Articol: Brutalitatea şi încălcările drepturilor omului ca politică de stat

Impus prin mijloace brutale specifice unui regim de ocupaţie, comunismul românesc s-a consolidat şi s-a perpetuat pe o bază represivă. Analiza mecanismelor de administrare a actului de poliţie politică în regimul totalitar comunist din România arată că brutalitatea a fost ridicată la rang de politică de stat, în numele "luptei de clasă" şi a provocat un reflex de lungă durată, o "banalizare" a răului, întreţinută cu ajutorul aparatului poliţiei politice. Majoritatea populaţiei, terorizată de omniprezenţa şi violenţele
acestui aparat a re-deprins modul de viaţă sub un regim de ocupaţie, din nefericire îndelung exersat istoric de români. Spre deosebire însă de trecut, rigorile impuse de ocupaţia sovieto-comunistă în România, ca şi
şi în celelalte state intrate sub "cortina de fier", au fost mult mai mari, iar teroarea mult mai "eficient" administrată. Rolul impunerii acestor rigori a fost preluat, în cazul specific al comunismului românesc, de către Securitate, ca principal instrument al terorismului de stat. În mod paradoxal - şi nu întâmplător - securitatea, un termen care defineşte de regulă starea de confort şi de absenţă a tulburărilor provocate de imixtiuni în viaţa privată a cetăţeanului, a fost ales să numească o instituţie care a practicat tocmai
restrângerea până la anulare a drepturilor omului, pentru a impune rigorile partidului-stat, în numele dictaturii proletariatului şi al făuririi socialismului.

Asemănarea comunismului românesc cu modelul terorismului de stat descris de Garzon este izbitoare: războiul necruţător dezlănţuit de autorităţi împotriva propriului popor, cu sprijnul material şi logistic al sovieticilor, rolul esenţial jucat în această permanentă "luptă de clasă" de către Securitate, ca
instrument principal al reprimării oricărei împotriviri, dau substanţă acestei asemănări. Li se adaugă ignoranţa, servilismul şi lipsa de scrupule utilizate drept criterii pentru selectarea şi recrutarea celor care au administrat actul de poliţie politică. Şi, nu în ultimă instanţă, scopul final urmărit - transformarea
României într-o ţară supusă intereselor Moscovei şi a românilor într-o naţiune pusă la cheremul Conducătorului Suprem şi a unei subţiri pături de activişti de partid.

O imagine asupra rezultatelor aplicării politicii represive a statului a oferit în 1985 într-un celebru eseu disidentul est-german Jens Reich, reputat profesor de bio-matematică, în care autorul vorbea de o "pierdere a conştienţei în umbra STASI", poliţia politică din Republica Democrată Germană. Textul,
intitulat Siguranţă şi laşitate: gândacul în sticla de lampă, pune puterea regimului în seama controlului exercitat de Securitate asupra mecanismelor fricii, pentru că "alături de frică se strecoară şi laşitatea în faţa
autorităţii, constrângerea de a te purta bine, a fi pe linie şi totodată acea abilă retragere în cochilie a melcului: un amestec între supunere şi reflexul de a te preface mort".

Reich observa, pe bună dreptate, că această tendinţă de a fi pe placul celor ce poruncesc "este moştenirea mea exersată în copilărie", transformată însă de rigorile statului totalitar în comportament social. Ca urmare, reflexul general uman, "cuplat cu frica mea de Securitate mă face sclav, face din mine
un cetăţean model al RDG, mort de frică în gaura lui de şoarece. Ceea ce descriu nu este doar nevroza mea privată. Iluziile şi reprezentările despre frică, în toate gradele de intensitate, aparţin tuturor şi impregnează
manifestarea noastră socială. Fiecare se programează în aşa fel, încât să alunece cât mai lin din viaţa socială în cochilia vieţii private. Pentru asta, cele mai eficiente servicii le face Securitatea, prin simpla ei existenţă, nu prin acţiuni. Ea declanşează un mecanism fin de autocenzură, subordonat conştientului, care acţionează ca un sistem de reflexe şi anihilează din faşă toate ieşirile, împiedicând apariţia unor conflicte cu sistemul. Observăm aceste mişcări de evitare în special la ceilalţi, însă foarte rar la noi înşine"9. Reich
descrie sincer dilemele morale ale individului în relaţia cu sistemul comunist în perioada anilor ?80, când regimul era deja tacit acceptat de majoritatea populaţiei, raportul cu instituţiile statului nu mai era unul antagonic, iar împotrivirea faţă de dictatură devenise mai degrabă accidentală. Răul impregnase universul cotidian, se banalizase. Rarele acte de disidenţă erau departe de a pune la îndoială legitimitatea regimului; ele urmăreau îndeobşte o utopică reformare "din interior" a acestuia.

