Europa, f.a., pp. 74-75.

(4) I.V. Stalin, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al PCUS, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1952,
pp. 4-5.

Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ţărilor din estul şi centrul Europei a
facilitat "clasei muncitoare" din aceste ţări, condusă de partidele comuniste, "să folosească dezorientarea şi demoralizarea moşierimii şi a burgheziei, să folosească dezorganizarea aparatului de stat fascist şi, ridicând masele poporului muncitor la luptă, să smulgă din mâinile claselor exploatatoare poziţii
hotărâtoare în stat. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în ţara noastră, în urma eliberării ei de către Armata Sovietică la 23 august 1944. Verigi importante ale aparatului de stat central şi mai cu seamă ale celui local au fost rând pe rând smulse claselor exploatatoare în lupta aprigă de clasă. Deţinând poziţii destul de importante în aparatul de stat după 23 august, burghezia şi moşierimea din ţara noastră erau paralizate totuşi în acţiunea lor, înainte de toate, prin prezenţa în ţara noastră a armatelor socialiste ale Uniunii Sovietice" (5). La rândul său, Gheorghiu-Dej a apreciat în dese împrejurări rolul esenţial jucat de armata sovietică de ocupaţie în impunerea regimului comunist din România: în condiţiile în care aceasta "stătea
de strajă împotriva intervenţioniştilor americano-englezi, proletariatul din ţările eliberate a smuls puterea din mâinile capitaliştilor şi moşierilor. Fără ajutorul URSS, fără experienţa ei ar fi fost imposiblă contruirea socialismului în ţările de democraţie populară"6. Aşa au şi stat lucrurile, cu toate că, ulterior,
aceste pasaje au fost scoase din cărţile şi manualele de istorie în anii naţional-comunismului, tocmai pentru a masca natura regimului politic din România: aceea de ocupaţie sovieto-comunistă.

Pe de altă parte, pe lângă elementul ideologic comun şi toate diferenţele specifice ale evoluţiei istorice, ceea ce face ca regimurile politice din statele fostului bloc comunist să poată fi considerate drept unele de ocupaţie este larga expertiză străină de care s-au bucurat întodeauna în instalarea şi consolidarea lor. Securitatea, principalul instrument represiv al acestui regim de ocupaţie, nu a făcut excepţie de la această regulă. Fără să mai insistăm, vom spune doar că acest fapt a fost recunoscut oficial, dar nu a fost
făcut public. Într-o Notă de la Comitetul Central, nedatată, redactată probabil cu prilejul anchetelor care s-au făcut în 1967-1968 la Securitate se arăta: "după venirea consilierilor sovietici, la propunerea acestora au fost introduse unele măsuri organizatorice, metode de muncă, denumiri de funcţii şi termeni de specialitate după modelul organelor de Securitate sovietice"7. Este un element care demonstrează faptul că, în fond, Securitatea a acţionat ca un instrument al ştirbirii suveranităţii naţionale a României, prin supunerea sa unei comande străine. Chiar dacă aceasta, ulterior anului 1958, a luat forma unei "colaborări frăţeşti" cu serviciile de informaţii sovietice.

Securitatea - instrument al terorismului de stat Securitatea a fost parte a unui sistem politic a cărui regulă de recunoaştere "permite şi/sau impune
o aplicare nelegitimă, imprevizibilă şi difuză, chiar şi în ceea ce priveşte oameni evident nevinovaţi, a unor mijloace coercitive interzise de ordinea legală proclamată". O instituţie caracteristică unui sistem care "obstrucţionează sau anulează activitatea juridică şi transformă guvernul într-un agent activ în lupta pentru putere". Aceasta este definiţia terorismului de stat, dată de politologul argentinian Ernesto Garzon Valdes, în urma analizării practicilor totalitare sud-americane. Până acum, similitudinile între comunismul
românesc şi dictaturile militare sud-americane au fost sesizate mai degrabă difuz, mai ales în cercurile de discuţii ale intelectualilor români la finele anilor 1980, fără să facă însă obiectul unei analize istorice sau politologice. Fără a intra într-o analiză de detaliu, prezentăm câteva dintre elementele sesizate de Garzon în funcţionarea modelului sud-american al terorismului de stat, perfect aplicabile în spaţiul politic al


Note de subsol:

(5) Teohari Georgescu, Democraţia populară - formă a dictaturii proletariatului. Sfaturile populare, baza politică a regimului de democraţie populară, lecţie ţinută în ziua de 17 octombrie 1949 la Universitatea serală de marxism-leninism, broşură de uz intern, Bucureşti, Editura Fed, 1949, pp. 7-9.

(6) Gh. Gheorghiu-Dej, Alianţa frăţească cu URSS - chezăşia dezvoltării spre socialism a ţărilor de democraţie
populară, în "Pentru pace trainică, pentru democraţie populară", nr. 44 (156), 2 noiembrie 1951.

(7) ASRI, fond Documentar, dosar nr. 9895, f. 6.

comunismului românesc. Prima caracteristică a elementelor sale funcţionale presupune "o anumită organizare ideologică, bazată pe o dogmă, o idee proclamată ca absolută, neîndoielnică şi care serveşte pentru a scuza sau a justifica distrugerea oponenţilor ei". În cazul românesc, "dictatura proletariatului" şi mai apoi "făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate" au fost mobilul ideologic care a secretat o adevărată "doctrină de securitate" a regimului faţă de duşmanii săi interni sau externi. Partidul a proclamat, prin liderii săi, "linia", iar Securitatea, ca instrument represiv, a impus-o şi a apărat-o, prin chiar încălcarea drepturilor şi libertăţilor înscrise în Constituţiile comuniste, care încetau să funcţioneze atunci când o acţiune sau atitudine era considerată drept potrivnică ordinii de stat. Al doilea element caracteristic terorismului de stat, în viziunea lui Garzon, îl constituie "un organism coerent de propagandă care justifică sau argumentează în favoarea mijloacelor aplicate şi contraatacă şi stigmatizează poziţiile contrare", iar cel de-al treilea presupune o riguroasă "disciplină internă" a membrilor organismului instituţional a cărui funcţie este aplicarea mijloacelor coercitive (8).