Până a se ajunge aici, primele două decenii următoare momentului instaurării în forţă a comunismului au fost marcate, în scopul consolidării sale, de reprimări brutale ale oricărei împotriviri, care au avut un dublu scop: pe de o parte, să anihileze orice încercare de a contesta regimul nu doar în substanţa legitimităţii sale, ci fie şi prin refuzul acceptării normelor pe care le impunea existenţei cotidiene şi, pe de altă parte, să obţină, prin mijloace represive sau propagandistice, administrate după caz, adeziunea formală a majorităţii populaţiei faţă de autorităţile comuniste şi politica partidului-stat.
Aparatul poliţiei politice a avut, tocmai de aceea, un rol esenţial în acţiunea de consolidare a comunismului, prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa atribuţie a constat în inocularea şi administrarea sentimentului de frică, o componentă fundamentală în administrarea actului de poliţie politică. Practic, acesta a fost rolul Securităţii în regimul comunist din România, iar evoluţia aparatului său a fost circumscrisă acestui scop, în funcţie de specificitatea contextului intern şi internaţional în care acţiona.

Frica este un sentiment "înţepenit" în subconştient. Ceea ce defineşte activitatea aparatului represiv comunist cu precădere şi acuitate în anii stalinismului, dar şi în deceniile următoare este rigoarea aproape ştiinţifică cu care a acţionat asupra mecanismelor sale de declanşare, pentru a o folosi în scopul propus (apărarea regimului în faţa oricărei forme de disidenţă). În fond, Securitatea, ca şi CEKA, modelul său originar, sau formele de organizare ale poliţiei politice care i-au succedat primului serviciu secret sovietic în sistemul totalitar comunist, au pus în practică doctrina leninistă, în accepţia căreia dictatura proletariatului însemna "puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei", în care poporul revoluţionar "îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă
lege revoluţionară", care trebuie să legalizeze teroarea "în termeni clari, fără echivoc", după cum nota Lenin într-o aserţiune care descrie funcţiile şi caracteristicile terorismului de stat (10).

Mijloacele de teroare utilizate de stat au urmărit menţinerea fricii în stare difuză. Manipularea ei în această stare, posibilă ca o consecinţă a mijoacelor brutale cu care regimul comunist din România şi-a tratat adversarii s-a dovedit atât de eficientă, încât a creat percepţia unei puteri malefice de-a dreptul
supranaturale a Securităţii. Frica, mai întâi cultivată şi apoi întreţinută de poliţia politică în beneficiul puterii comuniste, a avut aceleaşi rezultate obţinute cu două secole înainte de absolutismul monarhic şi, la mijlocul secolului XX, de către nazism. De pildă, Franţa "Regelui Soare" instituţionalizase în paralel cu teroarea făţişă inspirată de prezenţa Bastiliei o supraveghere permanentă, exhaustivă şi omniprezentă, capabilă de a face vizibil totul, cu condiţia ca ea însăşi să rămână invizibilă (11), definiţie cu totul valabilă şi pentru sistemul de lucru al Gestapo-ului în anii 1940 şi al poliţiilor politice din statele comuniste de mai târziu.
După acest principiu, deşi raportată la numărul populaţiei, suma celor care în anii regimului comunist din România au cunoscut în mod direct Securitatea este departe de a reprezenta o majoritate, totuşi majoritatea populaţiei a manifestat o adâncă teamă faţă de această instituţie. Reflexul a fost îndelung


Note de subsol:

(9) Jens Reich, Sicherheit und Feigheit - der Käfer im Brennglas, în vol. Staatspartei und Staatssicherheit, sub
coordonarea lui Siegfried Suckut şi Walter Süss, Ch. Links Verlag, Berlin, 1997, pp. 25-38.

(10) Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1994, pp. 269-270.

(11) Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, pp. 300-301.

exersat pe parcursul primelor două decenii ale regimului comunist, interval în care brutalităţile aparatului de Securitate au dus la prelungirea exigenţelor regimului concentraţionar dincolo de zidurile închisorilor şi ale birourilor de anchetă. Din cauza acestor brutalităţi, frica a ieşit din sediul Securităţii, din puşcării şi lagăre de muncă, a ajuns în stradă şi a intrat în casele oamenilor pentru ca, la finele celor două decenii de consolidare a regimului, să reuşească performanţa unei manipulări care să nu mai reclame represiunea în forme dure. La mijlocul anilor 1960, rezistenţa anticomunistă din România era practic anihilată, iar exigenţele regimului erau nu numai acceptate cu resemnare şi însuşite ca o parte a universului cotidian de larga majoritate a populaţiei, ci proclamate şi chiar asumate drept legitime şi superioare democraţiei de
mult mai numeroşi cetăţeni, în comparaţie cu momentul instaurării comunismului. Represiunea impregnase cotidianul şi nu mai ieşea în evidenţă; răul se banalizase, la capătul a două decenii de administrare a fricii cu o rigoare ştiinţifică.

Acţiunea poliţiei politice de gestionare a fricii, pentru a constrânge mai întâi şi în cele din urmă pentru a sădi convingeri, a stat la originea acestor transformări. Metoda fusese exersată deja cu succes de către CEKA şi succesorii săi instituţionali, încheind cu KGB-ul. Ea a fost copiată în amănunt de Securitate şi, ca în Rusia Sovietelor, a fost folosită nu doar ca să anihileze împotrivirea faţă de regim (în Rusia, realizată deja pe parcursul războiului civil, iar în România în anii instaurării ocupaţiei sovieto-comuniste), ci şi să asigure fidelizarea împinsă până la fanatism a slujitorilor sistemului, nu o dată sacrificaţi pentru a păstra integritatea "liniei" impusă de partidul-stat şi de voinţa Conducătorului. "Astăzi, omul nu mai vorbeşte liber cu cineva decât noaptea, cu capul sub pătură", nota Isaac Babel în timpul terorii staliniste
din anii 1930, iar Ilia Ehrenburg evalua astfel consecinţele acţiunilor poliţiei politice: "nimeni nu mai îndrăznea să-şi împărtăşească scepticismul în legătură cu adevărul oficial. Cetăţeanul de rând nu mai avea putinţa să descopere în ce măsură minciunile erau acceptate. Fiecare devenise o insuliţă izolată"12.
În URSS, ca şi în celelalte state ale blocului sovietic aplicarea măsurilor represive a dus la "închiderea muncitorului în uzină, a ţăranului pe ogorul său, a deţinutului într-un lagăr de exterminare" (13),
într-un sistem riguros organizat, controlat şi dominat prin frică. Aparatul poliţienesc a generat această frică mai întâi prin acţiunile sale şi apoi doar prin simpla existenţă sau doar prin invocarea sa. După acest model, Securitatea s-a transformat treptat într-un soi de demon fără chip, slujitor fidel, ferm şi la nevoie crud al regimului. Terorismul de stat intra astfel în deplinătatea funcţiilor sale. "Neputinţa în faţa răului înarmat este poate cea mai teribilă dintre umilinţele la care este supus omul", nota Adam Michnik (14). "Braţ înarmat" al partidului comunist, "tăiş al sabiei" în lupta de clasă, cum se autodefinea prin vocea ofiţerilor ei, Securitatea a folosit mijoace brutale în primele două decenii ale regimului pentru a provoca frica, iar în anii 1970 şi 1980 a cultivat-o pentru a-i controla şi umili pe cei ce continuau să se îndoiască în tăcere de adevărurile proclamate de regim. Scopul ei a fost stabilit chiar prin legea prin care a luat fiinţă, fiind acela de poliţie politică a regimului, iar unităţile ei au lucrat, cu mijloacele specifice unui serviciu de informaţii, în realizarea acestui scop.
Pe parcursul primelor două decade ale funcţionării, brutalităţile aparatului de Securitate prelungiseră efectele torturilor aplicate celor reţinuţi dincolo de închisori şi birouri de anchetă. Frica, în mod voit cultivată prin semnele percepute de către cei rămaşi acasă ale terorii dezlănţuite între zidurile de
temniţă, s-a impregnat în lumea celor liberi. Arestările la ore târzii din noapte, uneori fără un motiv plauzibil chiar în ordinea vremii, aveau un efect devastator nu numai asupra victimelor şi a familiilor celor ce luau calea închisorii, ci şi asupra vecinilor şi a cunoscuţilor. După eliberarea foştilor deţinuţi politici, brutalităţile din anii instalării şi consolidării regimului comunist au fost conştientizate cu o şi mai mare pregnanţă, iar teama faţă de poliţia politică a ajuns să se transforme în reflex. Modul absolut prin care
Securitatea domina în ultimele două decenii ale comunismului prin simpla ei prezenţă este rezultatul acţiunii ei brutale pe parcursul impunerii şi consolidării regimului comunist. Instituţia nu îşi modificase caracterul de poliţie politică, ci doar mijloacele utilizate.