Aceste laturi se regăsesc şi în cazul comunismului românesc, care a dezvoltat un amplu aparat de propagandă cu scopul de a justifica orice abuz împotriva libertăţii, ca fiind săvârşit în numele binelui comun cu care se identifica regimul, autoproclamat apărător al intereselor "oamenilor muncii", opus "exploatatorilor". Riguroasa disciplină internă din aparatul militarizat al poliţiei politice comuniste oferă şi ea o similitudine tulburătoare cu modelul terorismului de stat de tip sud-american. Sunt şi alte trăsături comune. Astfel, afirmarea existenţei unui "război vertical" cu un inamic care s-a infiltrat la fiecare nivel al societăţii, acţionând ca agent al unei "conspiraţii internaţionale" a cărei ţintă este anularea valorilor proclamate drept absolute de către cei care deţin puterea, delimitarea imprecisă a acţiunilor pedepsite şi eliminarea procedurilor juridice pentru determinarea a ceea ce constituie un act criminal, impunerea nelegitimă a mijloacelor coercitive sancţionate chiar de ordinea legală proclamată (torturi, crime etc.), ca şi larga utilizare a mijloacelor violente pentru privarea cetăţenilor de libertate şi proprietate, a represiunii ca politică de stat, de multe ori aplicată aleatoriu - sunt tot atâtea moduri de exercitare a puterii în regimul comunist care îl apropie până la confundare de trăsăturile terorismului de stat sud-american descrise de Garzon.

Spre deosebire de modelul sud-american analizat, o caracteristică specifică pe parcursul întregului regim comunist din România a fost promovarea unui tip special de violenţă de stat, mai apropiată de cea aplicată de regimurile de ocupaţie. Violenţa este caracterizată public drept a fi întodeauna "fără cruţare" împotriva celor mai diverse categorii de oponenţi ai regimului, întodeauna în numele binelui comun-numit fie dictatură a proletariatului, fie făurire a societăţii socialiste mutilateral dezvoltate. Teohari Georgescu, fostul ministru de Interne din anii 1948-1952 afirma în discursul citat mai sus, parafrazându-l pe Stalin, că "dictatura proletariatului trebuie să exercite violenţa nelimitată împotriva burgheziei, pentru a zdrobi împotrivirea ei", prin "folosirea puterii de stat a proletariatului pentru organizarea socialismului, pentru desfiinţarea claselor. În ţara noastră şi în celelalte ţări de democraţie populară care îndeplinesc funcţiile dictaturii proletariatului, zdrobirea împotrivirii exploatatorilor şi izolarea lor de masele largi constituie conţinutul principal al luptei de clasă. Urmând exemplul dictaturii proletariatului de tip superior din Uniunea Sovietică, statele de democraţie populară au purces la reprimarea prin violenţă a moşierimii şi burgheziei, desfiinţând partidele reacţionare, îndreptând întregul ascuţiş al justiţiei populare împotriva uneltirilor contrarevoluţionare ale claselor exploatatoare şi ale oficinelor imperialiste de spionaj şi
diversiune".

Organizarea primelor mari procese-spectacol staliniste, care îşi găsesc ulterior corespondent în prigoana publică îndreptată împotriva intelectualilor în anii 1980 sub pretextul participării la activitatea unei inventate secte a "mişcării transcendentale", nu a avut numai menirea să pedepsească, ci şi să intimideze. Aceste măsuri fac parte din acelaşi scenariu, regăsibil sub aspecte diferite în toate statele din estul şi centrul Europei, ca şi în modelul terorismului de stat aplicat în societate "pe verticală", pentru anihilarea inamicilor şi controlarea totală a societăţii. Şi în România, în momentul în care opoziţia anticomunistă internă fusese practic decimată în urma acţiunilor brutale ale Securităţii, acţiunile represive
au vizat practic, prin măsuri de control, fiecare cetăţean. Fără ca acestea să-şi piardă fondul, şi-au schimbat doar forma.

Asemănările cu modelul analizat de Garzon se opresc însă aici. Spre deosebire de crimele comise de regimurile militare sud-americane, care sunt investigate fără ca autorii lor să poată beneficia de imunitatea prescrierii faptelor, în România iniţiativa oficială a instrumentării unui aşa-zis "proces al comunismului" a eşuat în derizoriu, majoritatea anchetelor demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele fostei Securităţi au fost stopate, cu rare excepţii, înainte de a se finaliza prin trimiterea în judecată a făptuitorilor, iar procurorii care s-au ocupat de asemenea cazuri au fost îndepărtaţi din sistem sau marginalizaţi. Petiţionarilor care au reclamat dispariţia unor apropiaţi în universul concentraţionar din România comunistă li s-a răspuns, în genere, că "nu există date" în legătură cu respectivele persoane dispărute, fără ca organele statului să treacă la anchetarea serioasă a împrejurărilor acestor dispariţii.

Majoritatea dispariţiilor au în spate executarea sumară a celor dispăruţi, deşi împotriva lor justiţia nu se pronunţase prin condamnări la moarte. Execuţiile au fost premeditate, săvârşite cu sânge rece şi în cunoştinţa încălcării normelor legale.

Notă de subsol:

(8) Ernesto Garzon Valdes, El terrorismo de estado, în "Revista de estudio politicos", nr. 65, 1989.