Note de subsol:

(12) Apud André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni. Eseu despre raporturile dintre stat, marxism şi
lagărele de concentrare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 137.

(13) Ibidem.

(14) Adam Michnik, Scrisori din închisoare şi alte eseuri, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 13.

Investigarea modului de funcţionare a Securităţii şi de aplicare de către aceasta a măsurilor de poliţie politică apropie până la confundare regimul comunist din România cu modelul dictaturilor sud-americane. Brutalitatea a fost utilizată până la banalizare, luând forma unui regim care dispunea cine cumpără televizoare sau cerea înregistrarea maşinilor de scris la Miliţie. Practicarea îndelungă a unui terorism de stat îndreptat împotriva semenilor în scopul perpetuării puterii corpului politico-militar comunist a împins în cele din urmă arbitrariul în cotidian. Prin '89, Securitatea era de mai multă vreme un rău banal.

La fel a rămas până astăzi, când structurile ei continuă să impregneze societatea. Moştenitorii ei sunt clasa politică a foştilor activişti, securişti şi informatori, care au tot interesul să păstreze în continuare, sub acoperirea unui discurs de subestimare a răului, cât mai puţin ştirbite structurile şi puterea ei. Voinţa politică a fostei Securităţi şi a fostului activ al partidului comunist, dominantă în România ultimilor 17 ani şi tradusă în decizii parlamentare sau administrative, face ca moştenirea trecutului comunist (între care arhivele sunt doar o mică parte, în comparaţie cu puterea economică şi cea politică), să fie administrată tot de cei ce au susţinut vechiul regim.

Decretul 221 despre aparatul de Securitate şi rolul acesteia în regimul "democrat popular" În hotărârea Secretariatului CC al PMR din 10 iulie 1948, se stabilea ca Direcţia Generală a Securităţii Poporului să se organizeze "pe baze militare, introducându-se principii militare", fără a se da publicităţii "schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul", iar la punctul 6 se arată că Secretariatul "va da toată atenţia nevoilor de cadre a DGSP, trimiţând numai elemente verificate, ca în timpul cel mai scurt să se poată acoperi întreg efectivul, conform schemei de organizare". Teohari primea sarcina ca "în timpul cel mai scurt să aplice în viaţă hotărârile de mai sus, astfel ca DGSP să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă" (15).

Cadrele noii instituţii apărute în urma reorganizării Direcţiei Generale a Siguranţei Statului primeau prin Decretul 221 puteri speciale. La articolele 4-6 se arăta că "ofiţerii de Securitate sunt singuri competenţi a instrumenta în infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", care se extindea "în cadrul competenţei lor materiale pe tot întregul ţării. Instrucţiunile interioare de serviciu vor determina repartiţia teritorială a activităţii obişnuite. Normele de numire, tratare şi ieşire din serviciu, precum şi drepturile şi îndatoririle personalului Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului sunt cele stabilite prin alăturatul statut al ofiţerilor şi subofiţerilor DGSP ce face parte integrantă din prezenta lege, fără a se publica în Monitorul Oficial". Acelaşi caracter ocult se păstra şi în privinţa stabilirii bugetului noii instituţii, care astfel ieşea în întregime din sfera oricărui controlul public sau al altor autorităţi ale statului: "Prin derogare de la dispoziţiunile legii contabilităţii publice, bugetul Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului va fi publicat numai prin suma sa globală, fără detaliere de posturi, în bugetul Ministerului Afacerilor Interne. Angajarea, efectuarea, justificarea şi verificarea cheltuielilor din bugetul DGSP se face prin derogare de la legea contabilităţii publice, conform dispoziţiunilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat" (art.7) (16).

Într-un Comentariu care însoţeşte publicarea Decretului 221 în Buletinul Direcţiunii Generale a Poliţiei din 5 septembrie 1945 (17), administrarea poliţiei politice ca atribuţie esenţială a noii instituţii este exprimată explicit. Se arată că transformările politice, sociale şi economice "iniţiate în viaţa Statului nostru" odată cu instaurarea Guvernului Groza, "continuate într-un ritm mai rapid după 31 decembrie 1947, dată când ultimul bastion al imperialismului în ţara noastră - monarhia - a fost înlăturat, ridică problema apărării drepturilor cucerite pentru popor, ca urmare a acestor transformări". Această "apărare" era încredinţată "Securităţii Poporului", într-un context în care "lupta pe plan extern între concepţiile socialiste avansate şi concepţiile capitaliste reprezentând trecutul cu formele lui de viaţă, care au fost

Note de subsol:

(15) Subliniere în document; ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, protocolul 1 al şedinţei Secretariatului CC din 10 iulie 1948, p.v. nr. 13.
(16) ASRI, fond D, dosar nr. 9036, f. 666.
(17) Ibidem.

depăşite de mersul istoriei, se repercutează şi pe plan intern". În continuare, se avansa, drept argument al
înfiinţării Securităţii "ascuţirea luptei de clasă", condiţii în care "elementele burgheze şi reacţionare vor
întrebuinţa orice mijoace prin care speră să întoarcă înapoi roata istoriei, prin care speră să-şi recâştige
poziţiile pierdute". Ca urmare, clasa muncitoare "trebuie să se apere şi să stârpească de la rădăcină
acţiunile minorităţii, reprezentând clasa burghezo-capitalistă care, pierzând complet puterea politică, cu
greu se resemnează să piardă şi ultimele poziţii economice". Securitatea era în mod explicit definită drept
instituţie a statului, menită să poarte o luptă a majorităţii "democrat-populare" împotriva rămăşiţelor
burgheze", prin orice mijloace: "aparatul de stat va trebui să uzeze de mijloace de apărare în contra clasei
exponente a minorităţii". DGSP era socotită o unealtă a istoriei, care acţiona pentru desfiinţarea unei lumi
incompatibile cu "vremurile în care exploatarea omului de către om trebuie să dispară", iar Decretul 221
"consfinţeşte o realitate istorică şi obiectivă în ţara noastră". Nu contau mijloacele prin care Securitatea
avea să lupte împotriva infracţiunilor "ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", iar
organizarea ei ca o instituţie separată în cadrul MAI se impunea datorită caracterului special al
infracţiunilor pe care le urmărea şi al mobilului diferit "de care e călăuzit infractorul", care caută "să
zădărnicească instaurarea societăţii socialiste în ţara noastră". Încadrată "cu elemente verificate din punct
de vedere politic şi devotate trup şi suflet clasei muncitoare", Securitatea se va achita de misiunea ei,
"devenind un pilon de susţinere al regimului nostru de democraţie populară"18.
Lupta deschisă a majorităţii, adică a "democraţiei populare" instaurate după 6 martie 1945 în
România, împotriva "minorităţii" care continua să se împotrivească regimului comunist era legitimată
drept o necesitate istorică. Represiunea era legiferată ca principal atribut al Securităţii, o instituţie a cărei
menire era să se afle în fruntea războiului pe care regimul de ocupaţie sovieto-comunist l-a dezlănţuit cu
brutalitate în acei ani împotriva românilor. În mod esenţial, aparatul acesteia funcţiona şi îşi asuma rolul
de poliţie politică, "tăiş al sabiei" în lupta de clasă.
Dacă în 1945-1947 acţiunile represive au fost întreprinse din interiorul vechilor structuri
poliţieneşti sau a celor cu atribuţii informative, fiind utilizate şi adaptate situaţiilor în lupta împotriva
opozanţilor politici de cei fideli comuniştilor aflaţi în interiorul acestor instituţii, la 30 august 1948, poliţia
politică a devenit atributul explicit al unei instituţii a statului. În acest context, pentru cei înregimentaţi
deja în acţiunile represive ordonate de comunişti în vederea "consolidării democraţiei populare",
înfiinţarea Securităţii nu a fost percepută drept un episod special, ci drept o reorganizare - aşa cum apare
de altfel menţionat momentul în documente ale timpului, reorganizare marcată în acelaşi timp şi de o
schimbare de titulatură. Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii
represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune Generală a Securităţii Poporului.
Decretul 221 nu făcea decât să legifereze într-un text unic un complex de hotărâri anterioare ale
conducerii comuniste, în baza cărora acţiunile îndreptate cu precădere împotriva opozanţilor regimului au
fost în cele din urmă centralizate în sarcina acestei noi instituţii. Naşterea Securităţii a fost rezultatul unui
proces care a început la 6 martie 1945, dată după care infiltrarea Ministerului Afacerilor Interne de către
comunişti a luat proporţii din ce în ce mai serioase şi s-a finalizat practic în 10 iulie 1948, când
Secretariatul Comitetului Central al PMR lua în discuţie şi aproba propunerea ministrului de Interne,
Teohari Georgescu, de reorganizare a Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, sub noua titulatură.
Ca şi Republica Populară Română, Securitatea a fost înfiinţată prin decret la finalul luptei de
cucerire a puterii, ca un corolar al acestui proces. Înfiinţarea ei reprezintă momentul de maturizare a
represiunii ca armă politică, determinantă în impunerea, consolidarea şi perpetuarea regimului comunist.
Astfel, noul regim "s-a autocertificat în mod oficial drept un stat poliţienesc"19. Securitatea, care avea ca
scop declarat "apărarea cuceririlor democratice", deci menţinerea şi consolidarea sistemului prin
anihilarea oricărei disidenţe faţă de linia impusă de conducerea comunistă, constituia transpunerea în
România Populară a principiului exprimat de decretul leninist Despre teroarea roşie, adoptat în
împrejurările eforturilor de impunere a puterii bolşevice: "Este esenţial ca Republica sovietică să fie
apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre". Regula este valabilă doar pentru cei a căror

18 Ibidem.
19 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 74.

vină o constituia simpla apartenenţă la o categorie socială socotită ostilă, pentru că, fireşte, cei implicaţi în mod direct în "conspiraţii" trebuiau lichidaţi fizic (20). Acestea au fost, în mod esenţial, reperele după care s-a ghidat Securitatea în activitatea ei.

Această organizare punea un mult mai mare accent pe funcţiile operative, de supraveghere informativă şi pe acţiuni directe împotriva celor identificaţi ca "duşmani", care puteau fi ridicaţi prin intermediul anchetelor şi depuşi în aresturile Securităţii, în urma informaţiilor adunate şi raportate de compartimentele cu atribuţii de investigaţii. De asemenea, se punea un accent deosebit pe centralizarea deciziei şi compartimentarea muncii, Direcţia Generală coordonând toate acţiunile din teritoriu ale Serviciilor şi Birourilor de Securitate, care aveau o dublă subordonare: mai întâi, faţă de Direcţiile centrale din segmentul de activitate, de la care primeau şi executau dispoziţii şi ordine şi apoi faţă de directorul Regionalei, care răspundea de coordonarea întregii activităţi de pe raza sa de competenţă şi de aplicarea dispoziţiilor primite de la centru de Serviciile din subordine. Faptul că, spre deosebire de fosta Direcţie a Siguranţei Statului, noua instituţie era în întregime militarizată sporea eficienţa de comandă, coordonare şi control al modului de administrare a actului de poliţie politică, scop explicit formulat în Decretul 221.

Acest mod de lucru nu s-a schimbat esenţial până la desfiinţarea Securităţii în 1989. Atribuţiile, compartimentarea şi coordonarea activităţii ei au fost descrise într-o lucrare sintetică, elaborată la începutul anilor 1970, intitulată Bazele muncii de Securitate, care din nefericire nu ne-a fost accesibilă.

Note de subsol:

(20) Dmitri Volkogonov, op. cit., pp. 269-270.